Teoria psihanalitică a nevrozei

Apărută în 1945, cartea prezintă mai întâi conceptele esențiale din psihanaliză plasate în contextul dezvoltării ontogenetice (de la Eul arhaic și omnipotența primelor luni de viață la complexul Oedip și alegerile de obiect), după care se constituie într-un impresionant compendiu de psihopatologie. Astfel, după ce trece în revistă mecanismele generale care conduc la nevroze (trau­mă, apărări, beneficii secundare, angoasă și inhibiții), Fenichel descrie pe larg și cu viniete edificatoare simptomele și tulburările specifice — pe lângă fobii, compulsii, perversiuni și somatizări, sunt prezentate, din perspectivă psihanalitică, inclusiv schi­zofrenia și psihozele maniaco-depresive. În ultima secțiune a volumului, Fenichel oferă instrumentele clinice pentru tratarea acestor patologii.

Teoria psihanalitică a nevrozei reprezintă un reper esențial pentru psihoterapeuții, medicii și studenții interesați de ansam­blul ideilor și tehnicilor lui Freud, dar poate constitui o bună introducere în psihanaliză și pentru specialiștii din alte domenii socio-umane.

Introducere la ediția aniversară de 50 de ani (Leo Rangell)

Prefață

Partea I. Considerații preliminare

A. Introducere

Capitolul I. Remarci introductive asupra psihanalizei și teoriei nevrozei

Capitolul II. Perspectivele dinamică, economică și structurală asupra aparatului psihic

Capitolul III. Metoda psihanalizei

B. Dezvoltarea psihică

Capitolul IV. Dezvoltarea psihică timpurie: Eul arhaic

Capitolul V. Dezvoltarea psihică timpurie (continuare): dezvoltarea pulsiunilor, sexualitatea infantilă

Capitolul VI. Stadiile ulterioare de dezvoltare: Supraeul

Partea a II-a. Teoria psihanalitică a nevrozei

A. Nevrozele traumatice

Capitolul VII. Nevrozele traumatice

B. Psihonevrozele. Conflictul nevrotic

Capitolul VIII. Motivele apărării

Capitolul IX. Mecanismele de apărare

Capitolul X. Simptomele clinice directe ale conflictului nevrotic

C. Psihonevrozele. Mecanismele de formare a simptomului și nevrozele specifice

Capitolul XI. Anxietatea ca simptom nevrotic: isteria de angoasă

Capitolul XII. Conversia

Capitolul XIII. Nevrozele de organ

Capitolul XIV. Obsesia și compulsia

Capitolul XV. Conversiile pregenitale

Capitolul XVI. Perversiunile și nevrozele de impuls

Capitolul XVII. Depresia și mania

Capitolul XVIII. Schizofrenia

D. Psihonevrozele. Elaborări secundare ale simptomelor

Capitolul XIX. Apărări împotriva simptomelor și beneficii secundare

Capitolul XX. Tulburările de caracter

E. Îmbinări între nevrozele traumatice și psihonevroze

Capitolul XXI. Îmbinări între nevrozele traumatice și psihonevroze

F. Cursul și terapia nevrozelor (Capitolele XXII–XXIII)

Capitolul XXII. Cursul clinic al nevrozelor

Capitolul XXIII. Terapia și profilaxia nevrozelor

Epilog pentru ediția aniversară de 50 de ani (Leo Rangell, M.D.)

Bibliografie

Referințe pentru Introducere și Epilog (dr. Rangell)

Glosar

Indice de nume

Indice de termeni

CAPITOLUL I

Remarci introductive asupra psihanalizei și teoriei nevrozei

În ceea ce privește originea tinerei științe a psihanalizei, auzim adesea două opinii complet opuse. Unii susțin că Freud a preluat principiile biologiei materialiste a epocii lui și le-a adus în domeniul fenomenelor mentale; uneori, aceste persoane chiar adaugă faptul că, în condițiile în care a fost limitat de biologie, Freud nu a reușit să vadă factorii determinanți culturali și sociali ai fenomenelor mentale. Alții susțin că, într-o epocă în care științele naturii ajunseseră la apogeu, contribuția lui Freud a fost, de fapt, aceea de a se împotrivi spiritului epocii sale și de a impune recunoașterea aspectelor iraționale și psihogene, opunându-se supraestimării predominante a raționalismului.

