Despre natura umană

Ideile lui Wilson au dus la nașterea unei noi discipline științifice – sociobiologia – al cărei obiect de cercetare este studiul comportamentului social al animalelor, între care includem și omul, din perspectiva biologiei și a teoriei evoluționiste. Urmărind să unifice ramurile științifico-raționaliste și umaniste ale cunoașterii umane, autorul pornește într-o întreprindere unică, aplicând principiile nou-descoperitei sale abordări la sexualitatea, agresivitatea și comportamentul religios și moral al omului. Despre natura umană este o demonstrație a capacității științei de a explora omul și o provocare lansată de Wilson generațiilor viitoare de savanți în rezolvarea celor mai vii dileme ale existenței.

Implicațiile tezei lui Wilson sunt considerabile, pentru că dacă sunt adevărate, nici un sistem politic, social, religios sau de gândire etică nu își poate permite să le ignore.

Prefață, 2004 ... 7

Prefață ... 19

I. Dilema ... 23

II. Ereditatea ... 37

III. Dezvoltarea ... 79

IV. Emergența ... 99

V. Agresivitatea ... 129

VI. Sexul ... 153

VII. Altruismul ... 185

VIII. Religia ... 207

IX. Speranța ... 235

Glosar ... 251

Note ... 263

Acestea sunt întrebările centrale despre care marele filosof David Hume spunea că au o importanță inimaginabilă: cum funcționează mintea și, dincolo de aceasta, de ce funcționează așa și nu altfel, iar plecând de la aceste două considerații, care este natura ultimă a omului?

Continuăm să ne Întoarcem la subiect cu un fel de ezitare și chiar groază. Pentru că, dacă creierul este o mașină de zece miliarde de celule nervoase, iar mintea poate fi cumva explicată ca activitatea însumată a unui număr finit de substanțe chimice și reacții electrice, atunci există limite care mărginesc perspectiva umană: suntem biologici și sufletele noastre nu își pot lua zborul libere. Dacă umanitatea a evoluat pe baza selecției naturale darwiniste, a accidentelor genetice și a necesităților impuse de mediu, atunci nu Dumnezeu a creat speciile. Divinitatea poate fi Închipuită ca fiind la originea unităților ultime de materie, quarcurii și straturile de electroni (Hans Kling
avea dreptate să îi întrebe pe atei de ce există ceva în loc de a fi nimic), dar nu la originea speciilor. Indiferent de cât de mult îmbrăcăm această concluzie dură prin metafore și imagini, ea rămâne moștenirea filosofică a ultimului secol de cercetare științifică.

Nu ni se arată nici o cale de a ocoli această concluzie într-adevăr neatrăgătoare. Este prima ipoteză esențială pentru orice cercetare serioasă a condiției umane. Fără aceasta, științele umaniste și sociale sunt limitate la descrierea fenomenelor de suprafață, ca astronomia în absența fizicii, biologia în absența chimiei și matematica în absența algebrei. Cu ajutorul ei, natura umană poate fi explorată în mod direct ca orice obiect al unei cercetări pur empirice, biologia poate fi pusă în serviciul educației liberale și concepția noastră despre noi înșine poate fi în mod substanțial și real Îmbogățită.

Dar în măsura în care noul naturalism! este valid, este clar că demersul său va genera două mari dileme spirituale. Prima este aceea că nici o specie, inclusiv a noastră, nu are o menire anume dincolo de imperativele create de istoria sa genetică. Speciile ar putea avea un vast potențial pentru a progresa material și mental, dar le lipsește un scop universal și îndrumarea agenților exteriori mediului lor imediat sau chiar un scop evoluționist spre care arhitectura moleculară proprie să le orienteze în mod automat. Cred că mintea umană este construită într-un asemenea mod, încât este prinsă în această constrângere fundamentală și este forțată să facă anumite alegeri printr-un instrument pur biologic. Dacă creierul a evoluat prin selecție naturală, chiar și abilitățile prin care aderă la anumite judecăți estetice și credințe religioase trebuie să fi apărut prin aceleași procese mecaniciste. Ele reprezintă fie adaptări directe la evenimentele din trecutul evoluționist al populațiilor umane străvechi, fie, cel mult, construcții generate de activități secundare mai profunde, mai puțin vizibile, care au fost cândva adaptative dintr-un punct de vedere biologic mai strict.

