Jurnalul convertirii

Jurnalul convertirii este o rețetă de vindecare pentru mulți dintre cei ce, robi fiind, se cred liberi.

Am făcut yoga, m-am închinat Zeiței Morții, am ținut posturi aspre, o săptămână am trăit numai cu aer și cu putere de la diavol. Am avut capacități vindecătoare, am văzut „extratereștri” și am fost călăuzit prin vise de către „îngeri”; parcă m-am încăpățânat să cunosc toate fețele rătăcirii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, știind că am ajuns în mocirlă numai din dorința sinceră de a cunoaște adevărul, a venit și m-a scos la lumină, spălându-mă cu dragostea Sa tămăduitoare. Și de atunci îmi doresc să vorbesc tuturor despre adevărul Bisericii, combătând rătăcirile care m-au ținut departe de Hristos.

În loc de prefață: 5

I. Întâlnirea cu lumea paranormalului 8

II. Primii pași spre Absolut 15

III. Venerarea maestrului 44

IV. Iluminarea tantrică 63

V. Pe urmele marilor asceți 88

VI. Swami Shivamurti și „botezul” indian 105

VII. Tainele lumii nevăzute 129

VIII. Întoarcerea fiului risipitor 160

IX. „Iubiți-vă unii pe alții.” 384

În loc de postfață 396

În loc de postfață la ediția în limba greacă 405

Lângă Avva Teofil de la Peștera 415

În loc de prefață:

Curajul de a fi liberi

Părintele Radomir Stoica

„Ce creștini mai sunt aceia – se întreba Sfântul Ioan Gură de Aur – de care nu se mai teme nimeni?”

Ce creștini mai sunt aceia al căror cuvânt nu se mai aude, a căror lumină nu mai luminează și a căror sare nu mai are niciun gust? Aceștia sunt creștinii care se mulțumesc să se hrănească doar cu coji rămase de la ospățul credinței, care renunță la a mai bea apă din izvorul vieții și aleg să bea din băltoace și care dorm liniștiți, nimic-simțind, pe pământuri care ascund în inima lor foc, sânge și durere.

Atunci când suntem sinceri (se mai întâmplă și așa!), realizăm că aceasta este starea creștinilor de astăzi. Momentul unei astfel de conștientizări ar putea fi unul foarte important, dacă ar fi însoțit mai ales de smerenie – căci, dacă ea lipsește, atunci ne coborâm în nemulțumire, iritare și, ce e mai rău, deznădejde.

Li se spune tinerilor că, în devenirea lor, au nevoie neapărat de exemple de modele și îndeosebi de puncte de sprijin. Dar ei știu asta cu mult înainte de a li se spune. Se poartă „imitația” la toate nivelele și asta încă nu ar fi un lucru rău, dacă oamenii ar ști că întoarcerea la Dumnezeu nu se produce urmând reguli obișnuite. Modelul de pocăință nu poate fi doar în afară – nu e simplu mimetism. Actul de pocăință este un act existențial, total. Înseamnă a regândi totul, dar a regândi totul cu mintea lui Hristos. E saltul plin de curaj de la nimic la tot. Te ridici din somnul vecin cu moartea al necunoștinței de Dumnezeu și rămâi treaz, rămâi vigilent. Spunea cineva că pocăința n-ai cum s-o faci dacă nu ești mai treaz ca dracul (pe care nu l-a văzut nimeni dormind!).

Se bucură sufletul, se bucură Biserica, se bucură Cerurile când un om vine/revine Acasă, când un om se regăsește pe sine și Îl regăsește pe Dumnezeu (Care sălășluiește de fapt tot în sine), iar căutarea bezmetică a adevărului ia sfârșit în Adevăr.

Așa îl cunoaște lumea pe Danion Vasile, așa l-am cunoscut și eu, mai întâi prin cărți și apoi (spre bucuria mea), chiar personal. A fost întru început acest deja faimos Jurnal al convertirii – de la zeița morții la Împăratul Vieții, o carte abisală despre întuneric și lumină, moarte și viață, sens și nonsens. Și mai ales o carte adevărată. Faptul că e o carte trăită a făcut ca ea să stârnească un imens interes, un entuziasm mai rar întâlnit chiar și în cercul destul de strâmt al teologilor.