Ce-ar trebui să credem în legătură cu această contradicție? Prin dezvoltare treptată, gândirea științifică câștigă teren, în defavoarea gândirii magice. Științele naturii, apărând și evoluând în momente specifice în dezvoltarea societății umane (când ajunseseră să constituie o necesitate tehnică), în încercarea lor de a descrie și de a explica fenomenele din lumea reală au trebuit să învingă cele mai violente și mai puternice rezistențe. Această rezistență a afectat diferite domenii, în diferite grade. A crescut exponențial când s-a pus problema obiectului științei care era reprezentat de ființa umană: fizica și chimia au devenit domenii de sine stătătoare înainte de biologie; dar biologia și-a căpătat autonomia înaintea anatomiei și fiziologiei (nu cu mult timp în urmă, i se interzicea patologului să disece corpul uman); anatomia și fiziologia au devenit domenii de sine stătătoare înainte de psihologie. Influența gândirii magice este mai accentuată în medicină decât în știința pură a naturii, iar acest lucru se datorează originii medicinei, care a luat naștere din practicile vracilor și ale preoților. Iar în cadrul medicinei, psihiatria nu este doar cea mai tânără ramură a acestei științe supraîncărcate cu gândire magică, dar este totodată și una dintre ramurile cele mai contaminate cu magie.

Secole la rând, psihologia a fost considerată un domeniu special al filosofiei speculative, departe de empirismul riguros. Dacă se iau în discuție chestiunile mai mult sau mai puțin metafizice care obișnuiau să fie de o importanță primordială, se observă cu ușurință că problemele dezbătute continuau să reflecte dihotomia „corp și minte”, „uman și divin”, „natural și supranatural”. în fiecare dintre aceste situații, judecățile de valoare influențau, din păcate, examinarea faptelor.

Dacă aruncăm o privire asupra istoriei științei, descoperim că procesul prin care magia a fost învinsă nu a fost unul lin. Au existat înaintări și retrageri, care cu siguranță nu pot fi explicate în simplii termeni ai istoriei ideilor. Transformările care au avut loc în această luptă sunt determinate de condiții istorice complexe. Ele pot fi înțelese numai prin intermediul studiului asupra societății în cadrul căreia are loc acea luptă și asupra intereselor contrare ale diferitelor grupuri care constituiau acea societate. Istoria psihologiei medicale nu reprezintă o excepție de la regulă, iar acest fapt este abordat pe larg într-o carte interesantă scrisă de Zilboorg și Henry (1636).

în această luptă, psihanaliza constituie un pas semnificativ către scopul gândirii științifice în psihologie – departe de magie. De curând, Bernafeld a subliniat din nou orientarea complet materiali stă a profesorilor lui Freud, precum și a gândirii psihanalitice a lui Freud însuși (140).

Desigur, trebuie să recunoaștem faptul că Freud nu a fost primul care a abordat domeniul manifestărilor psihice dintr-o perspectivă a științelor naturii. Au existat acele psihologii care să subscrie principiilor științelor naturii și înainte de el. Însă în comparație cu psihologiile „filosofice”, aceste psihologii care urmau principiile științelor naturii au fost întotdeauna în minoritate, și au putut doar să trateze funcții mentale disparate. O înțelegere a multiplicității vieții mentale de zi cu zi a omului, bazată pe științele naturii, a luat naștere într-adevăr odată cu psihanaliza.

Acum putem răspunde la întrebarea privind afirmațiile contradictorii referitoare la locul lui Freud în istoria științei. Epoca de aur a medicinei și biologiei materialiste pur și simplu nu privea întregul domeniu al umanității ca reprezentând universul său de dezbateri. Neglijarea domeniului mentalului indică faptul că progresul gândirii științifice a avut loc în termenii următoarei tranzacții: s-a permis ca un întreg domeniu al naturii – mintea umană – să rămână un reziduu al gândirii religioase și magice; iar contradicția cu privire la evaluarea din punct de vedere istoric a activității lui Freud se risipește atunci când recunoaștem că, de fapt, el le-a făcut pe amândouă: opunându-se ideii că „mintea înseamnă creier” și subliniind cu fermitate ideea existenței sferei mentale și a inadecvării metodelor de investigare fizico-științifice a acesteia, el a câștigat acest teren pentru știință. în pofida acelor afirmații conform cărora Freud, oferind „factorului subiectiv”, „iraționalului”, ceea ce i se cuvenea de drept, s-ar fi întors împotriva raționalismului, metoda lui dovedește clar spiritul acelei tendințe culturale generale care și-a proclamat ca idealuri întâietatea gândirii asupra magiei și cercetarea fără presupoziții a realității. Ceea ce înainte era considerat sacru și intangibil, acum trebuia atins, deoarece validitatea tabuurilor fusese infirmată. Freud a investigat lumea mentală în același spirit științific care îi îndrumase și pe profesorii lui în investigarea lumii fizice, lucru care a presupus aceeași rebeliune față de ideile preconcepute care fuseseră predate până la acel moment. Obiectul în discuție, și nu metoda psihanalizei este irațional.

