Mitologie chineză

În lucrarea de față și-au găsit locul personaje mitologice, diferite divinități, zei și zeițe, eroi civilizatori, suverani legendari, spirite bune și rele, duhuri și demoni, nenumărați muritori diviniza ți, proveniți cu toții mai puțin din istoriile incerte ale trecutului îndepărtat, cât din religia populară veche, din folclor și din religiile daoistă, budistă și confucianistă. Alături de toți aceștia se regăsesc în cartea noastră, de scrise sumar, locurile sacre mai însemnate, elementele din natură cu semnificație mitologică, precum și câteva date despre lucrările publicate în trecut care conțin legende, mituri, scenarii mitologice etc. Nu au fost uitate, desigur, nici unele concepte filosofico-religioase, privite în linii mari, în dimensiunea lor restrânsă la trăsăturile esențiale ale gândirii care le-a pus în circulație...

Vechimea miturilor confirmă preocuparea omului chinez pentru dobândirea cunoașterii despre sine, univers, natură, sacralitate și divinități. Firește, căutarea lui nu putea găsi rezultate și rezolvări decât în imaginar, or imaginarul este prin excelență creator de mituri. Mitul devine astfel, pentru om, o modalitate terapeutică ce intenționează să-i vindece neliniștea metafizică.

Folosind o metaforă, am spune că dacă istoria ar fi o cometă în deplasarea ei eternă, mitologia ar putea fi coada luminoasă lăsată în urma ei, cea a arderilor semnificative.

 MITOLOGIE CHINEZÃ

A

A CHU. Numele chinez al lui Aksobhya, unul din cei „Cinci Mari Buddha ai Înțelepciunii”. I s-a spus „liniștitul”, „imperturbabilul”, deoarece nu a fost văzut niciodată supărat, indispus, ori afectat de ceva, indiferent de întâmplările la care a luat parte. În mitologia budistă A Chu este situat, ca direcție, la est, de unde răsare soarele, pentru a sublinia ideea de optimism legată de această divinitate. A Chu a fost recunoscut și de budismul lamaist tibetan, Acolo a fost numit Mi-bskyod-pa și Mi-khrugs-pa.

AGRICULTURA.    

Nenumărate date arheologice și mitologice atestă faptul că încă din cele mai vechi timpuri, din neolitic, din preistorie, populația de pe teritoriul actual al Chinei s-a îndeletnicit cu agricultura. Oamenii au cultivat cu preponderență cerealele, desigur, a căror „biologie” vegetală au izbutit să o înțeleagă si să o modeleze în folosul lor. China, cu atmosfera ei mai rece din nord, dar și cu pământul mai uscat, a favorizat cultivarea meiului. În zona sudică mai caldă, mai umedă, a fost potrivită cultivarea orezului. Cum era și firesc, imaginarul mitologic a asociat agriculturii, produselor cerealiere, mai mulți zei, divinități de tot felul și scenarii epice mitice. Fiecărei cereale îi corespundea câte un zeu. Până și insectele dăunătoare si-au avut zeitățile lor. În același timp, s-a ivit necesitatea desfășurării periodice a unor ritualuri și ceremonii pentru a-i convinge pe zei să sprijine truda oamenilor. Să le asigure recolte pe măsura așteptărilor. Populația avea de luptat cu seceta, cu inundațiile, cu invazia lăcustelor, cu capriciile timpului așa încât divinitățile trebuiau rugate să acționeze în mod corespunzător. Figura mitologică recunoscută cel mai timpuriu și rămasă cea mai importantă pentru agricultură a fost împăratul și zeul Shen nong („Plugarul divin”) care ar fi trăit pe la anul 2840 î.Hr. EI i-a inițiat pe oameni cum să îngrijească pământul, cum să însămânțeze si să recolteze grânele. Tot el a născocit uneltele agricole. Pe măsură ce viața socială a progresat, agricultura s-a diversificat. Pentru tracțiune au început să fie folosiți boii si bivolii, pentru hrană porcii și păsările, pentru țesături cânepa etc. Fiecare moment al inovațiilor a îmbogățit și zestrea mitologică. Încă de timpuriu chinezii au recurs la irigarea câmpurilor cultivate. Au avut la îndemână ca „țevi” de scurgere a apei tulpinile de bambus care suplimentau rețeaua de șanțuri săpate pentru drenarea apei. Cârmuitorii regatelor chineze străvechi, dar mai ales împărații de mai târziu, au respectat unele ritualuri agricole imaginate în timp. În fiecare primăvară suveranul aducea ofrande sacrificiale în special zeilor agriculturii, rugându-i să asigure supușilor lor recolte îmbelșugate. În afară de Shen nong, asociați agriculturii au fost si alți numeroși zei. În multe mituri și legende, transmise pe cale orală de la o generație la alta, îi aflăm pe Ba Zha, Bai Zhong, Lai Cho, Du Meng ]iang-Zhun, Mang sben, Shui Fang; Si se și Shui Yong. Ofrandele de primăvară se adresau mai ales „Stăpânului din Înalt” (Shang di) printr-o ceremonie desfășurată după Anul Nou. Se pare că inițiatorul acelor sacrificii de primăvară, la începutul unui nou anotimp agricol, numite kiao, ar fost zeul secerisului Heou-tsi, numit și „Prințul meiului”, Se afirmă că tot el este strămoș al regilor Zhou.

