Mintea în buddhismul Mahayana

Ca rezultat al desăvârșitei sale stăpâniri a Dharmei, nu doar în termenii înțelegerii intelectuale, dar și în cei ai realizării complete, învățăturile sale sunt caracterizate de simplitate, claritate și precizie, ceea ce îi permite cititorului să-și formeze o imagine lipsită de ambiguitate a subiectelor filozofice complexe și profunde. El prezintă lucrurile într-o asemenea manieră încât tema complexă a învățăturii nu rămâne un joc de cuvinte intelectual arid, sau un divertisment al minții, ci aduce întreaga tematică într-o formă vie și tangibilă ce poate fi comparată direct cu experiența proprie a fiecăruia, putând fi prin urmare aplicată la transformarea minții. În ultimă instanță, întreaga învățătură a lui Buddha nu este altceva decât o sumă de metode pentru antrenarea minții, dat fiind că rădăcina tuturor suferințelor ca și sursa întregii fericiri există în sfera minții.

Cuvânt înainte ... 5
Prefața autorului ... 13
Prefața traducătorului ... 14
Introducere ... 17

Partea I - Un model epistemologic al minții ... 23

Capitolul I. Subiecte ... 25
Capitolul II. Percepția și concepția ... 39
Capitolul III. Mintea ideală ... 59
Capitolul IV. Mintea ne-ideală ... 83
Capitolul V. Obiectele ... 101

Partea II - Un model psihologic al minții ... 111

Capitolul VI. Minți originare și factori mentali ... 113
Capitolul VII. Factorii mentali omniprezenți, factorii care determină obiectul și factorii variabili ... 123
Capitolul VIII. Factorii mentali benefici ... 141
Capitolul IX. Factorii mentali dăunători ... 155

Bibliografie ... 187

CAPITOLUL 1. SUBIECTE

Subiectul și obiectul sunt entități interdependente; nu-l putem examina pe unul fără să ne referim la celălalt. Prin urmare, datorită acestei naturi dependente, un subiect (lit.: obiect-posesor) este definit ca o entitate efectivă înzestrată cu propriul ei obiect, oricare ar fi natura acestuia. Faptul că subiectul și obiectul sunt interdependente nu înseamnă însă că ele sunt entități care se exclud reciproc. Toate subiectele, în virtute a faptului că sunt fenomene existente, sunt în mod necesar obiecte ale altui subiect. În plus, buddhismul atribuie caracteristici subiective entităților materiale ca și celor nemateriale. Un subiect material este un sunet articulat. Un astfel de sunet, fie că este un termen sau o frază, este subiectiv în sensul că denotă un anumit obiect, pe când subiectele nemateriale, cum ar fi cognițiile și persoanele, sunt subiective prin aceea că abordează un obiect prin intermediul facultăților mentale.

Vom explica acum mai în detaliu ce se înțelege prin minte, persoană și sunet articulat. În acest capitol vom examina caracteristicile generale ale celor trei, iar în restul lucrării vom acorda o atenție specială fenomenului minții.

MINTEA

Toate stările minții, fie că sunt intelectuale, precum discriminarea și recunoașterea, sau emoționale, precum dorința și ura, sunt în mod necesar subiecte; ele nu pot să existe fără perceperea unui anumit obiect. Caracteristicile definitorii ale minții sunt claritatea și cogniția. Claritate a se referă aici la natura spațială, non-materială, a conștiinței, adică la lipsa totală de culoare, formă sau imensiune materială. Dar deși lipsită de aceste proprietăți fizice, ea nu este o simplă entitate abstractă precum spațiul, de exemplu. Căci spre deosebire de spațiu, mintea are de asemenea caracteristicile definitorii ale cogniției. Cogniția este facultatea conștientă de înțelegere care funcționează prin vederea formelor și auzirea sunetelor, precum și prin tot felul de reflecții, inferențe și înțelegeri. Deși are o natură subtilă, cogniția este cu toate acestea un fenomen substanțial, momentan, care își menține propriul continuum cauzal.