S-ar putea spune că o astfel de afirmație reprezintă o prezentare parțială a psihanalizei. Această știință nu ar avea și ea oare o origine destul de mistică?

Nu s-a dezvoltat cumva din hipnoză, care a evoluat din „mesmerism”? Nu este ea oare o „tămăduire a minții”, ceea ce presupune un soi de magie? Cu certitudine, psihanaliza s-a dezvoltat din metodele terapeutice magice. Bineînțeles, în toate etapele dezvoltării mentale persistă unele rudimente ale unor etape anterioare. De fapt, nu este greu să găsim numeroase trăsături magice în teoria și practica psihanalizei. (Și probabil că le-am găsi cu ușurință și în alte ramuri ale medicinei.) Psihanaliza, așa cum este ea structurată în prezent, conține fără îndoială elemente mistice, rudimente ale trecutului său, precum și elemente ale științelor naturii, către care face eforturi să se îndrepte. Este imposibil să nu se păstreze unele elemente mistice, cel puțin așa cum prezența unui câine polițist în cadrul investigațiilor criminalistice reprezintă supraviețuirea animalului-oracol – așa cum remarcase Reik (1295). Și totuși, câinele polițist are capacitatea de a adulmeca urmele criminalului. Țelul psihanalizei este acela de a reduce numărul elementelor sale magice cel puțin până la acel nivel de insignifianță de care dau dovadă investigațiile criminalistice moderne atunci când încearcă să reducă numărul de elemente magice în cadrul metodelor lor detectiviste.

Psihologia științifică explică fenomenele mentale ca rezultat al interacțiunii dintre nevoile fizice primare – înrădăcinate în structura biologică a omului și dezvoltate în cursul istoriei biologice (și, prin urmare, variabile în cursul istoriei biologice ulterioare) – și influențele mediului asupra acestor nevoi. Nu există loc pentru un al treilea factor.

Faptul că mintea urmează să fie explicată în termeni de constituție și mediu reprezintă o concepție foarte veche. Caracteristice pentru psihanaliză sunt ce anume privește ea ca ținând de structura biologicului, care influențe ale mediului sunt considerate ca fiind formative și cum se raportează influențele structurale și ale mediului unele la altele.

În ceea ce privește structura biologică, o psihologie științifică trebuie să se plaseze în cadrul biologiei. Fenomenele mentale apar numai în organismele vii; fenomenele mentale reprezintă o situație specială a fenomenelor vieții. Legile generale aplicabile fenomenelor vieții sunt aplicabile și în cazul fenomenelor mentale; legile speciale care sunt aplicabile numai la nivelul fenomenelor mentale trebuie adăugate.

Astfel, o psihologie științifică cercetează, așa cum procedează orice știință, legile generale. Nu se mulțumește cu o simplă descriere a proceselor psihice individuale. O descriere exactă a proceselor istorice reprezintă un mijloc, și nu un scop. Subiectul său de cercetare nu este individul X, ci înțelegerea legilor generale care guvernează funcțiile mentale.

Mai mult, o psihologie științifică operează în afara judecăților morale. Pentru aceasta, nu există bun sau rău, moral sau imoral, și nici măcar ceea ce este preferabil; pentru o psihologie științifică, bun sau rău, moral sau imoral, și ceea ce este preferabil – toate reprezintă produse ale minților umane și trebuie cercetate ca atare.

În ceea ce privește influența mediilor înconjurătoare, acestea trebuie studiate în detaliu în realitatea lor concretă. Nu există o „psihologie a omului” într-un sens general, într-un spațiu vid, ca să spunem așa, ci o psihologie a omului într-o anumită societate concretă și într-un anumit loc social în cadrul acestei societăți concrete.