ALCHIMIE DAOISTÃ. Religia daoistă urmează în mod firesc principiile filosofiei daoiste dar ia în considerație elementele cu caracter mistic, magic și ritual pentru a-si materializa țelurile întregului complex al gândirii legate de Dao. În realitate, aproape nimic din manifestările religioase daoiste nu se regăsește punctual în textul celebrei lucrări Daode jing a personajului mitologic și legendar Laozi, cel zeificat la un moment dat, trecut apoi în fruntea „nemuritorilor”. Atât clerul daoist, cât și adepții religiei lor, au drept țel suprem obținerea nemuririi sau măcar a unei vieți cât mai îndelungate. Prin metodele folosite în acest scop o importanță deosebită a avut-o practicarea alchimiei, așa cum era ea înțeleasă în daoismul religios. Alchimia a fost și a rămas o pseudoștiință care urmărea trecerea unui element banal în altul mai prețios. În cazul daoismului s-a urmărit, de pildă, transformarea cinabrului, acel mineral al mercurului, în aur pur. Trecerea cinabrului dintr-o stare în alta prin fuziuni bine alese și cunoscute doar de alchimiștii daoiști era ilustrată în mod spectaculos de apariția mai multor culori în desfășurarea reacției. Adepții daoismului aveau credința că dacă vor ingera aur sau plumb lichid se vor acorda cu unele reprezentări simbolice ale corpului, într-o corespondență adecvată cu metalele însăși. Ei mai credeau și  în posibila existență a unui elixir al vieții fără sfârșit, ba unii au si încercat să imagineze și să experimenteze câteva formule de preparare a unor poțiuni cu efect... garantat. În asemenea preparate, adevărate elixire, capabile să prelungească viața sau să facă un nemuritor din cel care avea șansa să ingereze substanțele poțiunii, intrau ca ingrediente, pe lângă cele necunoscute, nedezvăluite, și metalele menționate mai sus, precum și pulberea de jad, după cum afirmă unii cercetători. O variantă de alchimie daoistă mai subtilă și mai spectaculoasă, prin explicarea efectelor benefice urmărire, a fost așa numita „alchimie internă”, Aceasta recurgea la unele practici respiratorii, în esența lor la exercițiul apneei prelungire, cunoscută de altfel și în lumea hindusă. Printr-un asemenea efort respirator se considera că trupul omului ar cunoaște o transmutație cu ajutorul aerului (suflului), numit qi în limba chineză. Suflul, respirația, qi-u!, se spunea, sunt cele care alimentează cu energie embrionul uman interior, de fapt ceea ce era denumit de daoiști „embrionul nemuririi”. El ar lua naștere, așadar, prin fuziunea suflurilor. Scopul era acela de a realiza respirația embrionului (mugurelui) interior pentru ca el să crească și, după o lungă gestație, să ajungă la dimensiunea necesară realizării desprinderii de corpul muritor În așa fel Încât să se poată alătura sferelor paradisiace, împlinind transmutația unei alchimii daoiste interioare.

