Linișteee!
Puterea introvertiților într-o lume asurzitoare
| Idealul de Extravertire a fost cercetat în multe studii, deși acestea nu au fost niciodată grupate sub o denumire unică. Persoanele vorbărețe, de exemplu, sunt cotate ca fiind mai istețe, ca arătând mai bine, ca fiind mai interesante și mai dezirabile... |
35.00 29.75 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Idealul de Extravertire a fost cercetat în multe studii, deși acestea nu au fost niciodată grupate sub o denumire unică. Persoanele vorbărețe, de exemplu, sunt cotate ca fiind mai istețe, ca arătând mai bine, ca fiind mai interesante și mai dezirabile. Viteza vorbirii contează la fel de mult ca volumul: cei ce vorbesc repede sunt cotați ca fiind mai competenți și mai plăcuți decât cei ce vorbesc domol. Aceeași dinamică se aplică la grupuri, cercetările arătând că persoanele volubile sunt considerate mai deștepte decât cele reticente – chiar dacă nu există niciun fel de corelație între darul de a vorbi și ideile bune. Până și cuvântul introvertit este stigmatizat – un studiu informal, realizat de psihologul Laurie Helgoe, arată că introvertiții își descriu aspectul fizic folosind un limbaj viu („ochi albaștri-verzi″, „exotic″, „pomeți înalți″), dar, atunci când li se cere să contureze portretul unui introvertit în general, ei furnizează o imagine ternă și fără nuanțe („dizgrațios″, „culori neutre″, „probleme cutanate″). Facem însă o mare greșeală îmbrățișând cu atâta lipsă de discernământ Idealul de Extravertire. Unele dintre cele mai mari idei, opere de artă și invenții – de la teoria evoluționistă la tablourile cu floarea-soarelui ale lui Van Gogh și la computerele personale – provin de la persoanele tăcute și cerebrale care au știut cum să se acordeze la lumea lor interioară și la comorile aflate acolo. Fără introvertiți, lumea ar fi lipsită de: Teoria gravitației Teoria relativității A doua venire a lui W.B. Yeats Nocturnele lui Chopin În căutarea timpului pierdut a lui Proust Peter Pan 1984 și Ferma animalelor ale lui Orwell Lista lui Schindler, E.T. și Întâlnire de gradul trei |
Cuprins:
Nota autoarei ... 9 |
Fragment:
1. APARIȚIA INDIVIDULUI EXTREM DE AGREABIL Cum a devenit extravertirea ideal cultural Ochi străini – severi și critici. Poți să le întâmpini privirea mândru – încrezător – fără teamă? RECLAMÃ LA SÃPUNUL WOODBURY, 1922Data: 1902. Locul: Biserica Harmony, Missouri, un orășel micuț, abia vizibil pe hartă, situat într-o luncă, la 150 de kilometri de Kansas City. Tânărul nostru protagonist: un elev de liceu înzestrat de natură, dar nesigur, pe nume Dale. Slab, osos și agitat, Dale este fiul unui crescător de porci, integru moral, dar permanent falit. Dale își respectă părinții, dar îl îngrozește gândul de a călca pe urmele sărăciei. EI își face griji și în legătură cu alte lucruri: tunetul și fulgerul, iadul și cum e să nu-ți găsești cuvintele în momente cruciale. Ba se teme chiar și de ziua nunții sale: dacă n-o să-i vină în minte nimic pentru a-i Într-o zi sosește un oraș un orator Chautauqua. Mișcarea Chautauqua, întemeiată în 1873 în nordul statului New York, își trimite propovăduitorii înzestrați peste tot pentru a vorbi despre literatură, știință și religie. Americanii de la țară prețuiesc acești prezentatori pentru suflul proaspăt pe care-I aduc cu ei din lumea largă – și pentru puterea de a fascina publicul. Oratorul îl captivează pe tânărul Dale cu propria poveste despre felul cum, sărac fiind, a ajuns bogat: fusese cândva un umil argat la o fermă, având În față un viitor sumbru, dar își crease un stil de vorbire carismatic și se suise pe scenă la Chautauqua. Dale se agață de fiecare cuvânt al acestuia. Câțiva ani mai târziu, Dale este impresionat din nou de însemnătatea vorbitului în public. Familia sa se mută la o fermă situată la cinci kilometri distanță de Warrensburg, Missouri, așa că tânărul