În legătură cu relația dintre nevoile biologice și influențele formative ale mediului, cartea de față va demonstra într-un mod adecvat felul în care psihanaliza abordează această temă. Acum, trebuie aduse doar câteva observații. În efortul de a cerceta relația dintre nevoile biologice și influențele externe, una dintre aceste două forțe ar putea să fie supraestimată. Istoria psihanalizei a avut de-a face cu ambele tipuri de deviere. Anumiți autori, adoptând o gândire în termenii biologiei, au trecut complet cu vederea rolul frustrărilor provenite din exterior în geneza nevrozelor și trăsăturilor de caracter; ei sunt de părere că nevrozele și trăsăturile de caracter rezidă în conflictele dintre nevoile biologice aflate în contradicție, și că aceste conflicte sunt absolut endogene. Un asemenea punct de vedere este periculos chiar și în analiza terapeutică; însă devine absolut fatal dacă este considerat ca punct de plecare în aplicarea psihanalizei la chestiunile sociologice. Încercări de acest tip au căutat să înțeleagă instituțiile sociale ca reprezentând rezultatul conflictelor între mișcările pulsionale contradictorii din aceiași indivizi, în loc să caute să înțeleagă structura instinctuală a ființelor umane prin instituțiile sociale în cadrul cărora s-au dezvoltat.

însă există de asemenea anumiți autori, la cealaltă extremă, care reproșează psihanalizei că își îndreaptă prea mult atenția către aspectele biologice, și care sunt de părere că a da prea multă importanță mișcărilor pulsionale înseamnă a nega sau a neglija influențele culturale. Acești autori chiar cred, într-un mod eronat, că a demonstra importanța influențelor culturale contrazice orice teorie a pulsiunilor. Însăși opera lui Freud arată, într-un mod definitoriu, felul în care obiectele, scopurile și atitudinile pulsionale se modifică sub influența experiențelor. Prin urmare, este absurd să crezi că dovada existenței acestei opinii îl contrazice pe Freud.

Suntem de acord cu Zilboorg care afirmă că nu este greu să găsim în toate aceste devieri „culturaliste” o reîntoarcere mascată la gândirea magică și la opoziția dintre corp și suflet (1637). La prima vedere, pare ca și cum accentuarea factorilor culturali, datorită importanței lor pentru dezvoltarea mentală, a determinat în mod clar punerea accentului asupra realității; dar de fapt acest punct de vedere neagă realitatea prin faptul că neagă baza biologică a omului.

Desigur, nu doar frustrările și reacțiile la frustrări sunt determinate social; dorințele ființei umane sunt și ele determinate de mediul său cultural. Cu toate acestea, dorințele determinate cultural reprezintă simple variații ale câtorva nevoi biologice fundamentale; transformarea valorilor biologice primare de ”gratificare” și „frustrare” în sistemele de valori extrem de complexe ale omului modern reprezintă exact aspectul care poate fi explicat prin intermediul studiului psihanalitic asupra istoricului individului uman și asupra influenței forțelor sociale la care a fost supus. Studierea acestor forțe sociale, a genezei și funcției lor reprezintă sarcina sociologiei.

Aplicarea principiilor generale ale științelor naturii la domeniul special al psihologiei presupune în mod firesc dezvoltarea unor noi metode de cercetare care sunt adecvate acestei arii de interes. Încercările de a menține domeniul mental în afara gândirii cauzale și cantitative („teoria umbrește aspectul multicolor al vieții”) împiedică adevărata introspecție, așa cum se întâmplă și în cazul unei pseudoexactități care presupune că este necesară transferarea metodelor biologice ale experimentului și protocolului științific într-un domeniu în care aceste metode nu sunt potrivite. (Chiar și astronomia este incapabilă să recurgă la experimente, și cu toate acestea, este o știință a naturii.)

Împotriva afirmației conform căreia psihanaliza țintește înspre cercetarea științifică deplină a fenomenelor mentale s-ar putea obiecta faptul că această formulare este fie prea restrânsă, fie prea generală. Psihanaliza susține că există o viață mentală inconștientă și că studiază acest inconștient. Din moment ce fenomenele conștiente sunt cunoscute sub numele „minte umană”, ar putea să pară că psihanaliza este preocupată de ceva mai mult decât de mintea umană. Pe de altă parte, s-ar putea ridica întrebarea: nu este psihanliza, înainte de toate, o psihologie a nevrozelor, sau o psihologie a pulsiunilor, sau o psihologie a componentelor emoționa le ale vieții mentale – în timp ce componentele mai intelectuale și funcțiile individuale, precum percepția, formarea concepțiilor, judecata ar trebui să fie investigate de alte psihologii?