ALTARUL FAMILIAL. Religia budistă a ajuns în China, venind din India, aproximativ în primul secol d.Hr. Călugării-mesageri au adus cu ei și modelul comportamental ritual al credinței. Adepții chinezi ai budism ului au început să aducă ofrande divinităților în momentele speciale cu caracter festiv și cu o periodicitate potrivit exigențelor unei secte budiste sau alta. Îndatorirea majoră se rezuma nu doar la ceremoniile si ritual urile desfășurare la temple, ci se referea și la felul cum se manifesta omul, din acest punct de vedere, în propria locuință. În interiorul casei s-a imaginat un loc sacru. Acela a devenit „altarul” miniatural, nelipsit mai apoi din incinta fiecărei familii. Acest altar al familiei aduna în jurul său membrii care luau parte la ritualurile budiste, dar nu numai la ele. Din trecutul îndepărtat al credințelor chinezul a păstrat la mare prețuire cultul strămoșilor. Altarul a devenit, în timp, și locul potrivit pentru omagierea strămoșilor, poate chiar cu mai multă tragere de inimă decât în legătură cu ritual urile budiste. Altarul casei s-a dovedit a fi piatra de temelie a vieții familiale, punctul focal de „adunare” spirituală, într-o solidaritate fără cusur a celor în viață, a morților familiei, dar și a celor încă nenăscuți. Dacă se întâmplă ca într-o casă să locuiască două familii, cu siguranță că în interiorul ei vor exista și două altare familiale separare, importanța altarului este cu certitudine cea rituală, chiar dacă are mici dimensiuni și nu ocupă prea mult spațiu. Aflat, de regulă, În încăperea din centrul casei, altarul tipic constă într-o măsuță-etajeră pe care stau vase pentru arderea tămâiei. În stânga altarului vasul aparține zeităților budiste sau celor ce vin din trecutul animismului chinez. În partea dreaptă a altarului, alături de un alt vas pentru tămâie, sunt așezate rabletele ancestrale făcute din lemn sau hârtie (carton), pe care sunt înscrise numele celor decedați într-o listă mereu actualizată, cu referire la recentele patru sau cinci generații. Tabletele comemorează și omagiaza rudele grupului pariental al familiei. Ultimul decedat însă este înscris pe o tabletă separată. El are așezat pe fundalul altarului portretul lui pictat sau, în loc de acesta, o fotografie cu imaginea sa cea mai favorabilă. Pot exista acolo, desigur, și imagini ale lui Buddha sau ale altor divinități budiste. Ritualurile de venerare a strămoșilor și a zeilor au periodicitatea legată de zilele decesului câte unui înaintaș, sau de unele sărbători budiste. Câte un scurt moment ritual poate avea loc în fiecare zi. De obicei însă venerarea casnică a strămoșilor se rezumă la zilele de 1 și 15 ale fiecărei luni. Asemenea obligație sau cinste cade în sarcina femeii celei mai vârstnice sau persoanei cea mai reprezentativă din familie. Sunt aprinse atunci trei bețișoare de tămâie, unul în vasul strămoșilor, altul în cel rezervat zeilor, al treilea în afara camerei, semnificând urarea de bun venit spiritelor zeilor si strămoșilor. În momentele cu adevărat festive și cele ceremoniale se aduc la altar ofrande. Ele constau în alimente așezate în bol uri separate, fie că este vorba despre mâncărurile favorite ale rudei decedate, fie că sunt doar fructe, legume, orez și vin. Lipsesc preparatele din carne deoarece acestea se obțin prin uciderea unui animal, o făptură vie, lucru inacceptabil în conceptele budiste. Mai sunt alăturate, ca ofrande, mici sume de bani simbolici (din hârtie), în nici un caz bancnote reale. Mai rar, lângă altar sunt așezate statuete miniaturale reprezentând un fel de servitori de care ar avea nevoie decedați! în lumea de dincolo. Mâncăruri se oferă și zeilor la momentele sărbătorești. Se înțelege că toate alimentele vor fi ingerate de membrii familiei după ce s-a considerat că morții, ca și cum ar fi încă vii, s-au hrănit îndeajuns. Cei prezenți la ritual fac plecăciuni respectuoase în fața altarului și rostesc rugăciuni adresate zeilor, dar și spiritelor strămoșilor. Rostul ofrandelor alimentare ar fi acela al nevoii decedatului de a se nutri pentru că, în credința budismului Mahayana și a ideii de barda, ei se află într-o perioadă intermediară Între moarte și renașterea la o nouă viată. Se consideră că strămoșii continuă să existe, că ei sunt interesați de treburile familiei și chiar ale lumii. Ei pot interveni în viața familiei, pot influența norocul în afaceri, la examenele școlare, în situațiile matrimoniale etc. Cultul strămoșilor, de altfel, mult respectat, vine din trecutul îndepărtat, după unii cercetători tocmai din Neoliticul târziu. El s-a conjugat cu ulterioarele cutume și, grație acestei îngemănări, se cultivă înrudirea, pietatea filială, loialitatea fată de familie si continuitatea neamului (clanului).

AME ONNA (Femeia ploii).