În mediul teologic studențesc și seminarial arădean, unde îmi desfășor activitatea, poate doar cărțile părintelui Savatie Baștovoi (un alt convertit!) au mai creat atâta efervescență. Invitația de a veni la Arad și a susține chiar o conferință (primul act de acest gen al autorului Jurnalului) a fost o dovadă în plus că oamenii l-au perceput ca pe un curat și sincer mărturisitor al Adevărului care te poate face liber, de asta fiind mai ales lumea însetată – de adevăr și de libertate. Și pentru a nu se crede că admirația pe care o nutresc autorului ar influența cele scrise, am să las gândurile altora să vorbească:

„Este o carte din care pot învăța toți, și cei aflați pe căile rătăcirilor eretice, pe care mărturisirile cutremurătoare ale unuia de-al lor i-ar putea clinti și călăuzi către Hristos, și cei din Biserică, aceștia având la îndemână un model de râvnă și dragoste creștină autentică, nu unul de fals erou hollywoodian. Pot învăța și tinerii și vârstnicii deopotrivă: mai devreme sau mai demult fiecare a simțit dorința de a-și cunoaște rostul într-o lume fără căpătâi și de a-l împlini; de a cunoaște adevărul într-o lume a minciunii și de a-l trăi; de a-L căuta pe Dumnezeu într-o lume unde diavolul domnește și de a-L afla; de a-L iubi pe Hristos într-o lume care iubește păcatul și de a-I dărui Lui totul.”

„Acest jurnal este mai frumos și mai valoros decât o poveste imaginară care s-ar fi vrut interesantă.”

„Și dacă un singur yoghin s-a întors la Hristos și dacă un singur creștin a urcat spre Hristos pe treptele sfințeniei, cartea aceasta este un dar neprețuit. Este un dar din darul pe care l-a primit autorul, aflându-L pe Hristos.”

Prin Jurnalul convertirii, dar și prin cărțile ce i-au urmat, Danion Vasile a ajuns un autor de referință, unul care oferă, în chip smerit și onest, repere. Nu are pretenția de a oferi răspunsuri finale la dileme absolute. Dar are curajul să abordeze, în duh patristic și în limbaj accesibil, probleme pe care prea mult ne-am obișnuit să le ținem acoperite cu un lințoliu de pretinsă pudoare sau prudență, lucru care nu fost caracteristic nici pentru Hristos și nici pentru Biserica Lui.

Avem mare nevoie de asemenea conștiințe vii, iar dacă le avem, să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne învețe să le prețuim cum se cuvine. Aceștia sunt adevărații „făcători de oameni” care dobândesc dăruind și se mântuiesc mântuind.

29 iunie 1993

Sfinții Apostoli Petru și Pavel. M-am împărtășit. Sunt bucuros că port numele Sfântului Apostol Pavel. M-am rugat să mă învrednicească Dumnezeu să devin un mărturisitor al credinței creștine.

Când m-am împărtășit, m-am rugat ca această împărtă­șa­nie să îmi fie spre tămăduirea tuturor neputințelor trupești și sufletești.

Femeia care avea scurgere de sânge s-a atins de poala hai­nei lui Hristos și a fost vindecată. Eu L-am primit pe Hristos Însuși. De la o împărtășire la alta simt o bucurie din ce în ce mai mare în clipa în care primesc Trupul și Sângele Domnului.

Îmi pare rău că nu am o icoană mai mare cu Sfinții Apostoli. Aș fi vrut să le fac acatistul în fața icoanei.

Postul a fost scurt. Aproape nici nu am simțit că e post, pentru că am mâncat mâncare destul de hrănitoare.

