Bucuria de a sluji

Preoteasa Juliana Schmemann ne oferă o perspectivă relevantă asupra rolului femeii în Biserică în general și al preotesei în special. E o mărturie actuală, clară și profundă. Ne-a fost dăruită cu multă dragoste și smerenie, la capătul unei vieți trăite din plin, cu bucurie, respect și recunoștință. Aveți în mână o scriere valoroasă, printre puținele de acest gen.

,,Indiferent dacă ești soție de preot sau doar participi activ la viața comunității bisericești din care faci parte, există două variante: fie ai îndeajuns respect de sine ca să-ți dezvolți personalitatea, fie vei deveni atât de vulnerabilă încât, fără să vrei, îți vei suprima personalitatea ca răspuns la cerințele vieții în Biserică.”

,,Exprimând o viziune profund optimistă a acestei slujiri, subliniată clar prin titlul cărții – Bucuria de a sluji –, preoteasa Juliana nu ocolește niciuna din dificultățile pe care le presupune această misiune. Autoarea dă sfaturi înțelepte despre felul în care greutățile slujirii pot fi abordate și
depășite.”

Jean-Claude Larchet – Prefață la ediția în limba română / 5

Povestea mea – Prolog / 8

Începutul / 11

Întrebări despre mine, femeia care slujește în Biserică / 13

Soțul meu, preotul / 17

Copiii / 23

Soț și soție – o familie în slujba Bisericii / 28

Libertatea / 33

Serviciu în afara parohiei / 41

Riscurile consilierii / 44

Văduvia / 47

Rolul preotesei și al femeii în parohie / 49

Parohia /53

Materntatea / 55

Situații neprevăzute / 59

Unitatea parohiei / 62

Misionarismul / 67

Duhul Sfânt / 70

Calea către Împărăție / 74

Cuprins / 77

Povestea mea – Prolog

Acum, când fac ultimii pași ai călătoriei mele spre Împărăție, privesc în urmă cu nemărginită recunoștință pentru mulțimea anilor petrecuți ca soție de preot. Sunt încă soție de preot. Plecarea soțului meu nu a însemnat niciodată o modificare a statutului meu, nu a schimbat nimic în conștiința care îmi spune că sunt și că voi fi întotdeauna o preoteasă – o matushka, o khourea, o presbytera, o protonitsa – încă responsabilă pentru îndeplinirea îndatoriri lor și pentru purtarea poverii pline de bucurie pe care mi-a încredințat-o Domnul cu generozitate.

Femeile care slujesc Bisericii se bucură de respectul și admirația noastră, fie că sunt soții de preot, dirijoare, profesoare de religie, membre în comitetul parohial, fie că ajută în bucătărie la evenimentele parohiei ori îi vizitează pe cei singuri sau internați în spitale, fie că sunt consilieri sau pur și simplu credincioase care participă la viața Bisericii. Iar lista poate continua la nesfârșit; va fi mereu incompletă. Acestor femei, care alcătuiesc coloana vertebrală a comunităților noastre parohiale, cu dedicarea și dăruirea lor totală, acestora vreau să mă adresez, cu tot respectul și smerită recunoștință.

Voi încerca să vă împărtășesc ideile, gândurile și câteva din experiențele mele vouă, femeilor, dar și bărbaților, tuturor celor care vă dedicați viața slujiri Domnului.

Soțul meu a fost preot, profesor, teolog, tată, director de școală, a fost implicat în administrarea Bisericii. A format episcopi și i-a ajutat să gestioneze treburile Bisericii. A contribuit la nașterea Bisericii Ortodoxe din America, dar apoi ajutorul său nu a mai fost binevenit, iar sinodul episcopilor a considerat că se amestecă în problemele sale. Rolul meu, în această viață activă a soțului meu, a fost să-i fiu cel mai bun prieten și să împart cu el fiecare pas al acestei strădanii creatoare, de-a lungul întregii noastre vieți împreună. Nu am fost soția unui preot paroh, deși seminariștii, studenții căsătoriți, tinerii studenți aspiranți la preoție și toți cei care frecventau seminarul erau de fapt un fel de parohie, o comunitate în continuă schimbare, care se înnoia și căreia i se adăuga, în fiecare an, un nou grup de studenți, cu nevoile lor specifice, cu programe speciale, cu probleme și crize izvorâte din intensitatea trăirii lor. La fel ca în cazul nostru, și viitorul lor era nesigur. Trăiau cu întrebarea: „În ce parohie o să fiu trimis?”

După ce plecau de la seminar, soțul meu îi vizita deseori pe noii preoți și pe soțiile lor, în parohii. Așa se face că viețile lor și bogăția experiențelor lor au fost întotdeauna o parte a vieții noastre. Eram adesea invitată la seminar să mă întâlnesc cu grupuri de tinere soții sau mame care aveau întrebări și doreau să-și împărtășească așteptările, îndoielile, grijile. Într-un fel, faptul că acum vă vorbesc vine ca urmare a acestor mărturii și întâlniri. După moartea soțului meu, am preluat ștafeta și am continuat să vizitez parohii, să mă întâlnesc cu multe femei, soții, mame, toate încurajându-mă să vă destăinui gândurile mele.

Acum am prilejul să fac parte dintr-o parohie obișnuită. Sunt înconjurată de dragostea, grija și sprijinul tuturor. După ce am petrecut mai bine de patruzeci de ani din viață ca profesoară, directoare de școală, confidentă a atâtor fete și femei, privesc acum în jur și mă bucur de atmosfera acestei comunități active și dinamice, mereu în schimbare: de copiii care cresc, de mamele lor devotate, de preot și de soția sa. Ce binecuvântare mai mare aș fi putut primi decât ca, la cei 85 de ani ai mei, fără povara activităților și responsabilităților mele, să privesc și „să văd că bun este Domnul”?