poate merge la facultate fără a fi nevoit să plătească pentru adăpost și mâncare. Dale observă că studenții care câștigă concursurile de oratorie din campus sunt priviți ca lideri și se hotărăște să devină unul dintre ei. Se înscrie la fiecare concurs, iar seara se grăbește spre casă pentru a exersa. Iar și iar, pierde; Dale este perseverent, dar nu e cine știe ce orator. În cele din urmă, totuși, eforturile sale încep să dea roade. Dale se transformă într-un campion al discursului și devine un erou al campusului. Vin la el studenți să ia lecții de oratorie; el îi meditează, iar ei încep să câștige la rândul lor. Când, în 1908, termină facultatea, părinții lui sunt în continuare săraci, dar America corporatistă se află în plin avânt. Henry Ford vinde mașinile sale Model T ca pe bomboane, folosind sloganul „Pentru afaceri și pentru plăcere”. l.C, Penney, Woolworth și Sears Roebuck au devenit nume în domeniul obiectelor de uz domestic. Casele celor din clasa medie sunt luminate cu ajutorul curentului electric; instalațiile sanitare interioare îi scutesc pe oameni de drumurile în spatele casei în miez de noapte. Noua economie are nevoie de un tip nou de om – un om de vânzări, un operator social, cineva cu zâmbetul pe buze, cu o strângere de mână fermă și cu abilitatea de a se înțelege cu colegii și de a-i întrece în același timp. Dale se alătură rândurilor tot mai masive de agenți de vânzări, pornind la drum cu puține lucruri, dar cu prețioasa sa limbă. Numele de familie al lui Dale este Carnegie (de fapt Carnagey; el va schimba mai târziu grafia, probabil pentru a aminti de Andrew, marele industriaș). După câțiva ani teribil de grei, în care a vândut carne de vită pentru Armour and Company, a hotărât să devină profesor de oratorie. Carnegie își ține primul curs seral la YMCA, pe strada 125 din New York City. Cere salariul uzual pentru profesorii de la seral: doi dolari pe curs. Directorul universității, îndoindu-se că un curs de oratorie va trezi prea mult interes, refuză să-i dea acești bani. Dar cursul face senzație peste noapte, iar Carnegie merge mai departe, punând bazele Institutului Dale Carnegie, menit să-i ajute pe oamenii de afaceri să smulgă din rădăcină exact îndoielile care-l trăseseră pe el înapoi pe vremea când era tânăr. În 1913, publică prima sa carte, Cum să vorbim în public (Public Speaking and Influencing Men in Business). Dale scrie: „Într-o vreme când pianul și baia erau un lux, oamenii priveau abilitatea de a vorbi ca pe un dar special, de care aveau nevoie doar avocatul, clericul și omul de stat. Astăzi am ajuns să ne dăm seama că arta de a vorbi este arma indispensabilă a celor care vor să-și croiască drum prin strânsa competiție din lumea afacerilor”. * Metamorfozarea lui Carnegie din băiat de fermier în om de vânzări și apoi în simbol al vorbitului în public este și povestea apariției Idealului de Extravertire. Parcursul lui Carnegie a reflectat o evoluție culturală care a atins apogeul pe la sfârșitul secolului XX, schimbând o dată pentru totdeauna felul cum suntem și persoanele pe care le admirăm, modul în care ne comportăm la interviurile pentru obținerea unui loc de muncă și așteptările pe care le avem de la un angajat, felul În care ne curtăm partenerul sau ne creștem copiii. Așa cum spunea Warren Susman, personalitate de referință în istoria culturii, America a trecut de la Cultul Caracterului la Cultul Personalității – deschizând o cutie a Pandorei cu anxietăți personale de care nu ne vom vindeca pe de-a-ntregul niciodată. În Cultul Caracterului, eul ideal era serios, disciplinat și onorabil. Conta nu neapărat impresia pe care o făcea o persoană în public, ci felul cum se comporta aceasta în viața particulară. Până în secolul al XVIII-lea, cuvântul personalitate nu a existat în limba engleză, iar ideea de a avea „o personalitate bună” nu s-a răspândit până în