Patericul mirenilor

Prea adesea convinși că rigorismul și triumfalismul pot ascunde lipsa de vigoare duhovnicească și realism specific creștinismului autentic, nu de puține ori am uitat că dincolo de Filocalii sau Paterice, dincolo de concordanțe pe teme sau tratate de teologie stau oameni, oamenii lui Dumnezeu.

Ori această carte a lui Danion Vasile ne umple de uimire prin firescul său, prin naturalețea prin care și pe noi nouă ne arată. Ne oferă o șansă de a ne vedea altfel. Ai lui Dumnezeu, în ciuda lucrurilor, uneori monotone, pe care le trăim, dar în care facem ce ne este mai la îndemână: să-L căutăm, să-L aflăm pe Dumnezeu.

Eroii Pustiei de aproape de prea puține ori au fost iconizați cu atâta curaj și ingeniozitate mărturisitoare ca in cartea aceasta, veritabil Manual de anti-terorism în plan duhovnicesc...

Prefață: Pustia de departe, pustia de aproape ... 5
Introducere ... 9

Viata în lume ... 15
Familia creștină ... 50
Adevărata iubire ... 72
Războiul duhovnicesc ... 88
Rugăciune și canon ... 104
Roadele pocăinței ... 120
Sfaturile duhovnicului ... 128
Rânduiala postului ... 154
Păcatul desfrâului ... 164
Despre feciorie ... 176
Întemeierea unei familii ... 186
Creșterea copiilor ... 193
Lanțurile drogurilor ... 203
Crucea răbdării ...     214
Despre mânie ... 220
Despre mândrie ... 231
Despre hoție ... 248
Despre erezie ... 253
Despre cărți ... 268
Despre vedenii ... 272

Anexă: Modele pentru secolul XXI ... 297
Nota autorului la ediția întâi ... 348

VIAȚA ÎN LUME

1. Părintele Ilarion a venit să facă sfeștanie în casa unuia dintre ucenicii săi, un tată foarte mâhnit că nu avea mai mulți bani pentru a le asigura copiilor o hrană mai bună și pentru a le lua haine mai frumoase.

A doua zi, părintele i-a spus:

– Stăteam ieri la masă cu tine și copiii tăi. Am spus cu toții rugăciunea și am început să mâncăm. Masa era sărăcăcioasă, așa cum mi-ai spus că e la voi de obicei. Dar mi se părea că cel mare avea în farfurie miere, tu cu soția și cu cel mic aveați pâine și cel mijlociu avea mizerii. Mi-a descoperit Dumnezeu că băiatul cel mare, mulțumindu-i pentru bucatele pe care le mănâncă, ia plată de la Dumnezeu. Tu cu soția și cu cel mic nici nu cârtiți, dar nici nu sunteți mulțumiți cu ceea ce aveți. Iar cel mijlociu, nemulțumitor fiind, pierde plata sărăciei. Aceeași mâncare o aveți, dar fiecăruia i se socotește după măsura sa.

Era un bătrân mare și văzător cu mintea, și s-a întâmplat ca el, odată, să șadă cu mai mulți frați la masă și, când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul si vedea că unii mănâncă miere, alții pâine, iar alții baligă. Și se minuna, și se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleași bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd așa schimbate.” Și i-a venit lui glas de sus, zicând: „Cei ce mănâncă miere sunt cei ce cu frică, cu cutremur și cu bucurie duhovnicească șed la masă si neîncetat se roagă, și rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine sunt cei ce mulțumesc pentru împărtășirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc și zic: «Aceasta este bună, aceasta este putredă» Deci nu trebuie să zicem acestea sau așa să socotim, ci mai vârtos să proslăvim pe Dumnezeu și laude să-l înălțăm Lui, ca să se plinească cuvântul cel zis de Apostol: ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți.” (21-281)

*

2. Așteptând să le vină rândul să se spovedească, două femei au început să vorbească despre credința în Dumnezeu. Încetul cu încetul, discuția a deviat spre subiecte lumești, în cele din urmă transformându-se în bârfă. Când au început să vorbească despre scandalul pricinuit de dezvăluirile amantei unui om cunoscut, pe care mass-media îl luase în vizor, i-au cerut părerea unei femei care, până atunci, nu intrase în discuție. Aceasta le-a spus:

– Dacă vreți să vă spovediți, lăsați păcatele altora și vedeți-le pe ale voastre. Iar dacă vreți să le analizați pe ale altora, atunci amânați spovedania pe altă dată. Ori una, ori alta.