2 iulie 1993

Sectanții atacă icoanele ca și cum ar fi idoli. Dar ce atacă ei nu are legătură reală cu cinstirea icoanelor. Dacă noi ne-am închina lemnului sau vopselei, am fi într-adevăr păgâni. Dar noi cinstim persoanele reprezentate în icoane, pe sfinți, pe Maica Domnului, pe Mântuitorul Hristos. Și au fost și sunt atâtea icoane făcătoare de minuni...

Cât despre cinstirea sfinților, nu este un scop în sine. Nu confundăm cinstirea lor cu cinstirea lui Dumnezeu. Dar dacă îi cinstim pe sfinți ei ne ajută în lupta duhovnicească. Și în ceea ce îi privește pe cei care contestă sfințenia sfintelor moaște, dacă ar cerceta puțin s-ar convinge de rostul sfințirii lor. Rămase neputrezite de sute de ani, arse în foc de prigonitori sau de incendii, moaștele au rămas întregi.

3 iulie 1993

Am fost la cinematecă cu Carmen și am văzut „Cidul“. Pentru mine a fost o revelație. La sfârșitul filmului plângeam în hohote, dorindu-mi să mor ca martir pentru Hristos. Am plâns, de-abia ținându-mă pe picioare, până la Biserica Zlătari, unde este mâna Sfântului Ciprian, care mai înainte a fost vrăjitor.

Nu îmi imaginam că pot plânge atât de mult, și la acest film nu prea credeam că am de ce să plâng. În viața mea am plâns de foarte puține ori. Și totuși, sfârșitul filmului m-a impresionat enorm: Cidul murise, dar pentru a-i speria pe mauri, l-au pus pe un cal, ca și cum ar fi fost viu. Maurii, care se apropiaseră cu mult curaj, știind că fără Cid spaniolii nu sunt un dușman prea puternic, au amuțit văzându-l. Și imaginile care îl arătau pe Cid călare, deși murise, mi-au aprins inima: și eu, ca și ceilalți creștini, trebuie să trăim asemenea Cidului. Binele pe care îl facem să nu se termine cu viața noastră; ci semințele pe care le-am sădit să rodească și după ce vom muri. Adică să luptăm pentru biruința adevărului și după moarte, așa cum a luptat Cidul pentru Spania lui dragă.

La moaștele Sfântului Ciprian m-am rugat cu frângere de inimă ca, dacă în zilele noastre mai sunt locuri în lume în care să fie nevoie de martiri, Dumnezeu să mă trimită acolo. Oricum, în fața moaștelor Sfântului Mucenic Ciprian dorința mea de martiriu nu s-a domolit. Ci dimpotrivă, simțeam că Dumnezeu vrea să fiu martir. Numai că martiriul pe care îl vrea astăzi Dumnezeu este mult mai subtil. Așa cum ascul­ta­rea în mănăstire poate fi mucenicie fără-de-sânge, așa și vie­țuirea creștină în mijlocului Babilonului, în care s-a trans­for­mat lumea, este tot o mucenicie.

Înainte te tăiau o singură dată. Astăzi îți încearcă credința de sute de ori. Nenumărate sunt felurile în care încearcă să ne rupă de Hristos. M-am întrebat și mă tot întreb ce ar fi făcut martirii primelor secole dacă ar fi trăit astăzi. Mă rog lui Dum­nezeu să îmi dea și mie o fărâmă din credința și din curajul lor.

Diavolul îmi pune în gând că nu are rost să îmi doresc o viață sfântă, că nimeni nu îi mai urmează astăzi pe sfinți, că nimeni nu vrea să asculte glasul lui Hristos. Din câte am înțeles de la părintele Teofan, sfinții nu trebuie urmați cu habotnicie. Nu trebuie să facem în lume nevoința pe care o făceau ei în pustie. Nu trebuie să facem exact același număr de mătănii sau să mâncăm la fel de puțin ca și ei. Ci fiecare trebuie să se nevoiască în funcție de îndrumările duhovnicului său. Fiecare cu măsura lui. Dar dacă dobândim puțin din dragostea sfinților, dacă dobândim puțin din smere­nia și din răbdarea lor, atunci Dumnezeu ne va da și să spo­rim în nevoințe.

