Credinta lucratoare si marturisitoare

În har sunteți mântuiți, prin credință, și acesta nu e de la voi, este darul lui Dumnezeu (Efes. 2, 8). Când Dumnezeu cheamă un suflet la cunoașterea Sa, îi dă în dar Harul Său, sub formă de râvnă și de credință, precum și prin alte manifestări pricinuitoare de veselie ale darurilor Sale. Dar apoi, Dumnezeu retrage Harul Său și lasă pe ostaș singur, pentru ca să-i încerce credința, deoarece credința în Dumnezeu sporește și se întărește prin ispite și necazuri. Astfel, credința arătată prin fapte, prin lucrare și mărturisire, ne unește cu Dumnezeu, devine Împărăția lui Dumnezeu în noi.

CREDINȚA – de la părere la trăire

Sensurile cuvântului „credință” / 5

Credința în raport cu rațiunea, voința și sentimentul / 10

Forme de manifestare a credinței / 11

Necesitatea credinței / 33

Însușirile credinței / 38

Cine poate avea credință? / 46

Cum apare credința în Dumnezeu? / 47

Cum sporim în credință? Treptele credinței / 50

Fapte de credință / 61

CREDINȚA lucrătoare și mărturisitoare

Credința adevărată (ortodoxă) este Împărăția lui Dumnezeu din lăuntrul nostru / 69

De la credință la cunoaștere supranaturală / 80

Credință și rațiune (în Răsărit și în Apus) / 87

Credința și faptele bune (credința lucrătoare prin iubire) / 97

Binefacerile credinței / 107

Lucrarea credinței omului și a credinței lui Dumnezeu / 112

Puterea credinței celorlalți (și puterea rugăciunii în comun) 133

Prigonirea credinței. Prigonirea din afară și cea din lăuntru / 124

Mărturisirea credinței și binefacerile ei 130

Urmările nemărturisirii / 139

Ereziile – orbirea minții (ochiul sufletului)

În spatele fiecărei erezii există o femeie desfrânată! / 141

Orbirea minții / 146

Ecumenism ortodox și ecumenism eretic / 150

Biserică Ortodoxă - locașul lui Dumnezeu în lume

Ce reprezintă Biserica Ortodoxă? / 155

Biserică Ortodoxă - locașul lui Dumnezeu în lume / 157

Însușirile dumnezeieștii Biserici Ortodoxe / 160

Cum se poate înfăptui unirea dumnezeiască a bisericilor? / 162

Credinciosul și necredinciosul

Cum trebuie să fie credinciosul? / 164

Păcatele împotriva credinței / 168

Necredința și necredinciosul / 171

Îndoiala și puțina credință. Întărirea în credință / 176

Simbolul credinței – CREZUL / 189

Note / 190

Credința – de la părere la trăire –

În har sunteți mântuiți,
prin credință
și acesta nu e de la voi,
este darul lui Dumnezeu
(Efes. 2, 8).

Sensurile cuvântului „credință”

Înainte de a vorbi despre credință ca virtute teologică și datorie față de Dumnezeu, este necesar să lămurim înțelesurile principale ale noțiunii.

Cuvântul credință are diferite înțelesuri. Cel mai des, este utilizat ca sinonim al cuvântului părere. Astfel, uneori, «credința» este sinonimă cu «părerea»; când zic despre ceva «eu cred că e așa», afirm propriu-zis: «mi se pare că e așa». În acest sens, «cred», fiind identic cu «mi se pare», este mai puțin decât «știm>. Prin credință = părere se înțelege, astfel, o cunoaștere nedeplină și nesigură a unui fapt sau a unei idei. De aceea ȘI afirmarea faptului sau a ideii respective se face cu toată rezerva, ca o presupunere care poate fi justă, dar poate să nu corespundă adevărului. Ea urmează să fie confirmată sau dezmințită de o cunoaștere sigură. Acest sens îl întâlnim frecvent în viața zilnică, atunci când ni se spune: «Nu știu cum stau lucrurile, dar cred că e așa», «nu știu care e soluția justă a problemei, dar cred că asta ar fi mai potrivit» etc.