S-au adunat odată cei din Schit, certându-se pentru Melchisedec și au uitat să cheme pe avva Copri. Mai pe urmă chemându-l, îl întrebară de aceasta. Iar el, lovindu-se de trei ori peste gură, a zis: „Vai ție, Coprie! Vai ție, Coprie! Vai ție, Coprie! Căci cele ce ți-a poruncit Dumnezeu să le faci le-ai lăsat și cele ce nu le cere de la tine le cauți.” Și, auzind frații acestea, au fugit la chiliile lor. (3-125)

*

3. Era o femeie care rămăsese văduvă cu două fetițe. Ea își iubea foarte mult soțul și nu voia să se mărite a doua oară.  

La un an de la moartea soțului ei, la sâni i se formaseră niște noduli. Când s-a dus la doctor, acesta a întrebat-o:

– Ai o viață sexuală normală?

– V-am spus că sunt văduvă, domnule doctor.

– Văduvă, am înțeles, dar nu ai relații cu niciun bărbat?  

– Nu, și nici nu am de gând.

– Treaba ta. S-ar putea ca nodulii aceștia să fie de la lipsa relației tale cu un bărbat. Dacă vrei să te gândești la sănătatea ta si la binele copiilor tăi, ar fi bine să te gândești să fii cu cineva. Altfel, te distrugi și psihic, si fizic. Nu trebuie să te măriți ca să scapi de hormoni, îi spuse doctorul, ironic.

Ajungând la duhovnicul său, femeia îi spuse cu ochii în lacrimi ce aflase de la doctor.

– Nu te îngrijora. Doctorii spun multe prostii. Vrei să te măriți din nou?

– Nu, dar dacă trebuie... Nu vreau să curvesc.

– Nu trebuie să te măriți numai ca să ai cu cine să te culci.

Dacă vrei să rămâi văduvă, vei avea mare plată de la Dumnezeu.

– Dar cu nodulii, cum rămâne?

– O să ne rugăm la Maica Domnului, și or să treacă.

După câteva luni, femeia s-a dus din nou la doctor, pentru control.

 – Văd că ești bine, sănătoasă. Cum e, ai ținut seama de sfatul meu, nu? Un bărbat e un bărbat.

– Nu, domnule doctor. M-am rugat la Dumnezeu și m-a ajutat... Precum puteți vedea și dumneavoastră.  

Un frate oarecare, dacă a venit ziua începerii Sfântului și Marelui Post, a pus în sine hotărâre și făgăduință înaintea lui Dumnezeu că nu va ieși afară din chilia lui până în ziua Sfintelor Paști. Și așa și-a gătit în chilia sa toate cele ce-i trebuiau lui în timpul postului până la Paști. Și s-a închis tare, ca să nu poată intra nimeni la dânsul.

Iar vrăjmașul diavol, neputând răbda hotărârea și făgăduința acelui frate, și începerea cea bună, și silința lui, a vrut să-l smintească din hotărârea sa, să-l scoată afară din chilie și să-și calce făgăduința pe care a făcut-o înaintea lui Dumnezeu. Și așa i-a umplut chilia cu păduchi de lemn puturoși, atât de mulți, încât nu era nicăieri loc în chilie, cât ai pune vârful degetului unde să nu fie păduchi. Peste tot era plin și nu se vedeau pereții chiliei, nici podelele, nici pâinea, nici apa și toate vasele erau pline. Iar el, văzând atâta urâciune și grozăvie, și o pedeapsă ca aceea în chilie, se mira foarte. Și a cunoscut că este ispită diavolească, dar răbda mereu vitejește și se întărea, zicând în cugetul său:

 „Măcar de mă va pedepsi Dumnezeu până la moarte, dar eu din chilie afară până în ziua Paștilor nu voi ieși. După cum am făgăduit lui Dumnezeu, așa voi face.”

