Mistici din Carpați și alți oameni slăviți din istoria mântuirii (Volumul I) (Colecția MISTICA spiritualitate nr. 12)

„Un om care n-a trecut prin religie și care n-a cunoscut tentația religioasă este un om vid.” Așa spunea un filosof român care s-a salvat de la neant dând scepticismul pe o cultură a duhului. Cartea de fată tine de cultura duhului, dar este mai ales o experiență religioasă. Experiența spirituală, adică asceza și mistica, sunt singurele moduri de a extinde con știința de la normal la suprafiresc, până la theosis. Cartea oferă 22 de chipuri și destine exemplare din Carpați sau având legătură intimă cu spațiul carpato-danubiano- pontic. Misticii sunt personaje uriașe, văzute sau tăinuite, care fac Istoria sau care îmbunătățesc Istoria. Vasile Andru scrie despre ei cu vocație de prozator, dar și ca un inițiat în lucrarea Misticii creștine. Volumul se dovedește a fi nu numai un original „Sinaxar”, ci și un îndreptar de practică soteriologică, de „cumul de har”, propunând modele pentru cei care vor să urmeze o Cale adevărată.

Preliminarii la taina salvării ... 5

Partea 1. Asceți din vechime și principi teofori

Ioan Casian proto-rornânul, un ascet călător ... 17

Dionisie cel Mic, stră-românul, „tatăl erei creștine” ... 22

Teotim din Tomis, în apărarea lui Origene și a lui Hrisostom ... 26

Sufletul strămoșului Traian a trecut din Iad în Rai ... 30

Grigorie Dialogul cercetează viața de după moarte ... 35
Nicodim de la Tismana. De la mersul pe ape la mersul pe jăratic ... 41

Daniil Sihastrul. Câtă legendă, atâta adevăr ...50

Un sfânt controversat: Ștefan cel Mare ... 56

Cei patru Radu ai evlaviei creștine ... 63

Un principe care a dat depresia pe mistică: Neagoe Basarab ... 68

Partea a II-a. Destine și cununi

Ieremia Valahul, de la Sascut la Napoli și înapoi după patru secole ... 75

Teodora de la Sihla. Despătimire, eliberare, levitație ... 82

Vasile de la Poiana Mărului sau Patria ubi sketis ... 87

Mistica cernicană ... 92

Calinic de la Cernica și tentația suprafirescului ... 96

Destinul românesc al slavului Paisie Velicikovski ... 105

Destinul slav al român ului Antipa Luchian ... 112

Pelerinul basarabean Ioan Zlotea ... 116

Ioan Casian proto-românul, un ascet călător

Practica desăvârșirii în ținutul nostru carpato-danubian are o tradiție de aur. Primul nume mare consemnat de istoria ascezei creștine, la noi, este Ioan Casian de la Gurile Dunării. S-a născut în anul 360. A trăit în același veac cu cei patru martiri de la Niculițel (Tulcea), scriși pe piatră – Zotikos, Attalos, Kamasis și Philippos.

Cele mai vechi moaște descoperite pe teritoriul României aparțin preotului Epictet și ascetului Astion; cripta acestora se află la Murighiol, Tulcea, sub altarul bazilicii cetătii Halmiris. În secolul al VI-lea, tot din plaiurile danubiene va pleca Dionisie Exiguus („Smeritul”), cel care fixează anul unu al erei noastre: Anno Domini. Astfel că anul unu începe în România.

Se spune că, dacă un ținut a dat măcar un sfânt, toți oamenii acelui ținut au mari înlesniri la mântuire. Așa să ne fie nouă.

În căutarea maeștrilor

Ioan Casian pleacă de tânăr din ținutul dunărean, pornind în călătorie de învățătură tainică în căutarea maeștrilor. Călătorie inițiatică, am zice. El prefigurează modelul etern al căutătorului de înțelepciune. Ioan Casian pleacă în Orient. Căci Orientul este, de milenii, locul marilor experiențe ale desăvârșirii. În cazul de față, este vorba despre Orientul creștin.

Din cărțile lui Casian reiese că el a călătorit mult și cu entuziasm. Este ascetul călător. Căci există și o astfel de asceză.

Există două tipuri de asceți: călătorul și nemișcatul. Altfel zis: Tipul intensiv, ilustrat de Antonie cel Mare, care a stat numai în chilia lui, numai în pustia lui, peste 80 de ani, din cei 106 câți a trăit (250-356). În acest timp, a ieșit doar de două ori din pustie și a mers la Alexandria să dea un îndemn creștin. Dar n-a mai ieșit a treia oară, când a fost invitat de împărat. A rămas în pustie, a luptat cu ispita, a biruit până la miracol, a convorbit cu Dumnezeu, a avut sute de ucenici. Este ascetul model.

