Adevăr Divin
Inițierile mistice
Poeme apocrife * Imnurile * Argonauticele
| Volumul cuprinde POEMELE APOCRIFE, IMNURILE și ARGONAUTICELE adică cele mai importante creații atribuite lui Orfeu. |
24.00 2.40 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Preocupat de originea cultelor și de vizitarea monumentelor străvechi in Calătorie in Grecia, Pausanias (sec. II d.Ch.) se arată un bun cunoscător al imnurilor homerice și orfice, judecand astfel valoarea lor poetică: „Cei ce se ocupă de mai mult timp cu poezia știu că imnurile lui Orfeu sunt foarte scurte și in general puține la număr. Lycomizii le cunosc și le cantă la serbările mysteriilor. Considerate drept creații literare, ele se situează după imnurile lui Homer, dar se bucură de o mai mare cinstire din partea divinității decat imnurile homerice.″
Imnurile atribuite legendarului Orfeu au avut un destin mai fast decat cel al sectei mistice, creatoarea lor. Ele și-au asigurat supravietuirea nu numai prin valoarea și frumusețea lor ci și prin afinitățile morale cu crestinismul. Prin indubitabilul lor caracter filosofic, poetic și mistic, ele au lăsat urme de nesters in imnografia universală. |
Cuprins:
ORFEU, MUZICIANUL-POET ... 7 NOTÃ INTRODUCTIVÃ ... 19 NOTÃ INTRODUCTIVÃ ... 29 NOTÃ INTRODUCTIVÃ ... 87 |
Fragment:
ORFEU, MUZICIANUL .. POET Cu toată faima lor de războinici, tracii îndrăgeau instrumentele muzicale mai mult decât propriile arme. Chiar ei le inventaseră pentru desfătarea inimilor ce tânjeau după sunete armonioase împerecheate cu măiestre cuvinte. în tovărășia harpelor numite nablas, sambyke și magdis sau a Iirei căreia îi ziceau barbitos, își petreceau ceasurile de răgaz umplute cu cântece vesele sau triste. Știau că nici un cântec nu ucide ci te înalță mai sus de zborul ciocârliei. Tracii se lăudau cu muzicieni fără pereche precum Linos, flautistul Olympos și mai ales Thamyris, cel care a cutezat să se ia la întrecere cu Muzele. Înfrânt în cele din urmă, el și-a pierdut, odată cu lumina ochilor, chiar și darul cântării, căzând pradă orbirii și muțeniei. Avea drept emblemă o liră sfărâmată: sărman cuib al armoniei spulberate, de unde pasărea cântecului zburase pentru totdeauna. Dar nu ‚Ihamyris, ci un urmaș al lui avea să fie cel mai mare cântăreț al tracilor și nu numai al lor... Heliconul cel plin de pomi roditori și de iarbă grasă, păscută de capre sălbatice sau domestice, fusese locuit cândva de Otos și Ephialtes, uriași zămisliți de Poseidon, zeul mării, cu Iphimedia, chipeșa soție a lui Aloeus. Cei doi frați au întemeiat Ascra, orașul de baștină al poetului beoțian Hesiod. Tot ei au denumit Heliconul muntele sacru al celor trei Muze numite Melete, Mneme și Aoide. Au fost primii care le-au adus jertfe. Aloizii – cum se numeau uriașii după tatăl lor adoptiv, nu după Poseidon – l-au luat ca ostatic pe Ares. Doar prin vicleșug a izbutit Hermes să-l dezrobească pe zeul războiului. Pe când se aflau amândoi la vânătoare, Artemis, preschimbată în ciută, a trecut ca fulgerul printre ei și frații s-au săgetat, drept pedeapsă, unul pe altul. Azvârliți în Tartar, ei zăceau înlănțuiți, spate în spate, de aceeași coloană. Pe Helicon a pogorât înaripatul Pegas și, din stânca în care a izbit cu copita, a țâșnit vestitul Hippocrene, adică Izvorul calului. Acolo veneau, zice-se, să se scalde Muzele. Ele și-au între it numărul, căpătând denumirile date de tracii care populaseră câtăva vreme Beoția. Pieros, fiul lui Macedon și-a lase numele nu numai țării sale de la poalele Olympului, ci și unui munte, având nouă fiice neîntrecute în arta cântării. Așadar tracii au dat regeștilor copile numele de Muze și le-au închinat muntele Pieros. De aici și numele de Pieri de. în timpul hălăduirii lor în Beoția, ei au