Ne vorbește Părintele Justin (vol. II)

…anii grei pentru mine au trecut. Anii bătrâneții care mi s-au adăugat, au însemnat durerile și necazurile acestui popor.

Dacă tu nu te gândești doar la tine, atunci ajungi să te confunzi cu nevoile și greutățile aproapelui. Așa că eu chiar dacă sunt la 94 de ani, trăiesc totodată vârsta celui de lângă mine, fie că sunt 25 de ani, fie că sunt 45 de ani.

Și anii pentru mine nu mai sunt ani… Noi dirijăm timpul în raport cu nevoința noastră față de Dumnezeu.

Sfârșitul lumii este sfârșitul nostru, pentru că păcatele noastre cheamă mai degrabă mânia lui Dumnezeu. Și cu cât te nevoiești mai mult pentru celălalt, cu atât ești mai tânăr…

Să nu ne mirăm de ce există o așa mare degradare în societatea de azi. Tineretul își are rădăcina în familie. Dacă familia a fost sănătoasă, a fost o familie creștină, a fost o mamă bună, a fost o biserică sănătoasă, a avut preoți, a avut duhovnici, atunci și societatea și lumea tineretului a mers pe un drum sănătos. Dar după ce lumea s-a supramodernizat, tineretul nostru a fost dezbrăcat nu numai de costumația lui originară, ci și de fondul lui sufletesc. Că a schimbat ițarii în blugi, a schimbat viața lui într-una ușuratică; pentru că a intrat televizorul în casă, radioul și toate lucrurile acestea, cum spunea țăranul nostru când a văzut radio-ul pentru prima dată în casă: „Măi, ăsta-i diavolul în casa noastră”. Lumea s-a modernizat din ce în ce mai mult, a intrat într-o tehnică oarbă.

Acum omul nu mai poate merge cinci metri. Așteaptă tramvaiul 15-20 de minute că nu poate merge pe jos, e obosit. Așa că tehnica ne-a lenevit, ne-a dus într-o stare de amorțire și trupească și sufletească. E distanță mare între mama noastră de altădată care avea de dus câte două oale la sapă, avea și un copil după ea, altul la sânul ei, ducea viața așa încât o întreba soțul: „Măi, dar târziu ai mai venit!” „Păi, am venit târziu că am dus copilul la școală, l-am învățat pe cel mic ca să-l pot lăsa singur acasă și viața noastră de familie nu este așa de ușoară”. Dacă intri într-un muzeu să vezi cusătura la un epitaf de o frumusețe artistică ce îți fură ochii, înțelegi că femeia a fost acolo într-o oboseală și trudă cu nopți nedormite.

Astăzi, femeia noastră modernă e grăbită, stă ore întregi la televizor sau la discuții goale și pierde timpul. Și pierderea timpului este și moartea sufletului. Tehnica a venit pentru acest fapt: să-i fure omului timpul, să nu se mai ocupe cu cele duhovnicești pentru că a venit concepția aceasta materialistă peste noi, că omul nu mai are suflet. Are numai trup, bunuri de consum care trebuie să-i fie la dispoziție în orice magazin. Merge 7 sau 12 ore la serviciu, vine acasă, se îngrijește de o hrană mai puțin sănătoasă, pentru că acum vine și schimbarea genetică a alimentației. Omul nu mai are un suport sănătos, un sirop sănătos, un ghiveci, o hrană și o băutură sănătoasă. Ia sticla de suc, o desface, o dă copilului care nu mai are laptele natural, nici dezvoltarea naturală. Și de când e născut, copilul acesta trăiește într-un fals. Îndată îi pune suzeta în gură și trage din ea toată ziua, dar nu iese nimic.

Omul trebuie să trăiască precum pasărea, unde este libertate deplină. Așa cum pasărea din înălțimi vede nimicnicia pământului, la fel și omul în libertate poate să-și vadă păcătoșenia. Noi am luat tehnica aceasta prea devreme, prea abrupt ca să putem rezista împotriva ei. Omul nostru se vede în fața televizorului, a calculatorului unde pierde ore și zile întregi și e furat de tot felul de imagini încât nu se mai gândește la icoana lui de altădată, nici la frumusețea cerului, a pădurilor, nu se mai oprește la bogățiile țării noastre.

Mergeam zilele trecute prin Ardeal și mă miram văzând frumusețile de acolo cum de mai rezistă în fața vecinilor noștri unguri care vor să acapareze țărișoara noastră. Dincolo Basarabia, bogății extraordinare, vinuri alese. Nenorocirea este că întotdeauna țara noastră a fost dirijată de oameni fără inimă. Au o inimă secătuită, o inimă din material plastic. Funcționează ca material, ca stare fizică, dar sufletește lipsește cu totul.

Copilul nostru nu mai este învățat cu o spovedanie, să meargă la o biserică, să cânte o cântare bisericească, nu mai este învățat să se adreseze lui Dumnezeu și acesta este cel mai mare rău care bântuie țara noastră și viața noastră materială și spirituală.

Învățământul nostru este din ce în ce mai nepregătit.