Tipul extensiv, ilustrat de Ioan Casian, care a călătorit mult și departe, vizitând așezăminte călugărești și dascăli mari, dorind înțelepciune, împrospătat de spații sacre și de întâlniri admirabile.

Viața lui Ioan Casian e un roman inițiatic, ascetic. Un cercetător englez chiar vorbea despre „dimensiunea aventuroasă a duhovniciei creștine” reflectată în cărțile lui Casian. Lucrările sale, mai ales Convorbiri duhovnicești, vădesc acel simț de intimizare a misterului, care amintește de Milarepa (evident, acesta trăiește mai târziu). Cele trei călătorii inițiatice ale lui Milarepa și practica sa pe lângă înțelepții vremii permit o analogie cu cele trei călătorii ascetice ale lui Casian.

„Universitatea” pustiei

Împreună cu sora sa și cu prietenul lui, Gherman (și el dobândind viață de sfânt), Ioan Casian a plecat în Orient. Prima călătorie duhovnicească a fost în Țara Sfântă, la Betleem. Sora lui se va călugări si va rămâne până la sfârșitul vieții într-o mănăstire din Betleem. Ioan Casian stă acolo doi ani, într-o chilie nu departe de peștera unde s-a născut Mântuitorul. Face asceză și ascultă sfatul duhovnicului; vizitează comunități mănăstirești din Siria și Mesopotamia.

O impresie puternică, din acelea care formează caracterul, i-a lăsat-o întâlnirea cu călugărul Pinufie, mare anahoret al veacului: cel care, ajungând vestit, a fugit tot mai departe, tot mai la pustietate, ca să scape de laudele oamenilor.

Urmează o altă etapă rodnică în viața lui Casian: călătoria în Egipt, în pustia schetică. Acolo rămâne, împreună cu Gherman, șapte ani. Și, după o scurtă întrerupere, încă șapte ani. Casian ar fi vrut să rămână pentru totdeauna aici. Dar niște tulburări ivite la Constantinopol îl silesc să părăsească Egiptul și pustia și să vină în capitală.

Ioan Casian avea din plin și vocația chiliei, vocație de anahoret, Cum vedem din cei paisprezece ani petrecuți în pustia schetică. El spune, de altfel, că ambele feluri de viețuire sunt folositoare: și cea de anahoret, și cea de obște. în mănăstirea de obște e bine să stai o vreme, pentru tăierea voinței proprii. Iar după aceea, după despătimire, să rămâi în pustie pentru desăvârșire. Acestea ar fi cele două aspecte ale unei experiențe complete.

„Să fugi de femei și de episcopi”

A treia etapă a formării lui Ioan Casian a constituit-o întâlnirea cu Ioan Hrisostomul (Gură de Aur), la Constantinopol. În preajma acestui mare luminat va sta cinci ani.

Este anul 400. Marele Ioan Hrisostomul începe să fie persecutat. Oare de ce sunt persecutați oamenii mari? De ce patriarhul Teofil al Alexandrei a început să clevetească și să-l calomnieze pe Ioan Gură de Aur? Din cauza invidiei, se vede. Dar oare de ce atâta invidie și ocară la un patriarh, la un episcop? Se pare că atunci Ioan Casian, prieten întristat, a notat enigmatic această frază: „Monahul trebuie să fugă de femei și de... episcopi”! Adică să fugă de legare afectivă și de ispita apropierii de cei mari.

Misiunea în lume – Slujirea

În 405, Ioan Casian merge la Roma, să-i apere pe Ioan Hrisos tomul și pe Evagrie, cei doi maeștri ai săi. Etapa formării sale se încheiase.

Începe etapa misiunii. La Roma, îl apără cu succes pe Ioan Hrisostomul. Este doar un răgaz pentru marele om. Căci prigoana contra lui Hrisostom va continua până ce acesta va fi omorât de patru episcopi ai patriarhului Teofil din Alexandria.

Pentru Ioan Cassian urmează 10 ani de interiorizare.

După aceea, el vine la Marsilia (în anul 415), unde întemeiază două mănăstiri. Ultima parte a existenței și-o petrece la Marsilia, acolo își scrie cărțile, acolo scrie primul „regulament” monastic; primește binecuvântarea Bisericii pentru a-și difuza învățătura. Se ocupă de organizarea vieții monahale și de cristalizarea metodei. Azi exegeții din Marsilia demonstrează cu aplomb că Ioan Casian este numai al lor. Așa cum noi demonstrăm că-i numai al nostru.

Metoda tainică „Rugăciunea focului”

De la acest mare proto-român, Ioan Casian, au rămas două metode” întru desăvârșire.