hărăzit Heliconul celor nouă Muze, iar nimfelor, o peșteră căreia i-au dat denumirea unei localități din ținutul lor de baștină, Leibethron. Chiar și după alungarea tracilor din Beoția, aheii n-au schimbat numele muntelui și nici numărul Muzelor care s-au numit tot Heliconide iar nimfele tot Leibethride. Într-o peșteră a muntelui Leibethtron din preajma orașului Leibethra, situat la miazăzi de Pieri a, a venit pe lume Orfeu, zămislit de una dintre fiicele lui Pieros și Oeagros, craiul ciconilor. înainte de nașterea lui începuse să cutreiere lumea oastea lui Dionysos, fiul din flori al lui Zeus și al Semelei, una dintre fiicele fenicianului Cadmos, întemeietorul Thebei, cetate nu prea îndepărtată de Helicon. Oriunde poposea Dionysos, mulțimea îl primea cu brațele larg deschise. Oamenii învățau să cultive vița de vie, să stoarcă strugurii și să obțină vinul, sorbindu-l la ospețele lor. Viața tuturor devenea mai veselă, căci vinul le dezlega limbile care intonau cântece de petrecere. Deoarece noua licoare le tulbura mințile, preschimbând desfătarea în suferință, bucuria în mâhnire și armonia în discordie, Dionysos statornici ca la petreceri ea să fie amestecată cu apă, bâtele fiind înlocuite cu bețe de trestie. Oastea noului zeu era alcătuită din bărbați înarmați și din bacchante înzestrate cu toiege acoperite de viță, numite thyrsuri. Dionysos îndrăgea muzica, dansurile și serbările nocturne, învăluite în misterii cunoscute numai inițiaților, din alaiul lui nelipsind niciodată Muzele pre- cum și satirii în frunte cu bătrânul petrecăreț Silenus. De asemenea Aristeu, fiul lui Apollon și al nimfei Cirene, deosebit de priceput în covăsitul laptelui, în creșterea albinelor și în cultiva- rea măslinilor. Aristeu se însurase cu Autonoe, cealaltă fiică a lui Cadmos, devenind tatăl lui Acteon, nefericitul vânător sfâșiat de ogarii săi. Dionysos se arăta răzbunător oriunde întâlnea împotrivire fățișă sau ascunsă. Deoarece Lycurgos, regele edonilor, nu vedea cu ochi buni sosirea în Tracia a oastei care încuraja petrecerile zgomotoase, s-a făcut că-i îngăduia să treacă peste Hellespont, în țara lui. Încrezătorul Dionysos veni însoțit doar de bacchante neînarmate, luptătorii lui rămânând pe celălalt mal al strâmtorii. Un localnic, pe nume Charops, îi spuse în taină ce primejdie îl păștea pe el și pe însoțitoarele lui. Regele edon încălca legile ospeției, dovedindu-se viclean și potrivnic poporului său dornic să-I adopte pe zeul vinului. Mâniosul Dionysos se îmbarcă pe furiș la adăpostul întunericului, revenind în plină zi cu oastea lui, care trecuse peste Hellespont În numeroase corăbii. Zeul i-a Învins pe traci după o bătălie crâncenă și l-a prins pe nelegiuitul Lycurgos, care îi măcelări se bacchantele. L-a orbit și l-a schingiuit fără milă iar pe Charops l-a inițiat În tainele cultului său. Apoi l-a numit rege al edonilor, care au Îmbrățișat bucuros datinile noului zeu. După moartea lui, tronul a revenit fiului său Oeagros. Cea mai chipeșă dintre Pieride, Calliope, care își trăgea numele de la neasemuita frumusețe a glasului ei, a fost pețită de Oeagros. La ospățul lor de nuntă au luat parte zeii și zeițele care-și aveau palatele pe neguroasele piscuri ale Olympului, precum și căpeteniile celorlalte triburi tracice. ApoIIo a venit împreună cu cele nouă Muze Heliconide, cântând alături de Pieridele la fel de iscusite în mânuirea lirelor, în coruri și în dans uri. Încurajate de succesul dobândit la nunta lui Oeagros cu sora lor Calliope, Pieridele s-au încumetat mai târziu să se ia la întrecere cu Heliconidele. Grecii au susținut că acestea au ieșit biruitoare, dar cântăreții traci înfățișau în poemele lor izbânda Pieridelor, care n-au fost preschimbate în coțofene, cum susțineau unii