Mi-a intrat în inimă acest film și sper să mă țină până la sfâr­șitul vieții dorința de a urma exemplul Cidului, marele erou al Spaniei.

4 iulie 1993

Recitind ultimele gânduri din jurnal, am înțeles de ce nu vor sectanții să înțeleagă faptul că icoanele nu sunt idoli. Noi le zicem că sunt făcătoare de minuni, și ei nu vor să priceapă. Dar noi nu le cinstim pentru că sunt făcătoare de minuni. Le cinstim pentru că Dumnezeu vrea aceasta, pentru că avem nevoie de icoane. Dar pe cât de simplu este să afirmi că icoanele sunt idoli, pe atât de greu este să explici teologic cinstirea icoanelor unui sectant.

Unii preferă să dea cu pietre în sectanți, în loc să le explice cu calm argumentarea teologică a cinstirii icoanelor. Eu, chiar dacă am citit destul despre icoană, nu mă simt în stare să conving un sectant.

În polemicile cu sectanții asta lipsește ortodocșilor: o ținem una și bună cu superioritatea Sfintei Tradiții, în loc să demontăm, treaptă cu treaptă, toate ideile sectanților. Dacă am face asta nu s-ar înmulți atât de mult sectele.

5 iulie 1993

O veste tristă: s-a sinucis Roxana, sora lui Anton, pe care am cunoscut-o la Peștera. Maică-sa mi-a spus că i-a citit jurnalul și a văzut că ea era fascinată de experiența morții. Scrierile lui Mircea Eliade au determinat-o să se suie pe munte și să se arunce în prăpastie. E prima cunoștință a mea care s-a sinucis din motive mistice. Auzisem de multe cazuri similare între yoghinii lui Tăureanu, dar nu aveam nici o dovadă concretă. Puteau fi zvonuri. Roxana îmi spusese că și pe ea a vrut să o ademenească Costi să se culce cu el și că, dacă nu era la ciclu, ar fi cedat.

Săraca fată, să mori la douăzeci și ceva de ani... Cred că s-a dus direct în iad. Când mă gândesc că și eu m-aș fi sinucis dacă aș fi avut o motivație serioasă, mă ia amețeala. Sunt în viață numai datorită îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.

7 iulie 1993

Discuție aprinsă despre Apocalipsă, între părintele Nicolae și Marius. Eu am tăcut, nesimțindu-mă prea bine și vrând să aud tot ce aveau de spus.

Părintele Nicolae: „Nu este de mirare că Soloviov a reușit să scrie un text atât de bun, din moment ce s-a folosit de vedeniile stareților ruși și de celelalte profeții despre sfârșitul lumii“.

„Nu e deloc bun, e literatură și atât. Cum a putut să scrie că Antihrist va sprijini Ortodoxia?“

„Asta ai înțeles? Sfântul Ignatie Briancianinov zicea că Antihrist se va arăta deschis față de toate credințele și mai cu seamă față de Ortodoxie. Asta până ce îi va câștiga de partea sa pe păstori și pe păstoriți. Abia apoi își va arăta fața de fiară.“

„Da, dar Soloviov lasă să se înțeleagă că Antihrist va sprijini construcția de biserici, că va sprijini tot ce înseamnă Ortodoxie.“

„Faci o confuzie: Antihrist va sprijini tot ce nu înseamnă tră­ire ortodoxă. El va separa viețuirea ortodoxă de tot ce este spe­cific Ortodoxiei. Adică va încuraja credința exterioară, fă­când tot posibilul să o rupă de trăire. Antihrist va încerca să trans­forme Ortodoxia într-un muzeu, într-un obiect de studiu pen­tru istorici, pentru oamenii de artă. Va încerca să ne dea toate cele care sprijină viețuirea duhovnicească, ne va da artă și muzică bizantină, dar ne va rupe de duhul specific Orto­do­xiei. Nu va lovi frontal, ci doar va devia bunele intenții. Ori­cum, să nu credeți că Antihrist va nimici valorile tradiționale fără a pune ceva în loc. Dacă s-ar limita să ne prigonească, imediat oamenii și-ar da seama cu cine au de-a face.“