Aceste obiecții nu sunt valide. Ipoteza conform căreia, în cadrul investigării inconștientului, psihanaliza întreprinde ceva ce rezidă dincolo de fenomenele psihice, ar putea fi comparată cu o afirmație conform căreia optica cercetează ceva diferit de fenomenele luminoase atunci când studiază lungimile de undă ale radiațiilor luminoase. Existența inconștientului este o ipoteză care s-a impus cercetării psihanalitice în momentul în care căuta o explicație științifică și o înțelegere a fenomenelor conștiente, În lipsa unei astfel de ipoteze, informațiile interrelaționate referitoare la conștient rămân incomprehensibile; având această ipoteză, acel lucru care definește succesul tuturor științelor devine posibil: să prognozeze fenomenele viitoare și să exercite o influență sistematică.

Cât despre afirmația conform căreia psihanaliza este preocupată strict de nevroze sau de fenomenele emoționale, trebuie să recunoaștem faptul că aceste subiecte sunt predominante în cercetarea psihanalitică. Acest lucru poate fi explicat în termeni istorici și practici. Psihanaliza a luat naștere ca metodă terapeutică; chiar și astăzi, psihanaliza își asigură materialul de cercetare în principal datorită contextului fericit în care coincid metoda sa de cercetare psihologică și metoda terapeutică medicală. Ceea ce Freud a observat pe parcursul tratamentelor pacienților săi a putut totuși să fie aplicat ulterior la înțelegerea fenomenelor mentale ale persoanelor sănătoase. Mai târziu, când psihanaliza a început să studieze fenomenele conștiente și variatele funcții mentale, ea a putut să facă acest lucru într-un mod diferit de cel al altor psihologii, deoarece ea studiase anterior inconștientul și pulsiunile. Psihanaliza concepe toate aceste „manifestări de suprafață” ca fiind structuri care s-au format din surse pulsionale și emoționale profunde, prin influența mediului. Desigur, nu se poate susține că, exceptând descoperirile freudiene, nu există cunoaștere psihologică; dar s-ar putea afirma că întreaga cunoaștere psihologică dobândește o nouă perspectivă atunci când se ia în considerare punctul de vedere psihanalitic.

Și totuși, această lucrare nu este un manual de psihologie psihanalitică; lucrarea de față se limitează la teoria nevrozei. Este adevărat faptul că nevrozele, pentru analist, oferă cel mai prolific studiu în domeniul fenomenelor mentale; după ce se studiază nevrozele, este mai facil să se studieze alte fenomene mentale. Astfel, această lucrare este probabil primul volum dintr-un manual de psihologie psihanalitică.

Teoria nevrozei se raportează la practica terapeutică psihanalitică în același fel în care patologia se raportează la medicina internă: ajungându-se la aceste concluzii într-un mod inductiv prin intermediul experienței practice, ea conferă temelia necesară activității practice ulterioare. Reprezintă o încercare de a determina ceea ce prezintă regularitate în etiologie, în manifestările și evoluția clinică a nevrozelor, cu scopul de a ne oferi o metodă bazată pe principii cauzale, cu utilitate pentru terapie și profilaxie.

De la o astfel de teorie se așteaptă exact ceea ce un medic ar aștepta din partea patologiei. Căutarea unei „regularități” permite o formulare numai pentru ceea ce prezintă o semnificație generală și, într-un anume sens, putem vorbi despre o oarecare violență față de unicitatea cazului individual. Drept compensare totuși, îi oferă practicianului o mai bună orientare, cu toate că trebuie să se rețină faptul că doar această orientare nu este suficientă pentru tratamentul concret al cazurilor individuale.

Vom încerca să edificăm teoria prin exemple clinice. Însă ea va rămâne „teorie” – cu alte cuvinte, o abstracție. Toate exemplele vor avea rolul doar de a ilustra mecanismele; astfel, ele reprezintă ilustrări, și nu studii de caz. Ceea ce poate fi redat în câteva rânduri ca rezultat al cercetării psihanalitice necesită uneori luni întregi de muncă. Astfel, în această lucrare va fi prezentat doar ceea ce este tipic. Însă în realitate, factorii psihologiei reprezentați de termenii complexului Oedip sau ai complexului de castrare au variații infinite. Volumul de față prezintă acel cadru care, în realitatea clinică, abundă de mii de factori specifici. În clinică, experiența cu cazurile concrete (superviza rea activității cu pacienții și seminariile cu prezentări de caz) nu poate fi înlocuită printr-o lucrare de acest tip; la fel, această carte nu poate substitui formarea în tehnica psihanalitică. Ea poate totuși să ofere o serie de indicii cu privire la motivele pentru care este necesară o formare specială în această tehnică și cu privire la motivele pentru care o analiză personală reprezintă o parte de neînlocuit a acestei formări.