poeți părtinitori. Plecat în glorioasa lui expediție în India, Dionysos l-a trimis ca sol pe Silenus. Bătrânul vesel, Însoțit de alaiul său de satiri, a adus daruri bogate din îndepărtatele meleaguri cucerite de oastea dionysiacă. Pierida Calliope, confundată cu surata ei heliconidă, purtând același nume, i-a dăruit lui Oeagros patru feciori: pe Orfeu, neasemuitul cântăreț din liră, pe Marsias, flautistul fără pereche În lume, pe Hymenaios, vestit pentru veselele lui orații de nuntă precum și pe Ialemos a cărui faimă se datora cântecelor lui de jale și bocetelor. Fiii lui Oeagros au avut ca dascăl pe Linos, marele muzician care preluase de la Cadmos alfabetul fenician, adaptându-l limbii eline și compusese cel dintâi poem închinat isprăvilor lui Dionysos. în așezarea de la poalele piscului Pimpleia din Pieria, închinat așijderea Muzelor, a copilărit Orfeu. însoțea cu drag turmele care pășteau pe minunatele plaiuri din preajma satului Pimpla, fără să bănuiască primejdia de moarte care îl pândea în apropiere. El iubea sălbăticele vietăți ale câmpurilor și munților Pieriei. Descoperise într-un cuib doi pui de potârniche, rămași orfani de părinții lor. îi hrănea și îngrijea, dând fiecăruia câte un nume și îi chema să se joace împreună tustrei. Când crescură mai mari, potârnichile începură s-o ia razna. Micul Orfeu porni în urmărirea lor, fără să bage de seamă că se îndepărtase de turmele părintești, ajungând pe o culme străjuită de un fag bătrân și rămuros. Se pomeni față în față cu un șarpe cumplit, aciuat într-o scorbură mare. O luă la fugă înapoi, urmărit de iasma gata să-l răpună cu veninul ei. Văzându-se încolțit și fără speranță de scăpare, micul Orfeu se refugie pe un vechi jertfelnic al lui Apollo, înălțat lângă un măslin dezrădăcinat. Se înarmă cu un ciot noduros, nemistuit de flăcări. Șarpele se încolăci în jurul jertfelnicului, până în dreptul băiatului. Zadarnic a lovit acesta țeasta târâtoarei cu ciotul de măslin care se frânse în două, lăsându-l fără apărare. Strigătele disperate au fost auzite de câinii care păzeau turmele lui Oeagros. Dulăii se năpustiră lătrând asupra șarpelui, care a fost nevoit să-și părăsească prada sigură, pentru a-și scăpa pielea. Prizonierul sări de pe jertfelnic și se duse într-un suflet până la părintele său ca să-i povestească pățania. Fericit că feciorul cel mai drag scăpase cu viață, Oeagros jerfi un taur lui Apollo, salvatorul lui Orfeu, cei doi După mulți ani de trudă, Orfeu a ajuns un neîntrecut mânuitor al lirei, învățând pe de rost toate cântecele și descântecele tracilor. De la păstori și pădurari deprinse tainicul limbaj al fiarelor codrului, îmblânzindu-le cu vraja muzicii. Se lua la întrecere cu păsările sosite în stoluri să-l asculte. Colinda orice desiș fără să-i fie teamă că se va rătăci sau că va fi sfâșiat de lupi și de urși. Când poposea într-un luminiș de codru, toate fiarele se adunau în jurul lui, să-l asculte ceasuri întregi. Până și copacii își plecau crengile spre Orfeu să-l audă mai bine. De la dascălul său Linos a învățat literele feniciene, scriind pe tăblițe de lemn legi înțelepte, rețetele unor leacuri preparate din buruieni vindecătoare, unele aflate chiar de la vietățile codrului, nevoite să-și fie propriii lor vraci în peregrinările sale prin lume a ajuns tocmai la Memphis. Preoții templelor faraonice i-au dezvăluit tainele cerului și ale pământului. L-au învățat leac urile care însănătoșeau, făcând neprimejdioase până și mușcăturile șerpilor veninoși. Când n-a mai avut ce să afle de la egipteni, Orfeu s-a întors acasă, dornic să-și rostească Cuvintele sacre, compuse în timpul anilor petrecuți în Egipt și dedicate lui Musaios, discipolul său ce vindeca bolnavii cu cântecele sale. Sătul de