Iar Dumnezeu, văzând bărbăteasca lui răbdare, când a fost în duminica a treia a Sfântului Post, a poruncit furnicilor să intre în chilia lui, să-i scoată toți păduchii din chilie. Și așa au venit și au intrat în chilia lui o mulțime de furnici, ca la un război cu mare vitejie și cu mânie asupra păduchilor de lemn. Și au acoperit mulțimea furnicilor toți păduchii. Fratele stând, căuta și se minuna de un lucru ca acesta, că fiecare furnică ieșea din chilie pe ferestre, pe unde intrase, trăgând câte un păduche de lemn afară. Și așa, într-un ceas, i-au scos și i-au curățit pe toți din chilie. Pentru aceea, fraților; bună este răbdarea în ispite, pentru că cei ce rabdă cu mulțumită, ajung la bun sfârșit. (5-340)  

*

4. Într-o noapte, în timp ce se ruga, Dumnezeu i-a descoperit părintelui Serafim că două dintre ucenicele sale au murit. Uneia, care crescuse cu greu doi copii, fiind văduvă și fără să fie ajutată, au venit îngerii să-i ia sufletul, cu toate că fusese o femeie cârtitoare și cădea des în deznădejde.

Cealaltă murise pe patul de boală lângă care se aflau soțul și cei șase copii. Când a murit, nu au venit îngerii să-i ia sufletul. Cât trăise, ea îi mulțumea tot timpul lui Dumnezeu pentru grija cu care o înconjura.

Părintele a întrebat: „Cum, Doamne, pe cea care cârtea au luat-o îngerii și pe cealaltă nu?”

Domnul i-a răspuns: ,,Amândouă s-au mântuit. Dar prima a avut o cruce mult mai grea decât cealaltă. Dacă cea de-a doua ar fi trecut numai un an prin încercările prin care a trecut prima, credința i s-ar fi zdruncinat. Când avea necazuri, imediat soțul ei era lângă ea și o întărea. În timp ce văduva plângea, și nu o mângâia nimeni.”

Povestit-a unul dintre părinți: erau doi frați aproape de el, unul străin si altul cunoscut. Și cel străin era puțin mai lenevos, iar cel cunoscut foarte osârduitor. Și s-a întâmplat de a murit mai înainte cel străin. Bătrânul, fiind văzător cu mintea, a văzut mulțime de îngeri cum povățuiau sufletul celui străin. Și dacă au ajuns la cer; și era aproape să intre, s-a făcut cercetare pentru dânsul și a venit glas de sus zicând: „Vădit este că era puțin trândav, dar pentru înstrăinarea lui deschideți-il” Apoi a adormit si cel cunoscut, adică cel [care era din acel] loc și în vremea morții au venit toate rudeniile lui. Și a văzut bătrânul că nu este niciun înger nicăieri, și s-a minunat.

Atunci a căzut cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, cum cel străin, fiind trândav, a dobândit astfel de slavă, iar osârduitorul acesta nu s-a învrednicit de nimic de acest fel?” Și i-a venit glas către el, zicând: „Osârduitorul, când era să moară, a deschis ochii săi și și-a văzut rudeniile plângând și i s-a mângâiat sufletul. Dar cel străin, deși era trândav, pe nimeni dintre ai săi n-a văzut și, suspinând, a plâns, iar Dumnezeu l-a mângâiat pe el.” (4-400)

*

5. La o întâlnire cu tinerii din parohia sa, un duhovnic deschise vorba despre ispitele pe care le aduce televizorul. La un moment dat, unul dintre tineri, Toni, făcu referire la o emisiune religioasă pe care o vedea în fiecare săptămână:

– Nu știu cât o să mai dureze emisiunea asta, pentru că, spre deosebire de alte emisiuni religioase, aici se prezintă fără modificări învățătura ortodoxă. Nu sunt invitați nici sectanți, nici vorbitori de alte religii. Este o emisiune cu adevărat folositoare.