Denumirea japoneză a unei zeițe chineze a muntelui Wushan. A pătruns în folclorul japonez unde a fost catalogată ca un yokai (spirit, demon, monstru, vrăjitor). Legenda spune că zeița, ieșind din munții Wushan, își făcea apariția dimineața sub formă de nor și după amiaza ca o ploaie. Uneori a fost zărită umblând prin lume, mai ales în nopțile umede. Agricultorii chinezi și Japonezi i se adresează cu rugi pentru a le aduce ploaia.

AMITUO FO (Ovmi-to).

Numele chinez al lui Buddha Amitabha (Buddha al Luminii și Vieții Infinite). În Japonia este cunoscut sub denumirea de Amida butsu. În sutra Buddha al vieții infinite” se vorbește despre Amituo Stăpânul Pământului Pur (Ching-tu) din Apus, unul din Paradis urile budiste. El este un Buddha metafizic, transcendent, ca o abstracție menită să asigure viața sau lumina eternă. Deși nu există probe, legenda afirmă că în trecut călugărul Bhiksu Dharmakara, observând suferințele oamenilor și mișcat profund, deși atinsese Iluminarea, a renunțat să meargă mai departe și a rămas în lume ca un bodhisattva. El a făcut 48 de legăminte solemne prin care se obliga să-i ajute pe cei aflați în nevoi si durere. După trecerea mai multor eoni promisiunea lui s-a împlinit și astfel a luat naștere Pământul Pur unde nu există boală, bătrânețe ori moarte. Odată cu apariția Paradisului din Apus (Pământul Pur) personajul a devenit Amituo.. Deși se pare că sutra Pământului Pur a fost adusă din India în China în anul 148 d.Hr. și a început să fie tradusă în limba chineză de A.N. Shigao, cultul lui Amituo fo a căpătat dezvoltare abia după anul 650. Fiecare adept budist al acestui cult Mahayana aspiră să renască în Părnântul Pur al fericirii și bucuriei depline. Practica de bază a cultul constă în meditație și în rostirea sau îngânarea în surdină a diferitelor melodii în care textul cântului se rezumă la expresia Namu Amituo’ care înseamnă „Omagii lui Amituo fo”, adică mărturisirea respectului si admirației față de respectiva divinitate. Lui Amituo Fo i se adresează cu precădere călugării Shaolin. Budismul Pământului Pur este printre cele mai influențe forme ale variantei budiste Mahayana.