Este foarte dificil să recunoști natura aceasta a minții și de aceea au apărut multe teorii contradictorii despre ce este mintea. în prezent e comună identificarea minții cu creierul. Supoziția aceasta pare naturală, dat fiind că observăm senzații de activitate în regiunea creierului ori de câte ori suntem absorbiți în gândire și reflecție. De asemenea organele de simț ale văzului, auzului, mirosului și gustului sunt toate localizate în cap și par să funcționeze în strânsă asociere cu creierul, căruia îi transmit imediat impresiile senzoriale corespunzătoare. Mai mult, în prezent se întreprind multe cercetări pentru a corela stările de conștiință cu diverse funcții neurologice.

Este adevărat că în creier are loc o activitate intensă legată de conștiință, dar aceasta nu dovedește echivalența dintre creier și conștiință. în corp există o rețea vastă de canale energetice care converg în anumite puncte, unul dintre cele mai importante găsindu-se în creier. Prin canalele acestea curg rapid multe energii subtile care susțin mintea și îi conferă mobilitate. Deoarece mintea are o dependență strânsă de aceste energii, orice activitate mentală determină apariția unei mișcări fiziologice corespunzătoare în canalele energetice și în punctele lor de intersecție. Acesta este motivul pentru care în creier sunt detectate reacții legate de activitatea mentală. Prin urmare, deși faptul acesta arată că mintea este capabilă să cauzeze o mișcare a energiei ce are loc frecvent în creier, el nu constituie un indiciu real că creierul însuși este mintea.

In același mod am putea considera că forțele vitale conținute în elementele corpului sunt mintea. Deși aceste forțe sunt baza tuturor activităților interne ale organismului fizic și sunt capabile să ne producă atât plăcere cât și durere, totuși nici ele nu sunt mintea. Prin mișcarea și interacțiunea lor ele generează diferite senzații corporale care dau naștere imediat unei activități mentale, dar ele nu trebuie confundate cu activitatea mentală în sine.

Similar, unii oameni au impresia că organele de simț sunt mintea. Credința aceasta apare presupunând că ochii văd formele, urechile aud sunetele, și așa mai departe; dar în realitate, organele de simț sunt numai baza pe care se sprijină mintea ca să perceapă obiectele exterioare. Este prin urmare necesar să facem o distincție atentă între lucrurile de care mintea depinde pentru activitatea ei, adică creierul, energiile și organele de simț, și starea lucidă, non-materială, a cogniției însăși.

Cu toate acestea, în prezent mulți oameni din întreaga lume identifică mintea cu ceva fizic din corp și în consecință consideră că durata ei de viață este aceeași cu a corpului. Deși supozițiile acestea nu se bazează pe un raționament convingător, ele se răspândesc totuși cu ușurință și credința într-o viață trecută și una viitoare este lesne respinsă. Aceasta este o eroare nefericită, fiindcă datorită ei adoptăm adesea atitudini hedoniste și materialiste iar preocupările noastre se limitează la durata scurtă a acestei unice vieți. Nu facem nici o pregătire care să asigure fericirea într-o existență viitoare și, ca urmare a acestor atitudini eronate față de viață, vom avea parte de multe dificultăți și regrete în momentul morții și în viețile viitoare.

Sursa tuturor acestor concepții greșite și probleme se găsește într-o falsă înțelegere a naturii minții. Dar dacă, pe de altă parte, îi identificăm corect natura, aceasta va fi în avantajul nostru atât acum cât și în viitor. Fiindcă raționamentul care dovedește existența vieților trecute și viitoare poate fi stabilit pe temeiul unei recunoașteri corecte a naturii conștiinței. De aici înainte o analiză logică ne va dovedi că a existat o succesiune fără început de existențe anterioare și că procesul acesta va continua nestingherit până nu vom face un efort care să-i pună capăt. Având o astfel de înțelegere, modul actual de a ne înțelege pe noi înșine și starea noastră existențială va fi drastic denaturat și ni se va deschide o viziune nouă, mai cuprinzătoare, asupra vieții.