Începutul

Citind la un moment dat Evanghelia, am putea rămâne mirați de versetele în care Iisus le spune Apostolilor: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16,24-25).

„Urmează-Mi!” Aceste cuvinte rămân întipărite în mintea noastră și, fie printr-un proces lent sau poate într-o clipă, toate visele, planurile, așteptările și speranțele noastre se umplu de lumină și de energie, devin clare și capătă sens. Puternica chemare a acestor cuvinte nu ne schimbă neapărat viața și nici nu ne definește planurile. Dar viata noastră devine o viață trăită în Împărăție – acum, aici, azi.

Putem avea atunci viziunea unei vieți în care Domnul este mereu prezent. Poate deveni o hotărâre concretă de a sluji Domnului. Și oricine poate sluji, femeie, bărbat, atât cei angrenați în lumea secularizată, cât și cei care au ales să slujească Domnului în cadrul Bisericii, participând direct la lucrarea Lui sfântă. Există tot atâtea posibilități de slujire cu credință câți oameni sunt pe Pământ.

Unele femei au știut chiar dinainte de a se căsători că viitorul soț va fi preot și va sluji într-o parohie. Altele au ajuns să-și afle vocația mai târziu, dându-și seama că doresc să-i ofere Domnului o viață de slujire în Biserică. Pentru fiecare, chemarea vine în moduri diferite, în perioade diferite ale vieții. Nu contează de fapt când și cum se întâmplă. Iată-vă, așadar, dragi surori, trăind o viață pe care în teorie o înțelegeți, dar care este o aventură în necunoscut, plină de temeri, luminată de o dorință puternică: aceea de a vă folosi talanții primiți de la Dumnezeu și de a-i înmulți, ca niște slujitori credincioși.

Încercați să vă spuneți: „Pot să fac asta! Vreau să fac asta!”

Întrebări despre mine, femeia care slujește în Biserică

„Cum rămâne cu mine?”, se întreabă soția unui seminarist. „Am o educație bună, am (poate) copii, am o slujbă, un serviciu care-i permite soțului meu să-și termine studiile. Sunt «cineva» și nu este o crimă dacă recunosc asta! Domnul m-a înzestrat cu multe talente. Depinde de mine să le folosesc pentru a-i sluji Lui. Acest lucru implică multe schimbări în viața mea, dar căsătoria în general implică o mulțime de adaptări la o multitudine de situații, de schimbări. Oare căsătoria cu un viitor preot va fi și mai solicitantă? Cum rămâne cu personalitatea mea, cum rămâne cu mine ca persoană?”

Într-adevăr, cum rămâne? Indiferent dacă ești soție de preot sau doar participi activ la viața comunității bisericești din care faci parte, există două variante: fie ai îndeajuns respect de sine ca să-ți dezvolți personalitatea, fie vei deveni atât de vulnerabilă încât, fără să vrei, îți vei suprima personalitatea ca răspuns la cerințele vieții în Biserică. Dacă ești o persoană activă și îți place să te implici în ceea ce se întâmplă în jurul tău, fă-o! Că este vorba de organizarea unor evenimente sociale, de împodobirea bisericii sau pregătirea unor agape pentru credincioșii din comunitate, indiferent despre ce ar fi vorba, fă-os Sigur că s-ar putea să te lovești de reacții precum: „Dar noi întotdeauna am făcut lucrurile așa și nu altminteri!” Dacă începi să te simți vulnerabilă, dacă te deranjează judecățile nedrepte sau reacțiile celorlalți, adu-ți aminte să privești situația din perspectiva lor. Ca femeie implicată în orice fel se slujire sau activitate trebuie să fii conștientă că orice decizie importantă și hotărâtă ar putea fi învârtită pe toate părțile și discutată de către cei care mai degrabă vorbesc decât „fac”. Fii blândă și răbdătoare de fiecare dată și eforturile îți vor fi răsplătite și recunoscute.

Deci, regula numărul unu: în loc să te simți rănită, înțelege care este cauza și acceptă. Gândește-te așa: Domnul ți-a dat un dar enorm chemându-te să-I slujești Lui, aproapelui tău, soțului tău. Da, este nevoie să facem unele sacrificii, dar adu-ți aminte de jertfa Domnului pe Cruce. E loc de comparație?

Fii tu însăți. Să nu te gândești că dăruind te vei împuțina. Dimpotrivă: te va urca mai sus pe scara ce duce spre Împărăție. Uneori te superi? Bineînțeles! Dar să nu rămâi supărată. A lăsa deoparte supărarea te ajută să-ți păstrezi starea bună, libertatea credinței, să slujești, să iubești și să alegi ceea ce te îndeamnă conștiința să alegi.

Prețuiește această bucurie cu totul specială, aceea de a fi căsătorită cu un preot. Prețuiește această bucurie specială de a fi cu Domnul „ca unul care slujește” (Luca 22,27). Soțul tău se bazează pe tine chiar și atunci când nu-ți dai seama. De aceea rolul tău este esențial; nu neapărat evident, dar esențial.

Să fii conștientă de faptul că provocările de care are parte soția unui preot sunt aceleași cu ale oricărei alte soții. De pildă, soția unui medic are de-a face cu un program imposibil, care adesea implică să fie trezită în miez de noapte. Soția unui politician trebuie

Pag. 8 – 14