Adevăr Divin
Dirijarea realității. Gradul IV (Transurfingul realității)
| Aceasta este a patra carte despre Transurfing – despre misteriosul aspect al realității, care a generat atâtea emoții cititorilor. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
În realitatea de zi cu zi, omul se află "sub imperiul împrejurărilor" și nu poate să influențeze semnificativ mersul evenimentelor. Viața "se întâmplă" la fel cum se petrec lucrurile când visăm fără să fim conștienți. Evenimentele își urmează cursul fără să țină seama că „vrem″ sau „nu vrem″. S-ar părea că această fatalitate nu poate fi evitată. în realitate există însă o ieșire - total neașteptată. Omul nu bănuiește că se găsește în captivitatea unei iluzii - efect de oglindă. Realitatea are două forme: una fizică, pe care o putem atinge cu mâna și una metafizică aflată dincolo de limitele percepției, dar la fel de obiectivă. Într-un oarecare sens, lumea reprezintă o oglindă nesfârșită cu două fețe: pe una se găsește universul material, iar pe cealaltă se întinde spațiul metafizic al variantelor – o structură informațională, în care sunt stocate toate evenimentele posibile. Numărul de variante este infinit, la fel cum infinită este și mulțimea de poziții admise ale unui punct în planul coordonatelor. Acolo se află înscris totul: ce a fost, ce este și ce va fi; de acolo ne vin visele, clarviziunea, cunoștințele intuitive și iluminările. Fermecat de oglindă, omul presupune că imaginea reflectată în ea este chiar adevărata realitate. Oglinda naște iluzia cum că lumea exterioară ar exista în sine și nu s-ar preta la a fi controlată. Ca urmare, viața devine asemănătoare unui joc ale cărui reguli nu le stabilim noi. Evident, ne este permis să facem unele încercări pentru a influența ceea ce se petrece. Dar nu știm principalul: nu ni s-a explicat cum să ne transformăm din zar în cel care aruncă zarurile. În această carte se vorbește despre faptul că realitatea poate fi controlată și despre ce ne împiedică să o facem. Putem să scăpăm de iluzia de imagine reflectată și să ne trezim în visul aievea din oglindă. |
Cuprins:
Cuvânt înainte ... 5 |
Fragment:
Dirijarea realității Eu, cu lumea mea, lzvorul inițial al intenției
Relațiile omului cu lumea înconjurătoare se construiesc de așa manieră, încât orice noutate, în mod incontestabil, se transformă în fapt obișnuit. Realitatea își schimbă în permanență înfățișarea, întocmai ca mersul norilor pe bolta cerească. Dar viteza schimbărilor nu este într-atât de mare pentru a se simți mișcarea realizărilor materiale în spațiul variantelor. Exact așa mișcarea și transformarea norilor în mod clar sunt realizate numai la o parcurgere rapidă a imaginilor unui film derulat cu încetinitorul. Chiar și prospețimea schimbărilor, însuflețind viața cu o boare de scurtă durată, se risipește și ea tot atât de repede. Neobișnuitul devine familiar, bucuria sărbătorii se risipește în cotidian. Este plicticos... O întrebare retorică: ce este plictiseala? Un răspuns rezonabil este greu de dat – este mai simplu de explicat cum să lupți cu ea. Salvându-se de uniformitatea cotidianului, sufletul și rațiune a inventează tot felul de jocuri și jucării care generează impresii neobișnuite. Jucăria este un bun remediu împotriva plictiselii. Jocul este și mai bun. Alături de plimbatul (cu bicicleta, trotineta, rolele etc.) de mare popularitate se bucură jocurile de-a-prinselea, de-a v-ați ascunselea și alte variante de petrecere veselă a timpului. Maturizându-se, omul născocește tot soiul de modalități care mai de care mai năstrușnice: de la întrecerile sportive până la realitatea virtuală. Chiar multe dintre profesii nu sunt altceva, în esența lor, decât tot niște jocuri. Dar de ce multe? Încercați să numiți o muncă ce n-ar putea fi privită tot ca un joc. Priviți cu atenție: când omul face ceva, de