secolul XX. Dar, atunci când au îmbrățișat Cultul Personalității, americanii au început să se concentreze asupra felului în care îi percepeau ceilalți. Au devenit captivați de oamenii îndrăzneți și amuzanți. „În noul Cult al Personalității, rolul public cel mai solicitat dintre toate era acela de actor social”, scria Susman. „Fiecare american urma să devină un eu care se pune în scenă”. Apariția și dezvoltarea Americii industriale au reprezentat forța masivă din spatele acestei evoluții culturale. Națiunea a înaintat repede de la o societate agricolă cu case mici de preerie la un centru de putere urbanizat, de tipul „Ocupația Americii sunt afacerile”. În zilele de început ale țării, cei mai mulți dintre americani trăiau asemenea familiei lui Dale Carnegie, la ferme sau în orașe mici, interacționând cu oamenii pe care-i cunoșteau din copilărie. Dar, odată cu începutul secolului XX, combinația furtunoasă de mari afaceri, urbanizare și imigrare în masă i-a aruncat pe oameni în orașe. În 1790, numai 3% dintre americani locuiau la oraș; în 1840, abia 8%; pe la 1920, mai bine de o treime din populație era urbană. „Nu putem trăi cu toții la oraș”, scria în 1867 editorul de știri Horace Greely, „deși aproape toată lumea pare hotărâtă să o facă.” Americanii s-au trezit că nu mai lucrează împreună cu vecinii lor, ci cu niște străini. „Cetățenii” s-au metamorfozat în „angajați”, confruntându-se cu problema de a face o impresie bună asupra unor oameni de care nu erau legați nici prin vecinătate, nici prin relații de rudenie. Istoricul Roland Marchand scria: „Motivele pentru care un bărbat obținea o promovare sau o femeie era desconsiderată social au devenit mai puțin explicabile prin intermediul favoritismelor demult înrădăcinate sau al vechilor dispute familiale. În lumea unor afaceri și a unor relații sociale tot mai anonime de la acea vreme, se poate presupune că orice – inclusiv prima impresie – făcea o diferență esențială”. Americanii au răspuns la aceste presiuni încercând să devină oameni de vânzări care puteau vinde nu doar cele mai recente produse ale companiei, ci și pe ei înșiși. Una dintre lupele cele mai puternice prin care se poate urmări trecerea de la Caracter la Personalitate este tradiția self-help, În care Dale Carnegie a jucat un rol mai mult decât proeminent. Cărțile de self-help au ocupat tot timpul un loc important în mintea americanilor. Multe dintre ghidurile timpurii de comportament erau parabole religioase, ca Pașii pelerinului, publicată În 1678, unde cititorii erau avertizați să se comporte reținut dacă doreau să ajungă în Rai. Cărțile de recomandări din secolul al XIX-lea erau mai puțin religioase, dar propovăduiau în continuare valoarea unui caracter nobil. Ele Înfățișau studii de caz despre eroi ai istoriei, ca Abraham Lincoln – respectat nu doar ca un comunicator dăruit, ci și ca un om modest care, așa cum spunea Ralph Waldo Emerson, „nu a ofensat pe nimeni cu superioritatea sa”. De asemenea, erau ridicați în slăvi oamenii obișnuiți care duceau o viață de înaltă moralitate. O carte populară în 1899, intitulată Character: The Grandest Thing in the World (Caracterul: Cel mai măreț lucru din lume) portretiza o vânzătoare timidă care și-a dat puținul câștig unui cerșetor înghețat de frig, iar apoi s-a grăbit să se îndepărteze pentru ca nimeni să nu-i observe gestul. Virtutea ei, înțelegeau cititorii, provenea nu doar din generozitate, ci și din dorința femeii de a rămâne anonimă. Însă, pe la 1920, ghidurile populare de self-help își mutaseră aria de interes de la virtutea interioară la farmecul exterior – „Să știi ce să spui și cum să spui”, se afirma într-o carte. „Să creezi o personalitate înseamnă putere”, recomanda o alta. „Încearcă prin orice mijloace să ajungi la stăpânirea unor maniere prin care să îi faci pe oameni să creadă că ești un individ extrem de agreabil”, spunea