Aceia care nu au trecut printr-o analiză personală vor putea probabil să înțeleagă la nivel intelectual ceea ce este prezentat aici; însă probabil că multe lucruri li se vor părea chiar și mai incredibile și mai neverosimile decât prezentările de caz psihanalitice. Persoanele care „nu cred în psihanaliză” nu vor fi convinse în urma citirii acestei lucrări. Pot doar să se informeze în privința a ceea ce reprezintă, de fapt, preceptele psihanalitice.

Dar chiar și acest aspect pare să fie necesar. Mulți critici care „nu cred în psihanaliză” nu știu de fapt ce înseamnă psihanaliza și au obiceiul de a-i atribui lui Freud multe lucruri pe care el nu le-a spus sau nu le-a scris niciodată.

Oricum, lecturarea studiilor de caz oferă cea mai bună metodă de a remedia deficiențele din experiența personală și, prin urmare, reprezintă cea mai importantă adăugire la citirea acestei cărți, exact așa cum prezența la prelegerile clinice sau lecturarea prezentărilor clinice reprezintă cea mai bună completare la studiul patologiei.

În niciun caz nu este adevărat că în abordarea situațiilor din viața umană trebuie să se aleagă între descrierea vie, intuitivă pe care o face un artist și aceea mai abstractă pe care o face un om de știință care gândește doar în termeni cantitativi. Nu este necesar și nici permis să dispară sentimentele, atunci când sentimentele sunt investigate din punct de vedere științific. Freud a afirmat odată că nu este vina lui că studiile de caz prezentate de el lăsau impresia unui roman. Pentru a înțelege nevrozele, o persoană ar trebui să citească astfel de prezentări de caz asemănătoare romanelor, precum și cărți precum cea de față; însă de asemenea se poate afirma cu certitudine că astfel de studii de caz vor fi înțelese într-un mod destul de diferit după ce această carte va fi studiată.

Recunoașterea faptului că arta concretă a psihanalizei nu poate fi dobândită prin intermediul lecturării acestei cărți nu reprezintă un motiv pentru a-i fi sub apreciată valoarea pentru cel care se formează în psihanaliză. Atunci când se aduc obiecții științei dedicate patologiei – precum afirmația conform căreia intuiția și sensibilitatea terapeutice, care sunt esențiale, nu pot fi predate – acesta este un semn de gândire magică. Așa cum știința patologiei nu reprezintă un obstacol pentru arta medicală intuitivă, ci o precondiție indispensabilă, așa este și teoria nevrozei pentru practica psihanalizei. Este adevărat că nu se poate preda orice; dar pentru început, o persoană trebuie să învețe ceea ce poate fi predat.

Vom încerca să intrăm cât mai puțin posibil în polemici și să ne concentrăm mai degrabă asupra explicării a ceea ce pare deja stabilit. Este inevitabil ca opiniile personale ale autorului să nu se reflecte în alegerea materialului care urmează să fie prezentat, în decizia privind căror probleme să li se acorde mai mult spațiu și căror probleme să li se acorde mai puțin, precum și în modul de structurare a cărții. Cu toate acestea, din moment ce autorul speră că certitudinile sale științifice sunt bine fundamentate, el este de părere că acest lucru nu va reprezenta un dezavantaj.

Într-un anume sens, o teorie a nevrozei diferă de o patologie somatică. Un patolog este îndreptățit să considere că auditoriul lui cunoaște fiziologia; el nu trebuie să explice „principiile fundamentale ale biologiei” înainte de a-și demonstra subiectul concret. însă datorită caracterului de noutate al psihologiei psihanalitice, pentru început va trebui să clarificăm, cel puțin într-un mod schematic, sistemul general în baza căruia ne vom orienta.

Aceste principii fundamentale au fost descoperite printr-o metodă empirică laborioasă. Este important să subliniem asta, deoarece în cele ce urmează nu se va putea demonstra felul în care aceste cunoștințe profunde s-au dezvoltat

Pag. 23 -29