Mai mult, pe lângă faptul că este doar o stare de claritate și cogniție, continuumul mental alternează constant între stări de plăcere, durere și indiferență. Faptul acesta este evident din experiența noastră, deoarece ne petrecem întreaga viață încercând să menținem un sentiment de fericire și să eliminăm sentimentele de nefericire. În momentele când ne simțim fericiți, sunt de ajuns câteva cuvinte neplăcute ca să ne schimbe starea mentală în suferință și, în același fel, senzația de suferință poate fi alinată de lucruri precum întâlnirea cu un prieten, sau amintirea unui eveniment fericit din trecut. Dar, atât timp cât vom continua să acumulăm în minte tendințe insalubre, gândind și acționând într-un mod care este deopotrivă auto-distructiv și dăunător pentru alții, în viața aceasta și în cele viitoare mintea va rămâne într-o condiție predominant nefericită. Dimpotrivă, dacă mintea este familiarizată cu Dharma iar modul nostru de viață este benefic, sentimentele de bunăstare și mulțumire vor predomina și în final vom fi aduși într-o stare de mai mare dezvoltare spirituală.

Mintea are așadar un potențial enorm, deoarece starea noastră ființială este determinată de modul cum o dezvoltăm și condiționăm.

PERSOANE

Termenul de „persoană” nu se referă aici numai la ființele omenești, ci și la orice făptură individuală: umană, animală, divină sau de altă natură. Într-un sens general, se presupune că recunoaștem ce este o persoană sau o ființă individuală deoarece, în viețile noastre, ne referim constant atât la noi înșine cât și la toate celelalte forme de viață ca având o identitate certă. Mai ales în ce ne privește pe noi înșine suntem mereu conștienți de un sens dominant de „eu” și „al meu” și nu avem nevoie de vreo intuiție specială pentru a le discerne existența. Dar dacă am examina aprofundat subiectul și am începe să analizăm natura fenomenului, am găsi cu deosebire dificil să definim exact ce înțelegem prin „eu”, persoana.

De exemplu, dacă dintr-un grup format dintr-o vacă, un cal și un om, îndepărtăm vaca și calul, omul va putea fi clar identificat ca obiectul rămas. Dar spre deosebire de acest exemplu, dacă din grupul format de corp, minte și persoană eliminăm corpul și mintea, nu va rămâne un rest comparabil. O posibilă reacție la această reducere poate fi să negăm existența persoanei, dar o asemenea atitudine evident că nu poate fi susținută. Chiar dacă persoana nu este o identitate izolată, nu e mai puțin adevărat că ea există, fiindcă altminteri nu ar fi nimeni care să citească aceste cuvinte, să vorbească, să muncească, să simtă sau să trăiască. În ce fel, am putea întreba atunci, este văzută existența persoanei? Persoana, sau sinele, este pur și simplu „Eul” impus oricăruia din cele cinci agregate psihofizice.” Este un fenomen tranzitoriu, care nu e inclus în categoria minții sau în cea a materiei. Existența sa este prin urmare stabilită prin relația interdependentă dintre mintea atribuitoare și cele cinci agregate psiho-fizice cărora ea le este atribuită. Având în vedere definiția aceasta, vom putea înțelege mai bine modalitatea de existență a persoanei. Totuși, pentru a-i putea discerne natura ultimă, e necesar să ne referim la învățăturile referitoare la lipsa sinelui persoanei așa cum sunt ele expuse în filosofia Madhyamika a vidului. Potrivit acestui sistem filosofic, concepțiile care identifică persoana cu o entitate independentă permanentă, alta decât corpul sau mintea, sau cele care o consideră fie corpul, fie mintea, fie un ansamblu al celor două, este respinsă sistematic prin mijloacele analizei logice. Dar asemenea considerații, pe lângă faptul că presupun numeroase explicații și investigații, depășesc scopul lucrării de față.

Pag. 25 – 31