o a treia. „Acesta este începutul reputației pentru o personalitate.” Revistele Success și The Saturday Evening Post au introdus rubrici care să-i inițieze pe cititori în arta conversației. Orison Swett Marden, autorul volumului Character: The Grandest Thing in the World (1899), a publicat în 1921 un alt titlu popular: Masterful Personality (Personalitatea desăvârșită). Multe dintre aceste ghiduri au fost scrise pentru oamenii de afaceri, dar și femeilor li s-a recomandat febril să lucreze la acea misterioasă calitate numită „fascinație”. A ajunge la maturitate în anii 1920 era o treabă atât de competitivă în comparație cu ceea ce trăiseră bunicile acestor femei, le avertiza un ghid de frumusețe, încât ele trebuiau să fie vizibil carismatice: „Oamenii care trec pe stradă nu pot să știe că suntem inteligente și fermecătoare decât dacă se vede asta pe noi”. O asemenea recomandare – aparent menită să îmbunătățească viețile oamenilor – trebuie că i-a făcut și pe cei suficient de încrezători în ei înșiși să se simtă inconfortabil. Susman a numărat cuvintele care apăreau cel mai frecvent în cărțile de recomandări centrate pe personalitate de la începutul secolului XX și le-a comparat cu cele din ghidurile despre caracter ale secolului al XIX-lea. Vechile ghiduri puneau accentul pe atribute pe care oricine putea să și le îmbunătățească, descrise prin cuvinte precum: Cetățenie În schimb, noile ghiduri slăveau calități care – oricât de accesibile le făcea să pară Dale Carnegie – erau dificil de însușit. Fie întruchipai aceste calități, fie nu: Magnetism Nu e deloc întâmplător faptul că, în anii 1920-1930, americanii au devenit obsedați de vedetele de cinema. Cine era mai bun ca model de magnetism personal decât idolul de la matineu? Fie că le plăcea, fie că ba, americanii au primit sfaturi cu privire la felul cum să se prezinte și de la industria publicitară. Dacă primele reclame tipărite erau niște anunțuri clare („EATON’S HIGHLAND LlNEN: CEA MAI PROASPÃTÃ ȘI MAI CURATA HÂRTIE DE SCRIS”), noile reclame centrate pe personalitate îi distribuia pe consumatori în rolul de actori al căror trac numai produsul promovat îl putea înlătura. Aceste reclame se concentrau obsesiv asupra uităturii ostile venite dinspre lumina reflectoarelor: „PESTE TOT ÎN JUR, OAMENII TE JUDECÃ ÎN TÃCERE”, avertiza reclama din 1922 la săpunul Woodbury. „PRIVIRI CRITICE TE MÃSOARÃ CHIAR ACUM DIN CAP PÂNÃ-N PICIOARE”, Întăreau cei de la Williams Shaving Cream. Madison Avenue s-a adresat direct anxietății agenților de vânzări și administratorilor de firme mici și mijlocii. Într-o reclamă la periuțele de dinți Dr. West, un individ prosper, așezat în spatele unui birou, întreba dacă „AI ÎNCERCAT VREODATÃ SÃ TE VINZI PE TINE ȚIE ÎNSUȚI? O PRIMÃ IMPRESIE FAVORABILÃ ESTE UNICUL ȘI CEL MAI IMPORTANT FACTOR PENTRU SUCCESUL ÎN AFACERI SAU ÎN SOCIETATE”. Reclama celor de la Williams Shaving Cream prezenta un bărbat cu pieptănătura într-o parte și cu mustață care îi îndemna pe destinatari să „ÎȘI LASE CHIPUL SÃ LE REFLECTE ÎNCREDEREA ÎN SINE, NU GRIJILE! ESTE ÎNFÃȚIȘAREA DUPÃ CARE EȘTI JUDECAT DE CELE MAI MULTE ORI”. Alte reclame le reaminteau femeilor că succesul lor în jocul întâlnirilor amoroase depindea nu doar de felul cum arată, ci și de personalitate. În 1921, o reclamă la săpunul Woodbury expunea o tânără descurajată, singură acasă după o seară dezamăgitoare În oraș. Ea „își dorea să aibă succes, să fie veselă și triumfătoare”, spunea textul consolator. Dar, fără ajutorul săpunului potrivit, femeia era o ratată social. Zece ani mai târziu, detergentul de rufe Lux a lansat o reclamă tipărită sub forma unei plângeri adresate lui Dorothy Dix, un fel de Dragă Abby a vremii sale: „Stimată domnișoară Dix”, se spunea în scrisoare, „cum pot să devin mai populară? Sunt destul de drăguță și nu-s prostănacă, dar sunt atât de timidă Pag. 31 – 37 |