„Cum adică?“

„Va face un târg: vă dau biserici frumoase, vă dau icoane frumoase și muzică frumoasă, vă dau tot ce este mai important pentru voi. Cu o singură condiție: să acceptați condițiile mele.“

„Crezi că ar accepta cineva să se renoveze mănăstirile și în schimb să se lepede de Hristos?“

„Antihrist nu va face asta. Nu va cere de la început lepă­da­rea de Hristos. Ci va începe să deformeze tot ce înseamnă poruncă dumnezeiască. Ești creștin? Foarte bine, dar trebuie să accepți că toate religiile duc la Dumnezeu, să nu crezi că doar credința ta e bună. Ești creștin? Nu trebuie să îi judeci pe desfrânați. Trebuie să accepți că sunt normale toate pă­cat­ele împotriva firii. Adică va promova o credință care să nu mai aibă nimic în comun cu credința propovăduită de Bise­rică. Dar oamenii vor zice: Ia uite ce catedrale ne-a construit... ia uite ce expoziții de icoane a organizat... ia uite ce concerte de muzică psaltică au avut loc... Și în locul valorilor tradiționale ne va amăgi cu valorile sale. Voi nu vă dați seama că pro­ce­sul de substituire a valorilor e în plină desfășurare? Cel mai clar exemplu îl avem cu libertatea. Toți urlă după libertatea de a trăi în patimi, și dacă le vorbești de stăpânirea poftelor, te privesc ca pe un dușman.“

„Credeți că lumea se va lăsa păcălită?“

„Da, în Apocalipsă scrie clar că înșelarea va fi masivă. Dar Antihrist nu se va mulțumi doar să ridice biserici. Va fo­lo­si mijloace variate pentru a înșela oamenii. Pe mulți îi va pier­de cu traiul bun. Le va spune: Trăiți cum vreți voi, dar prin­tr-o abundență a bunătăților materiale îi va face pe oa­meni dependenți de el. Le va spune creștinilor: Trăiți în nevo­in­ță!, dar prin mass-media va promova păcatul sub toate for­mele posibile. Și lumea va zice: Uite ce bun e Antihrist, cum ne îndeamnă la nevoință, dar noi păcătoșii tot ale trupului le facem. Dar, de fapt, tot Antihrist va dirija mass-me­dia. De fapt, nici nu ar fi nevoie să o dirijeze el în­suși. E de-ajuns ca patronii mass-media să fie necredincioși sau slujitori ai diavolului, că se ocupă ei singuri de perver­ti­rea conștiinței oamenilor.“

„Prea sunteți pesimist, părinte.“

„Spune-mi tu cum de comunismul ateu a prins atât de bine. Lumea se teme de jertfă. Și când Antihrist va oferi o sumedenie de avantaje, puțini vor sta împotrivă. Nu pe toți îi va face bogați. Pe unii îi va face dependenți de el, în așa fel încât să nu poată supraviețui dacă nu au pactizat cu el.

Abia în a doua parte a activității sale, Antihrist își va arăta fața tiranică: nimeni nu va putea cumpăra nimic fără să aibă semnul fiarei. Apocalipsa ne arată asta clar: vrei să supra­vie­țu­iești? Trebuie să ai semnul lui.“

„Părinte, știu că 666, repetarea întreită a cifrei 6 e de fapt numărul neîmplinirii. 7 e numărul mistic al împlinirii, și 6 al neîmplinirii. Adică inteligența fără înțelepciune, și nu mai știu ce...“

„666 e un număr simbolic. Reprezintă apartenența la un sistem potrivnic credinței creștine. Oricine va încerca să rămâ­nă creștin, oricine va încerca să spună păcatului păcat, minciunii minciună și ereziei erezie va fi considerat inapt pentru a supraviețui în Noua Ordine Mondială. Vrei să ai ce mânca, vrei să ai ce bea? Părăsește creștinismul fundamentalist.“