Avem exemplul cu tinerii noștri bacalaureați. Nu ne mai trebuie alt indiciu că școala trebuie să se trezească. Oamenii care au pe umerii lor răspunderea unui învățământ, a generațiilor care vor urma, au de dus sarcinile acestei țări. Dacă mergem așa, nu vom mai avea învățători buni, medici buni pe care să-i doară de sufletul acestei națiuni. Care sunt oleacă mai luminați, abia așteaptă să termine o școală și să plece în străinătate. Aici toată țara este în paragină, iar tinerii noștri pleacă în lume. De ce? Pentru că în școală nu s-a fixat noțiunea de dragoste de neam și de țară. Manualele de istorie sunt cele ale lui Roller și funcționează până astăzi.

Toată lumea așteaptă ceva nou, dar noul acesta nu vine decât începând cu noi înșine, lăsând la o parte conducerea care este într-un stat. Ce facem noi ca indivizi? Pentru că nu va veni să-mi facă mie gospodărie partidul sau guvernul. Dacă noi încercăm să ne redresăm viața, atunci toată țara va înflori. O țară nu înflorește din parlament, nici din guvern, înflorește din străduința și din conștiința fiecărui individ în parte. Pe vremea monarhiei se spunea că regele domnește, iar guvernul conduce. Acum nu mai avem nici guvern, nici rege. Stăm în amorțirea aceasta, cum așteaptă puiul de vrabie ca mama să-i aducă o furnică în gușa ei. Așa așteptăm noi, oamenii moderni, pentru că societatea noastră nu este obișnuită cu o muncă sănătoasă. Noi mergem să arăm pustietățile Americii, să menținem sănătatea Germaniei cu medici români. Iată un exemplu de neglijență: dacă mă duc să cumpăr ceva din oraș și sunt două magazine, unul grecesc și unul românesc, românul se duce la grec, nu se duce la fratele lui să-i dea posibilitatea de a câștiga un ban, ca la rândul lui să vină tot în ajutorul țăranului și al românului nostru. Vin pălării din export din nu știu ce țară, intră în magazinele noastre: „A, asta-i pălărie americană, asta e grecească, asta e românească” și se oprește la cea de la străini, nu o ia pe cea de la români. Și e mult mai slabă marfa chinezului, decât marfa noastră.

Îmi povestea un cultivator de fructe din ținutul Sucevei, unde are hectare de meri. A mers și el în piață cu roadele lui, socotind că poate să facă ceva. Dar au venit din Polonia vreo șapte-opt tiruri de fructe și l-a paralizat pe bietul român. Și iată cum se produce dezechilibrul acesta de la cel material la cel spiritual pentru că nu este un creier care să dirijeze toate lucrurile acestea. Se merge pe o concurență financiară peste tot. Se duce în prăpastie toată munca bietului român care ajunge cerșetor prin Occident și ți-e jenă să spui în afară că ești român pentru că toți te privesc cu compătimire.

Mergeam la SE Munte Athos și în Grecia m-au întrebat dacă sunt român sau altceva. Dacă am văzut că românii sunt așa de defăimați, am spus că sunt sârb. Și s-a schimbat îndată situația. Pe SE Munte eram la SE Ana, la o înălțime destul de mare și grecii erau foarte alertați că la Atena era o mișcare revoluționară și majoritatea erau români și macedoneni. Când am intrat acolo și le-am zis că sunt român, nu voiau să mă primească, să-mi dea o cană cu apă. Acesta este re numele pe care îl avem încât e foarte greu să-l mai redresăm. Dar ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu. Că românul în toată vremea și-a pus nădejdea în puterea lui Dumnezeu.

Acum suntem în starea aceasta de alertă pentru că vedem pe hunii ăștia de unguri care au fost dintotdeauna un popor neastâmpărat, venit din fundul Asiei, că nici până astăzi nu s-a găsit o câmpie a Panoniei și în loc să stea liniștiți caută expansiune în dreapta, în stânga, să vină în Nordul Bucovinei, să ia Ardealul și vin cu pretenții că ei sunt originarii acestor zone, că noi am venit peste ei. Sigur că vom depăși greutățile acestea, cum le-am depășit dintotdeauna. Catedralele lor romano-catolice și protestante sunt imense, zgârie-nori cu un cocoș sau un balon mare în vârf față de bisericuțele noastre în care intri aplecându-te. Am ajuns în starea aceasta și pentru că am fost prea milostivi, prea buni: „Lasă să vină și acesta, lasă să vină și celălalt” și am ajuns la o sufocare.