1. Metoda exterioară, sintetizând idei de la Evagrie și de la alți părinți filocalici, învățând despre:

Ca procedeu de meditație, propune repetarea câtorva formule filocalice. Anticipează, așadar, procedeul oratio mentis.

Recomandă rugăciune scurtă și silențioasă. Ca să domini „valurile de gândire” (agitația interioară), singurul mod este să ții mintea nedezlipită de Dumnezeu. A stopa „valurile de gândire” este chiar definiția meditației.

Insistă mult pe dobândirea discernământului.

La întrebarea care este virtute a cea mai înaltă dintre cele trei (posti re, despuiere, milostenie), răspunde că cea mai înaltă dintre cele trei este... a patra: dreapta socoteală! Fără aceasta, orice virtute se transformă în contrariul ei!

2. Metoda secretă, despre care aflăm doar câteva jaloane și nu avem dreptul s-o spunem decât tot codificat. Metoda secretă e ”rugăciunea focului”, o rugăciune mistică, noera proseuche, fără cuvinte. Este numită Într-un „cod” stabilit mai târziu, „rugăciunea văzătoare”. O convorbire cu Dumnezeu care începe când tac gândurile. Rugăciunea focului nu trebuie descrisă, ci practicată. Și foarte putini o dobândesc într-un veac.

Dionisie cel Mic, stră-românul, „tatăl erei creștine”

Dionisie cel Mic este copilul minune al evlaviei stră-române. S-a născut la anul 410, în Scythia Minor, fapt confirmat de propriile sale mărturii. De tânăr se consacră cu fervoare ascezei și studiului. Se formează în „Tilosofie”, adică în monahism. Din confesiunile sale aflăm că în Dobrogea exista o comunitate contemplativă, existau faimosii „călugări sciti” (sau „filosofi sciti”, cum se spunea pe-atunci), oameni îmbunătățiți, rămași în istorie.

Dionisie își adâncește cunoașterea spirituală călătorind în Orient și la Constantinopol. Pe unde mergea, pe înțelepți îi căuta. Valoarea lui se face repede cunoscută și e chemat la Roma de papa Ghelasie, care avea nevoie de un cunoscător de greacă și latină. A sosit la Roma în 496. Acolo a viețuit într-o mănăstire, a scris și a predicat în biserică. Ducea o viață de înțelept, în cumpătare, „la mesele trupești știa să aducă întotdeauna mâncări duhovnicești”.

Obținuse claritatea mentală deplină, răspundea sclipitor la orice întrebare, avea revelații. Dar avea mai ales farmec personal, vindecător, iar spre bătrânețe, farmecul s-a făcut har.

Numele său latinizat este Dionysius Exiguus. (Exiguus înseamnă „cel subțire, cel mărunt, cel mic”, iar la figurat, „cel smerit”.) Istoricul Amelli scrie: „Dacă mi s-ar cere părerea despre Dionisie cel Mic, eu sunt convins că sub numele și sub înfățișarea lui smerită se ascunde un mare geniu.”

Călugăr mic cu faptă mare în istorie

Îi sunt apreciate și cunoașterea vastă, și puterea minții. îl putem considera un alt Hieronim al veacului său”, zice Amelli. Și tot el spune astfel: Magistru în hagiografie, Dionisie a fixat pentru veacurile viitoare felul de a se celebra sărbătoarea paștilor. ( ... ) Era atât de distins în știința socotelilor astronomice, încât a devenit tatăl erei creștine”, adică a avut inspirația genială să calculeze anul unu al erei creștine, „era noastră”, Anno Domini. Sistemul său de datare s-a extins în toată lumea.

Dionisie își explica inovația calendaristică după cum urmează: „Am ales să socotesc anii de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre și pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc:”

În prag de an 2000, când se pregătea celebrarea „mileniului”, toată lumea și-a adus aminte de Dionisie cel Mic, cu mare admirație. Dar nu toată lumea și-a adus aminte că el era stră-român, din Scythia Minor. A existat atunci și disputa următoare: trebuie să considerăm anul 2000 sau anul 2001 începutul mileniului III? În final s-a optat pentru cifra a doua, pe motiv că Dionisie nu a calculat anul zero, ci anul unu al erei creștine.

În acel prag de mileniu mă aflam la Wellington, în efemera mea rezidare în Noua Zeelandă. Si astfel am citit în Evening Post, ziar de mare tiraj, un articol intitulat Small Monk with Huge Impact on History and Its Calendar (Un călugăr mic cu uriaș impact
asupra istoriei și a calendarului). Dar... stupoare! Citesc mai departe

Pag. 17 – 23