dogoritoarele întinderi străjuite de piramidele funerare, Orfeu nu se mai mai sătura să colinde pajiștile verzi și răcoroasele selbe de la poalele Olympului. Deopotrivă bucuroși de repatrierea lui erau tracii și fiarele care, împreună cu păsările din codru, îl recunoscuseră numaidecât. Arborii se înclinau să-i adumbrească fruntea și s-o acopere cu cununile împletite din ramurile lor. Acestea se legănau în ritmul lirei orfice, pe care nici vântul nu cuteza să o tulbure. Cânturile sale proslăveau pe Apollo, care îi salvase viața în copilărie. Zorile îl aflau îndeobște în creștetul munților, unde întâmpina cântând ivirea discului solar. Fusese martor la intrarea lui Dionysos in Theba natală pe un elefant împovărat de prăzile expediției lui în India. Închina imnuri Zeilor, Naturii și bineînțeles Muzelor, spre a fi rostite la jertfele lor sărbătorești. Lăsase deoparte doar pe stăpânii Infernului și pe Afrodita șturlubatică. Avea să-și amintească de ei atunci când a cunoscut suprema bucurie a iubirii împărtășite și amarnica suferință a prematurei despărțiri de tânăra lui soție... Minunatele sale cântece au atras-o într-o zi pe Eurydice, preafrumoasa nimfă a pădurii. Bântuită de presimțiri tulburătoare, ea s-a ferit multă vreme din calea lui. Dar mai tare a fost viersul lui Orfeu, S-au îndrăgostit unul de altul și curând a avut loc nunta sărbătorită în luminișurile codrilor Pieriei. Mireasa veni însoțită de driade. Alaiul mirelui era alcătuit din vietățile îrnblânzite ale pădurii și din stejarii umblători, care adumbreau, foșnind, ospeții dragi. Drept iatac de nuntă le-a slujit vestita peșteră din Leibethron, gătită regește cu cununi din crengi de brad și făclii care o luminau. Apollo îi trimise prin Hermes o liră cu nouă strune in loc de șapte, câte avea alăuta lui Orfeu. Pe marginile ei Hefaistos sculptase Heliconul și corul celor nouă Muze. La rândul lui Dionysos trimise amfore cu vin rubiniu și ulcioare cu miere aurie de la albinele lui Aristeu, care adusese darurile de nuntă. Torțele purtate de Hyrnenaios, călăuzitorul alaiului nupțial, se stinseră în repetate rânduri, fără ca Orfeu să țină seama de relele prevestiri. Ele se adeveriră mai repede decât se așteptau nuntașii. Nu încetaseră bine voioasele cântece și ele fură înlocuite de jalnicele bocete la căpătâiul miresei. Ducându-se să aducă într-o amforă apă de izVor, Eurydice a fost mușcată de o năpârcă pitită. Soțul n-a bănuit că principalul vinovat era dezmățatul Aristeu, care o fugărise pe driadă, vrând s-o necinstească. Sărmana călcase din nebăgare de seamă pe un șarpe... Eurydice se lupta cu moartea în clipa când Orfeu o descoperi zăcând întinsă pe o pajiște. îi stoarse rana pe care o obloji cu leacuri, rostind descântecul învățat de la preoții egipteni. Muribunda driadă deschise pe neașteptate ochii și Orfeu silabisi pe buzele ei numele lui Aristeu, nepricepând despre ce era vorba. Privirea venită din lumea de dincolo îl răvăși atât de adânc pe Orfeu, încât el pierdu șirul versurilor descântecului mântuitor. Eurydice închise ochii pentru totdeauna și neconsolatul Orfeu se învinui pe nedrept de moartea celei întoarse pentru o clipă din amarnicul drum către Hades. Arborii din preajma peșterii își scuturară frunzele înainte de vreme iar stejarii sub care obișnuia să adaste Eurydice se uscară de dorul ei... Dar Orfeu n-a încetat să spere că va birui soarta nedreaptă care îi răpise tânăra soție și s-o readucă pe pământ. Era convins că-i va îndupleca pe zeii Infernului cu ajutorul lirei sale s-o aducă înapoi, în Tracia îndoliată. Consultă oracolul Thesprotidei din Epir, unde prezicerile se făceau prin evocarea răposaților. Orfeu chemă umbra Eurydicei, care la început l-a urmat supusă. Zadarnic i-a cerut să nu se mai întoarcă