– Da, spuse Bogdan, un alt tânăr, dar ai văzut și tu ce urmează după ea.

– Ce urmează? întrebă părintele.

– Urmează un talk-show moderat de o prezentatoare foarte vulgară, răspunse Bogdan.

– Ție cum ti se pare talk-show-ul? îl întrebă părintele pe Tom.

– Nu știu, părinte. Cum se termină emisiunea religioasă, sting televizorul și fac altceva. Sunt foarte presat de timp...

– O, de ar înțelege toți creștinii cât de important este timpul.

Nu ne mai întâlnim cu clipa care trece.

– Dar de unde știi, Toni, ce merită să vezi și ce nu?

– Îmi iau programul și îmi însemnez toate emisiunile care cred că merită să fie văzute.

– Și ai timp să le vezi pe toate? Nu ziceai că ești presat de timp? întrebă Bogdan.

– Nu sunt prea multe, cam trei-patru pe săptămână. Și uneori mai văd câte un film. În rest, nu mă uit la televizor.

O fată interveni în discuție:

– Asta e cea mai bună soluție. Să-ți iei programul și să-ți alegi ceea ce vrei să vezi. Nu are rost să stai tot timpul în fața ecranului așteptând ceva interesant.

Părintele spuse:

– Dacă omul ar ști cu adevărat ce să aleagă, ar fi bine.

Numai că mulți se mint singuri și stau ore întregi în fața televizorului închipuindu-și că se aleg cu vreun oarecare folos. Și de multe ori cunoștințele aflate de la televizor nu ajută la nimic altceva decât la risipirea unui timp care ar putea fi folosit mai bine. Oricum, Toni face foarte bine; cum se termină emisiune a care îl interesează, stinge televizorul.

Auzindu-l pe părinte, Bogdan își dădu seama cât greșea.  

Se uita foarte mult timp la televizor și, chiar dacă uneori vedea ceva de folos, rămâne a în fața ecranului și după aceea...

Odată, preotul Schitului a mers la arhiepiscopul Alexandriei pentru o trebuință bisericească. După ce s-a întors și a venit la Schit, îl întrebau frații, zicând: „Cum ai umblat, avvo? Ce ai văzut în oraș?” Răspuns-a lor: „Eu, fraților, altă față de om n-am văzut în cetate, decât pe arhiepiscopul. „Iar ei, auzind aceasta, se minunau și după acest cuvânt al lui, au început toți frații foarte tare a păzi acel obicei, adică a-și păzi ochii lor de vederile nefolositoare. (16-280)

*

6. Părintele Ioan și cântărețul său au fost chemați la un parastas de către un om care făcuse o sponsorizare pentru pictarea bisericii. Parastasul avea loc într-o vilă luxoasă. După ce părintele a binecuvântat masa, toți s-au apucat să mănânce.

Încetul cu încetul, atmosfera devenea din ce în ce mai zgomotoasă, ca și cum ar fi fost vorba de o petrecere, nu de un parastas.

– Să plecăm, părinte, a spus cântărețul.

– Nu, mai stăm puțin, a spus părintele.

La un moment dat, cineva a vrut să asculte muzică lăutărească:

– Puneți muzică, să se bucure și mortul..., a zis unul dintre meseni, veselindu-se.

– Da, părinte, să punem muzică, doar fiecare are modul lui de a se despărți de cei care i-au fost dragi, a spus cel care sponsorizase biserica, dând drumul la casetofon.

– Frate, dar nu toate îi plac lui Dumnezeu și nici nu îi sunt de folos celui răposat. Parastasul se face pentru morți, nu pentru rudele îndurerate.

Cântărețul i-a șoptit părintelui:

– De asta râd sectanții de credința noastră și spun că nu-i ajută cu nimic pe morți faptul că rudele lor se ghiftuiesc, în timp ce săracii primesc abia o bucățică de pâine și puțină colivă.

Pag. 15 – 21