ANIMALE. Mitologia chineză abundă în prezența animalelor. Unele divinități sau personaje mitologice apar în mituri, legende și povestiri sub forma unor animale fabuloase ori posedă o anatomie fantezistă care combină la modul cel mai ciudat elemente anatomice parțial omenești, parțial caracteristice diferitelor viețuitoare mai mult sau mai puțin reale. Însușirile magice ale unor divinități le permit acestora să se transforme după dorință în animale. Yu (Cel Mare), de pildă, se putea metamorfoza în urs în timp ce trebuia să stăvilească apele inundațiilor catastrofale. Alți zei puteau deveni pe loc dragoni, corbi, tigri, iepuri etc. În scenariile mitice întâlnim însă o varietate mare de animale, fie că sunt domestice, sălbatice, fabuloase, sacre, demoniace, fantastice sau simbolice. Au roluri diferite. Unele sunt simple însoțitoare ale divinităților, altele mesagere, partenere de dialog, sau slujesc drept mijloace de transport pentru a fi călărite sau pentru zbor (dragoni, cocori etc.), Unele sunt puternice, altele viclene, oricum posedă calități magice. Catârul pe care călărea un nemuritor daoist, de exemplu, la nevoie se putea plia ca o bucată de hârtie și era băgat în desagă sau în buzunar unde rămânea până la o eventuală nouă călătorie. Toate mediile naturale furnizează mitologiei exemplare din fauna lor pentru ca epicul să fie cât mai convingător. Întâlnim păsări zburătoare care populează văzduhul, viețuitoare carnivore sau vegetariene ale uscatului și tot ce mișcă în adâncul râurilor, mărilor și oceanelor. Nu lipsesc, desigur, animalele care își au domiciliul în cerurile (paradisurile) mitologice daoiste, nici cele ale Infernurilor imaginate cu o fantezie ciudat de bogată. Animalelor li se atribuie roluri simbolice. Acolo unde se ivesc au o eficacitate de netăgăduit, o finalitate în acțiune semnificativă pentru rostul explicativ al întâmplărilor. Este suficient să privim lista celor 12 animale ale zodiacului chinez pentru a înțelege diversitatea viziunii mitologice. Înșirându-le, nu facem decât să argumentăm o dată în plus. Iată-le: șoarece, bou (bivol), tigru, iepure, dragon, șarpe, cal, oaie (capră), maimuță, cocoș, câine, mistreț (porc). Unele animale au fost adoptare ca totem-uri ale vechilor elanuri, altele au avut câte un rol (misiune) în astrologia chineză. În celebrul roman „Călătorie spre Soare Apune” există un rege-maimuță (Sun Wukong). El face deliciul cititorului printr-o prezență de nuanță satirică la adresa unor naivități mitologice budisto-daoiste. Cu valoare simbolică deosebită în astrologie și în Feng shui se prezintă cele patru animale sacre, Xi shou sau Xi ling, mai numite și „cele patru figuri” (Xi Xiang) deoarece prin ele sunt marcate direcțiile spațiului. Dragonul verde aparține estului, tigrul alb vestului, broasca țestoasă neagră (Xuan wu) nordului și pasărea stacojie sudului. Mai târziu, în vremea „Regatelor combatante”, celor patru li s-a mai adăugat un al cincilea animal sacru, unicornul galben (Qilin), corespunzător centrului, ca punct cardinal. În tradiția daoistă animalele menționate sunt conectate la cele patru elemente (energii) recunoscute ca fiind esențiale, adică lemnului, metalului, apei, focului și al cincilea pământului. Principiile complementare din filosofia chineză, yin și yang, se aplică și în definirea animalelor. Tigrul, de pildă, este un tip de yin, în timp ce dragonul este de categorie yang. În privința simbolisticii atribuite, corbul, de exemplu, era un simbol al soarelui, iar ursul unul al forței si curajului, broasca țestoasă a longevității etc. O imagine a ursului, pictată sau sculptată, așezată la locul cuvenit, avea darul să prevină pătrunderea hoților în casă. Pomenind despre corb, trebuie să adăugăm o precizare. În realitate, la chinezi, era vorba despre pasărea jingwei, doar asemănătoare corbului. Exact într-o asemenea zburătoare jingwei s-a transformat zeița Nuwa, fiica împăratului legendar Shen nong atunci când s-a scăldat în marea din est. Detalii despre rolul mitic al animalelor mai sunt presărate și în alte pagini al cărții de față. Arcașul celest Yi, de pildă, printre alte isprăvi de seamă, s-a putut mândri cu uciderea câtorva animale fabuloase ca yayu, jiu-yin (cel cu nouă capete), zuo ehi (cu un singur dinte), pasărea Dafeng, șarpele Xiu she și mistrețul Feng xi.

ANIMISM. Considerat de unii ca o religie a populațiilor aflare în stadiul primitiv de organizare socială, sau o manieră de a concepe lumea și eventual de a o administra, animismul se definește pe baza conceptului că fiecare obiect din natură și orice ființă vie posedă un duh (suflet, spirit interior), o forță vitală care le animă. În fapt, animismul este suportul unei credințe prereligioase sau, altfel spus, un prim stadiu al religiozității umane, nicidecum o religie adevărată, bine constituită. Populațiile de pe teritoriul Chinei străvechi acceptau, în spirit animist, că tot ceea ce există în natură, inert sau viu, piatră, nisip, frunză, arbore, stâncă, râu, foc, vânt, grindină, precum și făpturile vii, cărora li se adăugau implicit, prezente mereu, spiritele protectoare și demonii invizibili posedă în interiorul lor un suflet. Esența acelui suflet consta în forța lui de a se manifesta. El acționa asupra lumii tangibile în chip benefic sau, dimpotrivă, malefic. Pentru chinezi, spiritul bun, favorabil, era chen, iar cel rău, demonul kuei. Ambele forme de forțe oculte coexistau în Univers și se intercondiționau. Recunoscându-li-se puterea de a influența oamenii, li se cuvenea desigur un cult. Acesta a funcționat la început în mod simplu, apoi i s-au adăugat practicile magice, exorcizările etc. Animismul primitiv s-a constituit mai departe în credință populară, în așa numita religie tradițională, cea cu prevederi transmise pe cale orală de la o generație la alta până când a fost născocit scrisul. După ce oamenii au imaginat personificări ale spiritelor, religia populară s-a Înfățișat tot mai mult ca un politeism adevărat. Prin personificarea spiritelor li se atribuiau elementelor înconjurătoare caracteristici antropomorfe. Se înțelege că maxima personificare a unui obiect din natură era chiar omul. În mitologia chineză forțele naturii au fost personificate uneori ca zei sau au fost puse sub controlul

Pag. 13 – 19