regulă el se joacă. Iar ceea ce fac copiii, adultul numește cu condescendență joc. Dar și adulții se joacă, exact cu aceeași subliniată importanță, numind respectiva îndeletnicire muncă. Și unii și alții se raportează la îndeletnicirile proprii cu toată responsabilitatea. Întrebați-l pe copil cu ce se ocupă și el va răspunde serios, aproape îngrijorat de întrerupere: „Mă joc!” Încercați să-i sustrageți adultului atenția de la munca sa și va riposta cu indignare: „Sunt ocupat cu o treabă foarte serioasă!” Deci, iată că jocul este o treabă serioasă. Ce face copilul când nu este ocupat cu jocul? De regulă, face năzbâtii. Iar adultul? Lenevește – așa se numește la adulți. Dar lipsa de activitate îl obosește rapid și începe să se plictisească; de aceea își dorește din nou să se joace de-a ceva. De ce totuși jocurile sunt necesare? Doar pentru a scăpa de plictiseală? Sau să punem altfel întrebarea: care este cauza plictiselii? Un deficit de impresii? În realitate, întrebarea nu este atât de banală pe cât pare. La baza înclinației către jocuri se află o nevoie la fel de veche ca și lumea. Care este cea dintâi nevoie pentru o ființă vie? Supraviețuirea? Instinctul de autoapărare? Este deja un stereotip, dar nu este răspunsul corect. Poate dorința de înmulțire? Iarăși un răspuns incorect. Atunci care e? Cea dintâi nevoie este să dispunem măcar un pic de propria noastră viață – acesta este principiul de bază care se află la baza comportamentului tuturor ființelor. Restul – inclusiv instinctul de supraviețuire și de înmulțire – este doar urmarea acestui principiu. Cu alte cuvinte, scopul și sensul vieții oricărei ființe este acela de a controla realitatea. Dar acest lucru nu este posibil dacă lumea înconjurătoare există independent de tine și se comportă absolut incontrolabil, dacă nu chiar dușmănos. Întotdeauna se vor găsi doritori care să-ți ia bucata de la gură, să te gonească din colțișorul tău, dacă nu chiar să te mănânce. Este păcat, ba chiar este îngrozitor când nu-ți trăiești viața, ci se întâmplă să trăiești și nu poți să faci absolut nimic. Și atunci apare nevoia imperioasă, și uneori neconștientizată, de a ține lumea înconjurătoare sub propriul tău control. Pentru mulți, această întorsătură poate să pară surprinzătoare. „Cum adică? Doar pentru noi a fost mereu absolut evident că instinctul de autoapărare a fost cel mai important criteriu, iar acum rezultă că el este doar o consecință a unui fapt mult mai fundamental?” Lucrurile par însă stranii doar la prima vedere. Dacă vom analiza, vom înțelege că indiferent ce anume o preocupă pe ființa vie (inclusiv supraviețuirea și înmulțirea) totul se reduce la încercarea de a prelua sub control realitatea înconjurătoare. Acesta și este motivul de bază și cel dintâi izvor care se află la baza activității tuturor ființe lor. Inactivitatea reprezintă o lipsă de control. Prin urmare: plictiseala ca atare nu există – există doar setea continuă și nepotolită de a dirija realitatea. Cum-necum, să fie supusă propriei voințe. Jocul, în această privință, se manifestă ca o modelare a unei realități ce poate fi dirijată. Unor păsări, de exemplu, le place să se joace cu conurile. Iată, există un con - o părticică de realitate care există independent și care nu este gestionabilă. Dar deîndată ce pasărea a făcut din con atributul jocului său, această bucățică – și într-o oarecare măsură realitatea însăși – a devenit gestionabilă. A merge cu ceva (cu bicicleta, cu rolele, călare) este tot un soi de control. Realitatea mă poartă, dar așa cum doresc eu. Oricare alt joc se supune, într-o măsură mai mare sau mai mică regulii: „Va fi așa cum doresc eu”. Scenariul jocului este mai mult sau mai puțin predeterminat și de aceea situația este previzibilă. Sunt desigur și jocuri la care este destul de complicat să te menții ca lider, dar toate