Esența acestor discuții, atunci, constă în faptul că creierul există pentru a promova supraviețuirea și proliferarea genelor care conduc întregul. Mintea umană este un instrument pentru supraviețuire și reproducere, iar gândirea este doar una dintre tehnicile variate întrebuințate. Steven Weinberq a subliniat că realitatea fizică rămâne un mister până și pentru fizicieni, pentru că este extrem de improbabil să fi fost construită pentru a fi înțeleasă de mintea umană. Putem subscrie la această intuiție și chiar putem adăuga, cu și mai mare convingere, că intelectul nu a fost construit pentru a înțelege atomii și nici măcar pentru a se înțelege pe sine, ci pentru a promova supraviețuirea genelor umane. O persoană reflexivă știe că viața sa este într-o manieră incomprehensibilă ghidată de o ontogeneză biologică, o ordine mai mult sau mai puțin fixă a stadiilor vieții. Simte că, cu toate instinctele, inteligența, iubirea, mândria, furia, speranța și anxietatea care caracterizează specia, ea nu poate fi în cele din urmă sigură decât că va contribui la perpetuarea aceluiași ciclu. Poeții au numit acest adevăr tragedie. Yeats a numit-o împlinirea înțelepciunii:

Deși-s destule frunze, e doar o rădăcină;
Iar eu, în toate acele înșelătoare zile, june,
Mi-am întins frunze și flori spre lumină;
De-acu’, mă fanez în a adevărului genune”.

Prima dilemă, pe scurt, este aceea că nu avem o direcție spre care să ne îndreptăm. Speciei îi lipsește orice scop exterior naturii sale biologice. Este posibil ca în următoarea sută de ani omenirea să descurce ițele tehnologiei și politicii, să rezolve crizele energetice și materiale, să evite războiul nuclear și să-și controleze reproducerea. Lumea poate cel puțin spera la un ecosistem stabil și o populație bine hrănită. Și după aceea? Oamenii educați de pretutindeni vor să creadă că dincolo de nevoile materiale se profilează împlinirea de sine și realizarea potențialului individual. Dar ce înseamnă împlinirea de sine și în ce scop ar trebui realizat potențialul? Credințele religioase tradiționale au fost erodate, nu neapărat prin contrazicerea cu argumente umilitoare a mitologiei lor, cât mai ales prin creșterea gradului de conștientizare a faptului că credințele nu fac decât să faciliteze mecanisme de supraviețuire. Religiile, ca și alte instituții umane, se dezvoltă pentru a crește reziliența și influența adepților lor. Marxismul și alte religii seculare nu oferă aproape nimic mai mult decât promisiunea bunăstării materiale și o cale legiferată de evadare din sfera consecințelor naturii umane. Ele sunt, de asemenea, însuflețite de ambiția grandomaniei colective. Observatorul politic francez Alain Peyrefitte spunea la un moment dat, admirându-l pe Mao Tse-dun, că „chinezii cunoșteau plăcerea narcisistă de a se iubi pe ei înșiși în el. Este cât se poate de firesc ca el să se fi iubit pe sine prin ei”. Așa se înclină ideologia în fața stăpânului ascuns, genele, și impulsurile superioare par să se metamorfozeze, la o examinare mai atentă, în activitate biologică.

Analiștii sociali mai pesimiști ai timpurilor noastre, cum ar fi Robert Heilbroner; Robert Nisbet și L. S. Stavrianos, percep civilizația vestică și, la un alt nivel, omenirea însăși, ca pe un întreg aflat într-un pericol iminent de declin. Firul logic urmat de ei conduce ușor către imaginea societăților post-ideologiste ai căror membri vor regresa încet și sigur către autoindulgență. „Dorința de putere nu va fi dispărut În totalitate”, scrie Gunther Stent în The Coming of the Golden Age, dar distribuția intensității acesteia va fi fost drastic atterată. La un capăt al acestei distribuții se va afla minoritatea de oameni a căror muncă va păstra intacte tehnologiile ce susțin standardele Înalte de viață ale mulțimii. La mijlocul distribuției se va afla un tip de om, în cea mai mare parte fără loc de muncă, pentru care distincția dintre real și iluzie va fi Încă semnificativă. [ ... ] EI își va păstra interesul față de lume și va căuta să obțină satisfacție din plăcerea senzorială. La celălalt capăt al spectrului se va găsi un tip de om care în mare măsură nu va putea fi încadrat în muncă, pentru care limita dintre realitate și imaginar se va fi dizolvat în cea mai mare parte, cel puțin până la limita supraviețuirii sale fizice.

Așadar, pericolul implicat de prima dilemă este erodarea rapidă a scopurilor superioare spre care societățile își pot dirija energiile. Aceste scopuri, adevăratele echivalente morale ale războiului, s-au estompat; s-au dezintegrat unul câte unul, asemenea mirajelor, pe măsură ce ne-am apropiat de ele. Pentru a descoperi o nouă moralitate, bazată pe o definiție mai apropiată de adevăr a omului, este necesar să privim în interior, să disecăm mașinăria minții și să refacem istoria ei evoluționistă. Dar acest efort, prezic eu, va scoate la iveală a doua dilemă, anume alegerea care trebuie făcută dintre premisele etice inerente naturii biologice umane.