În 1927-1930, evreii au fost expulzați din toate țările. Unde să se ducă? Și-au găsit la români refugiul. Și au început să facă comerț, că asta e afacere. N-ai văzut un evreu la târnăcop, la sapă sau la altă muncă obositoare. Când a început colectivul, promisiuni: „Lasă că o să fie bine, o să avem toți de lucru”. „Și cum o să lucri fericirea asta colectivă?” ”Păi, cum: tu ai să seceri, soția mea are să numere snopii, iar eu o să socotesc, o să adun. Și așa o să fie colectivul și o să fie bine”. Și până în zilele noastre noi mereu facem snopii și ei numără. Și nouă ne lasă gura apă după sucuri și ne hrănim copiii cu otravă. Ajung la 20-30 de ani și se miră: Ce are copilul ăsta de e tot bolnav? Păi ce să aibă dacă mama l-a crescut la colectiv, cu zeamă fi mizerii? Apăi, cum să reziste copilul ăsta? Una era când mâncam eu acasă grăsimea laptelui fi făceam balmușui de la patru-cinci vite. Dar a intrat colectivul fi Stalin a spus că atunci când rusul va ieși din zidurile lui nu va mai fi rus. Când a văzut rusul gospodăriile frumoase din România, întreba: ,,Ale cui sunt toate păsările, vitele astea?” ,,Ale noastre”. „Păi, sunteți bogați”. Ei se așteptau ca numai membrii de partid să aibă așa gospodărie. Și în felul acesta, când Stalin a vrut în 1944 să-și retragă forțele armate din România, a trebuit să-i execute pe toți la intrare, ca nu cumva să ducă „infecția” în Rusia, și să spună despre fericirea „țiganilor” din Balcani.

Noi am avut soarta asta nenorocită, germanii pe de o parte: țigani; rușii pe de alta: țigani, dar ei mai țigani ca toți. Pentru că la țigănimea asta și-au împânzit toate forțele lor armate, au venit cu tancuri și cu Skoda lor de care se minunau românii. Se dădeau germanii jos din tancuri așezați, cu caschete, ca niște prinți, iar fetele toate cu dicționare de limbă germană ca să intre în discuție cu ei, că asta e civilizația românului. El învață întâi ce-i mai urât, ce-i mai decadent. Și umblau cu germanii, îi așezau cu tine la masă și germ anul mânca numai un singur fel și îi aduceau celelalte feluri, iar el: „Nein”. „Păi de ce?” ,,Ai mei acasă mănâncă un singur fel, iar eu unde mă găsesc duc această dictatură ca să prospere neamul nostru german”. Și în felul acesta au intrat „zeii răsăritului” și când a fost să se întoarcă frontul, îi vedeai pe bieții germani mâncând coji de cartofi cruzi și furau de peste tot. Luaseră toate obiceiurile răsăritului pe care îl considera înapoiat.

Ne întrebăm de ce avem atâtea greutăți în viața noastră?

Pentru că a rămas numai numele de român. Românul nostru s-a pierdut. Pentru că fetele noastre s-au căsătorit cu negrii, cu chinezi, cu germani, cu ruși, cu toate națiile care și-au deschis portmoneul. De unde să iubească pruncii lor țara, dacă ei nu au nicio țară, n-au nicio familie, când și la noi se vrea ca pe buletine să nu se mai treacă prenumele părinților? Așa încât nu mai știi cine ești.

Nu mai vorbim de globalizarea asta care a venit peste noi rară vreme ca să ne contopim cu totul. Am ajuns acum la concluzia că nu mai e nevoie de hotare, de niște zone naționale ca să ne putem ajuta spiritual: dacă e un basarabean, important e să fie un creștin bun; dacă-i moldovean, să fie un creștin bun; dacă-i ungur, să fie un creștin bun și în felul acesta facem globalizare spirituală, că cea materială, fizică nu se mai poate face. De aceea noi, românii, cum terminăm un bacalaureat, fugim – acum și bacalaureatul acesta îi vai de el; când altădată auzeai de atâtea sclipiri intelectuale, acum am ajuns de râsul lumii. Asta dovedește și lipsa de pregătire chiar din familie. Îmi amintesc că la școală aveam table din acelea pe care scriam cu piatră, și un manual aveam pentru patru clase. Acolo era și istoria, acolo era și religia, botanica și tot ce vrei într-un singur manual. Și manualul se moștenea din generație în generație. Așa se învăța. Așa a învățat Iorga, așa a învățat Stăniloae și toți cărturarii și savanții României încât i-am întrecut pe occidentalii noștri cam în toate.

Eu credeam că occidentalii sunt niște supra-oameni.

Odată a venit un grup de francezi la Mănăstirea Bistrița și erau de diferite confesiuni: rornano-catolici, luterani și ortodocși și eu îi întreb de ce confesiune sunt. Și ei mă întreabă: „Ce e asta confesiune? Ce e aia religie?” Apăi, duceți-vă pe pustii că sunteți mai înapoiați ca românii și ca răsăritenii dacă nu știți de ce confesiune sunteți. Sunteți proști ca noaptea. N-ați învățat nimic în occidentul acela. Nici pe Hitler, nici pe Lenin, că și ăștia de la voi au venit. La fel și fericita Rusie care a transformat creștinismul nostru în comunism. Că și Europa, la ora actuală este o mare Rusie. Că ne-au schimbat și armele. Nu mai avem revolverul acela italian, nici grenada. Pentru că așa e românul nostru. Întâi copiază partea cea mai rea și se îngroapă cu toate noutățile. Acum un tânăr de-al nostru care termină bacalaureatul nu

Pag. 7 – 13