aceste jocuri, într-un fel sau altul, se reduc la aceeași situație: să subordonezi propriei voințe ceea ce se petrece. Pentru un spectator, spectacolul constituie tot un joc în care se modelează controlul asupra realității. Cărțile, muzica, cinematograful sau show-ul – toate acestea constituie un soi de leagăn pentru suflet și rațiune. Fuga epuizantă a gândurilor încordate se întrerupe și devine un zbor pe aripile fermecătoarei melodii sau a subiectului incitant. Orice s-ar întâmpla cu eroii, totul nu este altceva decât realitate „domesticită”, „dresată”, iar spectatorul se desfată fără să-și facă probleme. Jocurile cu realitatea nu se întrerup nici chiar în timpul somnului. Sufletul și rațiunea își găsesc încântarea în spațiul viselor unde realitatea se supune plastic adierii ușoare a intenției. În sfârșit, jocul imaginației este încă una din modalitățile folosite. Individul inventează chiar o realitate inexistentă doar pentru a se juca de-a controlul. Fantasticul este neobișnuit. Îi este permis să fie neobișnuit, nefiresc, atâta timp cât este ireal. El, fantasticul, este depărtat. Iar realitatea este obișnuită pentru că este aproape dar, în același timp, ea este inaccesibilă deoarece este greu de influențat. În genere, toate aceste jocuri nu sunt puse la cale pentru lupta cu plictisul. Realitatea de zi cu zi nu este plictisitoare, ea este obișnuită pentru că nu este dirijabilă. Este greu să o supui regulii: „va fi așa cum vreau eu”. De aceea individul se și ascunde de o astfel de realitate în joc, deoarece în joc totul este simplu și previzibil. Și totuși, de realitatea inevitabilă nu te poți ascunde. Viața omului este condiționată de circumstanțe și de poziția sa în societate. Realitatea se desfășoară în cea mai mare parte independent de voința lui. Pentru fiecare „vreau” există și „nu se poate”. Ca răspuns la „dă-mi” există și „nu se poate”. Ce se poate întreprinde în asemenea condiții? De regulă, individul se poartă într-un singur fel. Încercând să obțină cele dorite, el tinde să influențeze lumea înconjurătoare într-o singură direcție, după principiul „dă-mi!”. Acționarea directă, bazată pe contactul nemijlocit, este una din formele de dirijare. Dar aceasta nu este singura posibilă și, nici pe departe, cea mai eficientă modalitate. Noi vom proceda altfel: ne ascundem mâinile la spate și vom face astfel încât lumea să vină singură în întâmpinarea dorințelor noastre. Tot ce urmează va fi despre modul cum vom proceda. Transurfingul este o tehnologie de direcționare a realității fără acțiune directă. Numai că ea nu va fi, ca în timpul jocului, „mă făceam că... „ ci va fi de-adevăratelea. Legea ghinionului Pentru ca să putem să învățăm să dirijăm realitatea, este necesar ca măcar să ne descurcăm în mecanismul formării ei. Fiecare individ, în modul cel mai nemijlocit, își alcătuiește stratul lumii sale. Dar, în majoritatea cazurilor, el nu înțelege cum se petrece acest lucru. Individul tinde ca totul să decurgă după dictonul „totul a fost așa cum vreau eu”. El încearcă să folosească în raport cu lumea principiul său ne sofisticat: unde mă întorc, într-acolo mă și duc; unde apăs, acolo se și îndoaie. Dar lumea, nu se știe de ce, nu se supune. Mai mult chiar, individul pornește într-o direcție și, nu se știe de ce, se pomenește în alta. Ar trebui să-ți vină în gând ideea că dacă lumea se manifestă atât de neadecvat, înseamnă că trebuie un alt mod de abordare. Poate că ea se supune altor legități. Dar individul nu vrea să se oprească, să privească împrejur și continuă cu încăpățânare să meargă pe linia sa. Drept urmare, la o asemenea „creație” rezultă un strat de viață în care nu este „totul așa cum mi-am dorit”. Dimpotrivă, multe lucruri se petrec „așa cum nu mi-am dorit”. Ce stranie, capricioasă realitate, cu care nicicum nu te poți înțelege. Pag. 9 – 15 |