„De ce fundamentalist?“

„Am spus doar că Antihrist va accepta o formă de creș­ti­nism căldicel; așa cum au acceptat și comuniștii ruși o Biserică îngenuncheată. Dar tot ce va fi pe linia Sfinților Părinți, tot ce înseamnă credință curată va fi batjocorit. Va fi con­siderat fanatic. Așa cum manifestanții anticomuniști din Piața Revoluției purtau în piept numele „Golan“, nume deve­nit de mare cinste pentru ei, tot așa în vremurile de pe urmă creștinii adevărați vor fi acuzați că sunt „fanatici“, „funda­men­taliști“ și „extremiști“.

„Așa îi acuzau torționarii pe preoții și călugării din închi­sori, că sunt extremiștii care luptă împotriva statului.“

„Nero sub ce pretext i-a ucis pe creștini? Că au dat foc Romei. Așa o să facă diavolul, îi va acuza pe creștini că dau foc Romei, îi va acuza de o mie de fapte mincinoase, numai ca lumea să îi osândească la moarte. Și se vor găsi destule acuzații care să pară veridice și lumea să spună: Ia uite ce fac creștinii care zic că îi urmează pe Sfinții Bisericii, dau foc Romei! La moarte cu ei!“

„Părinte, dar prea vedeți tragic sfârșitul lumii. Am auzit că în Grecia există un curent care spune că Apocalipsa nu este o carte despre sfârșit, ci o carte care conține anumite îndrumări pentru viața duhovnicească. Doar că aceste îndrumări sunt spuse într-un stil mai ciudat.“

„Astfel de comentatori se cred mai sporiți decât Sfinții Părinți care au tâlcuit Apocalipsa. Vai lor! Nu, Apocalipsa ne arată ce va fi în vremurile de pe urmă. Știu și eu că sunt unii teologi închipuți, care nu vor să accepte faptul că lumea se îndreaptă spre sfârșit. Teologi care se lasă amețiți de sloganuri ca «Pace! Bunăstare! Înțelegere! Libertate!». Teologi care nu văd cum păcatul câștigă teren, cum Noua Eră a păgânismului lovește Biserica.“

„Și comuniștii au avut sloganuri ademenitoare, și prin ele au înșelat mulțimile.“

„Începi să îți dai și tu seama de asemănările dintre prigoana care a trecut și vremurile de pe urmă. Se pot face foarte multe comparații. Doar că, din ultima prigoană, diavolul a înțeles un lucru: nu e bine să facă martiri. Martirii întăresc Biserica. De aceea diavolul va încerca să îi corupă, să îi facă să se lepede de bunăvoie.“

„Un tânăr din zilele noastre, dacă vrea să se culce cu prietena lui, nu o violează. Violul stârnește repulsie. O con­vin­ge să se culce cu el de bunăvoie.“

„Comparația ta nu e delicată, dar e precisă. Da, Antihrist va încerca să pară cât mai deschis față de orice opinie, față de orice punct de vedere; nu cumva să creadă cineva că el vrea să violeze conștiințele oamenilor. Abia după ce va păcăli mulțimile, va încerca să se lupte cu mărturisitorii.“

„Credeți că vor fi mulți mărturisitori?“

„Cred că toți cei care vor fi cu adevărat creștini vor mărturisi fără teamă că sunt robi ai lui Hristos. Dar prea puțini sunt cu adevărat creștini. Câți se luptă cu patimile, câți duc viață de rugăciune, cu spovedanie și împărtășanie, vor rezista. Dar cei care au o credință superficială, care se roagă lui Dumnezeu o dată pe săptămână și numai când au nevoie de ceva, cei care vin la biserică doar când au necazuri, aceia au mici șanse să reziste.“

După criteriul părintelui Nicolae vor fi puțini mărturi­si­tori. În primele prigoane erau creștini care își mărturiseau credința cu voce tare, și alții care credeau în taină. Dar în vremurile de pe urmă nu va mai fi așa: oricine nu se va lepăda de Hristos va avea de suferit. Nimeni nu va mai putea crede „în taină“.