în Infern. Atunci Orfeu s-a hotărât să coboare de viu în împărăția morților. Lira se dovedi un slujitor neprețuit, ajutându-l să învingă toate opreliștile din calea lui. Cu ea a smuls încuviințarea lui Pluton și a Persefonei, înduioșați de fidelitatea neasemuită a cântărețului trac. Pe lungul drum al întoarcerii în lumea celor vii, ochii lui Orfeu priveau înainte, dar simțea îndărăt umbra Eurydicei. Contururile ei fluide șovăiră la întrezărirea luminii de la capătul peșterii, unde se termina drumul ce ducea spre sumbrul Hades. Simțind pașii tăcuți ai Eurydicei, Orfeu întoarse capul spre ea, pentru a o încuraja să treacă temutul prag al luminii. Fără să vrea, încălcă astfel solemna făgăduială, întărită prin jurământ, de a nu privi înapoi. Și umbra neîntrupată a Eurydicei se destrămă aidoma unui vis în clipa când îți deschizi ochii să-l privești în față. Degeaba încercă să coboare din nou în peștera infernală. El fu oprit de Hermes care îl sili să se întoarcă pe pământ. Acolo cutreieră șapte zile fără să mănânce și fără să bea nimic. Dar nu putea să moară de vreme ce nu-i venise sorocul. Așadar se jură că nu-și va mai lua o altă soție. Sufletul său neconsolat a căutat mângâierea în armonia lirei, punând-o în slujba alinării amarnicei suferințe omenești. În acel ceas de grea cumpănă pentru Orfeu, la peștera din Leibethron sosi un oaspete de seamă, venit anume de la Iolcos spre a-l pofti să ia parte la călătoria corabiei Argo spre îndepărtata Colchidă. Cincizeci de vlăstare zei ești din toate colțurile Helladei, gata de plecare sub conducerea lui Iason, așteptau să li se alăture vestitul cântăreț trac, care cutreierase aproape lumea întreagă. Doar el putea să le fie de mare folos în îndepărtata călătorie cu lira, cu marea învățătură dobândită în Egipt și cu sfaturile lui înțelepte. Numai împreună sperau ei să biruie mai lesne primejdiile unei expediții pe mări străine, bântuite de furtuni și cu limanuri locuite de noroade neprimitoare. Țelul primejdioasei plutiri la capătul Pontului Inospitalier era dobândirea Lânii de aur pe care o stăpânea hainul crai Aetes. Râvnitul trofeu ar fi sporit mult faima Helladei... Orfeu s-a despărțit cu greu de meleagurile natale, datorită amintirilor lui mai mult triste decât vesele. Unicul tovarăș de drumeție i-a fost lira tracică. Căci vitejia argonauților n-ar fi asigurat succesul deplin al expediției dacă în momentele de cumpănă n-ar fi intervenit lira lui Orfeu, săvârșitoarea de minuni. Nemaipomenitele isprăvi s-ar fi pierdut în negura uitării dacă n-ar fi fost de față Orfeu, care le-a și cântat într-un poem al său. Corabia era împotmolită în nisipul plăjii unde o înjghebase Argos după sfatul dat de Athena. Voinicii se opinteau în zadar s-o împingă în mare. A fost de-ajuns ca Orfeu să atingă strunele lirei sale vrăji te și Argo lunecă singură în talazuri. Când au ajuns în strâmtoarea fioroasă, viersurile lui au oprit Stâncile Umblătoare care se izbeau una de alta, strivind orice corabie în trecere spre Pontul Inospitalier. Descântecele lui Orfeu au adormit balaurul veșnic treaz din Colchida. Acesta păzea cu strășnicie Lâna de aur din păduricea împrejmuită cu șapte brâie de piatră înalte de șapte stânjeni. Tot el a domolit furtunile și a îndepărtat talazurile amenințătoare. Chiar și în întrecerea cu ademenitoarele sirene lira tracică și-a dovedit iscusința, rămânând atotbiruitoare in orice întrecere. Argonauții și întreaga Helladă i-au păstrat o veșnică recunoștință lui Orfeu, pe care l-au celebrat în poemele lor nepieritoare. Mare i-a fost bucuria când, întors din lunga lui călătorie până la marginea lumii, a revăzut pisc urile Olympului, la fel de mândre ca și cele colchidiene. Argo îl dusese atât de aproape de Caucaz Pag. 7 – 13 |