Dați-mi voie acum să enunț În linii mari bazele acestei a doua dileme, amânând Însă discutarea ei pentru capitolul următor: în creier există cenzori și determinanți înnăscuți care afectează la un nivel profund și inconștient premisele noastre etice; din aceste rădăcini moralitatea a evoluat ca instinct. Dacă această percepție este corectă, știința s-ar putea afla în curând în poziția de a investiga însăși originea și semnificația valorilor umane, din care decurg toate judecățile etice și cea mai mare parte a practicilor politice.”

Filosofii înșiși, celor mai mulți dintre ei lipsindu-le perspectiva evoluționistă, nu au dedicat prea mult timp acestei probleme. Ei examinează preceptele sistemelor etice din perspectiva consecințelor lor și nu a originilor. Astfel John Rawls deschide binecunoscuta sa lucrare A Theory of Justice (1971) cu o afirmație pe care el o consideră imposibil de contrazis: Într-o societate dreaptă, libertățile cetățenilor egali sunt de sine stătătoare; drepturile apărate de lege nu sunt supuse negocierii politice sau calculului intereselor sociale.

Robert Nozick începe Anarchy, State, and Utopia (1974) cu o afirmație la fel de fermă:

Indivizii au drepturi și sunt lucruri pe care nici o persoană sau grup nu le poate face acestora (fără a le viola aceste drepturi). Aceste drepturi sunt atât de puternice și de cuprinzătoare, încât se pune problema ce anume, dacă există ceva, poate statul sau împuterniciții săi să facă.

Aceste două premise sunt cumva diferite sub aspectul conținutului și conduc către prescripții radical diferite. Rawls ar permite controlul social rigid pentru a se ajunge cât mai aproape posibil de distribuirea egală a recompenselor sociale. Nozick vede societatea ideală ca fiind guvernată de un stat minimalist, împuternicit numai să își protejeze cetățenii de aqresiune și fraudă și total permisiv față de distribuirea inegală a recompenselor. Rawls respinge meritocrația; Nozick o acceptă ca dezirabilă, cu excepția cazurilor în care comunitățile locale decid în mod voluntar să experimenteze egalitarismul. La fel ca toată lumea, filosofii evaluează răspunsul lor emoțional personal față de fiecare din alternative ca și cum ar consulta un oracol ascuns.

Acest oracol își are sediul în centrii emoționa li profunzi din creier, cel mai probabil la nivelul sistemului limbic, o structură complexă de neuroni și celule secretoare de hormoni situată chiar sub aria atribuită gândirii din cortexul cerebral. Răspunsurile emoționale umane și practicile etice mai generale ‚bazate pe acestea au fost programate într-o măsură substanțială prin selecție naturală de-a lungul a mii de generații. Provocarea ce i se arată științei este de a măsura forța constrângerilor impuse prin programare, de a găsi sursele lor la nivelul creierului și de a decoda semnificația lor prin reconstruirea istoriei evoluționiste a minții. Această întreprindere va reprezenta completarea logică a studiului continuu al evoluției culturale.

Succesul va genera cea de-a doua dilemă, care poate fi formulată astfel: care dintre cenzori și determinanți ar trebui ascultați și care ar trebui reduși sau sublimați? Acești determinanți sunt chiar baza umanității noastre. Ei, si nicidecum credința în apartenența noastră spirituală, se deosebesc de computerele electronice. Cândva, în viitor, va trebui să decidem cât de umani dorim să rămânem – din acest ultim punct de vedere, biologic – pentru că va trebui să facem o alegere conștientă între determinanții emoționali alternativi pe care i-am moștenit. Pentru a ne trasa propriul destin va trebui să facem trecerea de la controlul automat bazat pe caracteristicile noastre biologice la navigarea precisă bazată pe cunoașterea biologiei.

Deoarece determinanții naturii umane trebuie examinați printr-un complicat aranjament de oglinzi, aceștia reprezintă un subiect eluziv, eterna capcană a filosofului. Singura cale pe care se poate avansa este reprezentată de studiul naturii umane ca parte a științelor naturii, în încercarea de a integra științele naturii și științele sociale și umaniste. Nu îmi pot imagina nici un fel de scurtătură ideologică sau formală. Neurobiofoqia nu poate fi învățată la picioarele unui guru. Consecințele istoriei genetice nu pot fi hotărâte de legislații. Mai presus de toate, pentru bunăstarea noastră fizică, dacă nu pentru altceva, filosofia etică nu trebuie lăsată pe mâinile celor care sunt numai înțelepți. Deși progresul uman poate fi atins prin intuiție și forța voinței, numai cunoașterea dobândită cu efort despre natura noastră biologică ne va permite să facem alegerile optime între opțiunile concurente care duc la progres.

Un prim pas înainte important În această analiză îl va constitui conjuncția dintre biologie și diversele științe sociale: psihologia, antropologia, sociologia și economia. Cele două culturi s-au întâlnit pe deplin numai recent.

Pag. 23 – 29