„Credința mai înseamnă și încredere, a avea încredere în cineva, în acest sens, credința stă la baza tuturor relațiilor interpersonale. Copiii au încredere în părinți, elevii în profesori, cetățenii în conducători, cumpărătorul în vânzător, prietenul în prieten și soția în soț, neștiutorul în omul de știință. Cine poate verifica toate veștile, toate cunoștințele ce i se comunică de către alții? Multe din ele le primim prin «credință»; avem încredere în persoana care ni le transmite. Ceea ce înseamnă că acordăm un credit moral acelei persoane, socotind că ea cunoaște bine ceea ce spune și că n-are intenția să ne înșele, ci vrea să ne spună adevărul fără această încredere, orice încercare de a comunica între oameni ar fi imposibilă și numărul cunoștințelor noastre ar fi foarte redus, mărginindu-se la cercul strâmt al experienței proprii. Am putea spune chiar că orice act de comunicare între oameni e un act de credință. În primul rând, e credința că semenul meu este un subiect, că are un spirit ca și mine, că, deci, pot intra în relație de la egal la egal cu el, că pot intra în comuniune cu el. În al doilea rând, e credința în valoarea lui morală, în sinceritatea sau veridicitatea spuselor lui. Căci niciodată nu ajungi să cunoști așa de bine pe cineva, încât să n-ai nevoie de credință, când vrei să intri în relație cu el. Credința aruncă punți întregi de înțelegere între suflete. Ea îmi deschide sufletul, ca să accept cu adevărat ceea ce îmi comunică altcineva, Desigur, încrederea aceasta variază după valoarea morală a semenului meu, care se verifică în fapte (deși rămâne mereu un postulat al credinței mele ). Cu cât această valoare e mai mare, cu atât mai mare va fi și încrederea mea în el. Credința este, astfel, comunicare între suflete: unul se comunică, celălalt primește. Căci nu e vorba numai de acceptarea unor cunoștințe ce se împărtășesc, ci, prin ele, cel ce le transmite își împărtășește și sufletul, iar cel ce le primește, primește și sufletul care le animă și se unește cu el. Numai cuvântul plin de sufletul celui ce vorbește naște credința în el. Credința stabilește comuniunea dintre două subiecte care se dăruiesc unul altuia, Unul prin împărtășire, altul prin acceptare. De altfel, cel ce comunică trebuie să creadă în cel ce primește. El nu se comunică oricui. Încrederea trebuie să fie reciprocă”.

În acest sens, „credința” stă la baza tuturor relațiilor interpersonale: copiii, până la o anumită vârstă, au încredere totală și de nezdruncinat în ceea ce spun și fac părinții lor. Tot pe încredere se bazează și relația dintre: soț și soție, relațiile dintre prieteni, dintre elevi și profesori etc. Cele mai multe din informațiile pe care le avem au fost primite și impropriate de către noi doar pe baza încrederii acordate persoanelor care ni le-au transmis, fără a putea verifica de multe ori veridicitatea lor.

Cu privire la credința manifestată ca încredere, ca fundament al relației umane, părintele Dumitru Stăniloae afirmă: „Trăim ca niște actori preocupați continuu de ceea ce vor zice spectatorii, de felul în care ne oglindim în sufletul lor. Dacă un om ar fi sigur că nu-l urmărește cineva cu atenția sa, n-ar putea trăi [. . .] Se poate spune că eu simt totdeauna necesitatea de a fi susținut în existență prin judecata altuia și mă scufund în disperare sau în nebunie când nu am asistența lui [. .. } Numai iubirea altuia, făcându-mă obiect al ei, poate atinge în mine nu numai ceea ce arăt sau ceea ce fac, ci și ceea ce simt, intimitatea mea pură și existența mea eternă”. Dar această iubire este inseparabilă de credință, care reprezintă însăși temelia sa. Credința este necesară din ambele părți, căci, concluzionează părintele Stăniloae: „Cel ce mă cheamă la o comuniune o face prin credință pentru că, deși nu vede, crede că poate trezi un subiect capabil de comuniune. Dacă voi crede și eu în el, comuniunea s-a stabilit. Putința ca eu să cred depinde și de silința mea, dar și de tăria credinței aceluia in mine. Cu cât mai puternică, mai rezistentă va fi credința lui, cu atât e mai sigur că voi crede și eu și, crezând, voi învia ca eu al comuniunii, ca adevărat eu”.

„Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea, cei din vechime au dat buna lor mărturie” (Evrei 11, 1-2). Iată ce cuvânt folosește Apostolul: «dovedire»! Folosim acest cuvânt atunci când vorbim despre lucruri pe care le vedem cu ochii noștri. Așadar, credința este mijlocul prin care le vedem pe cele nevăzute și care le face pe cele nevăzute la fel de neîndoielnice ca și pe cele văzute. Nu este cu putință să nu credem în cele pe care le vedem, iar în cele pe care nu le vedem, credem numai dacă suntem încredințați într-un anume fel că ele sunt adevărate. Astfel, dacă cele nădăjduite nu au încă substanță, credința le dă substanță. De fapt, nu le dă substanță, ci substanța lor este însăși credința. Bunăoară, învierea de obște nu s-a făcut încă, astfel că acum, ea nu există, dar, prin credință, o aducem deplină în sufletul nostru. Aceasta înseamnă ,,încredințarea celor nădăjduite”. Dacă prin credință, suntem încredințați de cele ce nu se văd sau nu există încă, de ce vrem să le vedem pe acestea și să pierdem astfel roadele credinței, singurele care ne îndreptățesc dinaintea lui Dumnezeu? Dacă vrem să le vedem cu ochii noștri, nu ne mai putem numi credincioși. Știu că e greu, dar nu avem cum să purtăm numele de credincioși, dacă le vrem pe toate aici și acum.

Cuvintele acestea despre credință au fost scrise evreilor de către Sfântul Apostol Pavel, dar ele sunt și un îndemn pentru noi toți, mai cu seamă pentru cei fără credință în Dumnezeu și fără prea multă îndrăzneală sfântă. Unii văd că lor le merge rău, cu toate că sunt credincioși, pe când celor răi le merge bine. De aceea, se tulbură și se pierd cu firea, cerând sau pedepsirea celor răi, sau să fie răsplătiți și ei pentru strădania lor. Dar iată ce le-a mai spus Apostolul Pavel evreilor: Căci mai este puțin timp, prea puțin, și Cel ce e să vină, va veni și nu va Întârzia (Evrei 10, 37). La fel le putem spune și celor leneși și răi, fiindcă există și pedeapsă pentru cei răi, nu numai răsplată pentru cei vrednici. Toate cele despre care vorbim vor fi curând, când nici nu ne vom aștepta.

Aceste cuvinte nu sunt numai pentru creștini, ci și pentru cei care nu se închină lui Dumnezeu. Dacă cele prorocite de Hristos nu s-ar fi împlinit încă, nu ar fi fost ușor să aveți credință, dar ele se împlinesc chiar astăzi, sub ochii voștri, iar voi nu credeți.

Bunăoară, Hristos a spus că Ierusalimul va fi nimicit așa cum nu a mai fost nimicit niciodată, și iată că prorocia s-a împlinit.

Ne-a prevenit că va veni necaz mare, și a venit. A spus că Evanghelia va fi dusă până la capătul lumii, și o vedem răspândindu-se sub ochii noștri. A zis: În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Cu alte cuvinte, nimeni nu-l va putea birui vreodată pe creștinul adevărat, lucru de care ne încredințăm cu ușurință. Domnul ne-a spus: voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Și iată, cu toate că a fost prigonită, Biserica nu a fost răpusă, iar Evanghelia nu a încetat să fie propovăduită nici până astăzi. Dacă toate acestea erau doar vorbe, ar fi fost greu să avem credință, dar pentru că ele s-au împlinit, au făcut ca întregul cuvânt al Evangheliei să fie vrednic de crezare.

Hristos a mai spus: Și se va propovădui această Evanghelie a împărăției în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; și atunci va veni sfârșitul (Matei 24, 14). Și iată, vedem că se apropie sfârșitul. De sfârșitul lumii vă îngrijiți voi? Și acela se apropie, fără îndoială. Însă sfârșitul fiecăruia dintre noi este cu mult mai aproape”.

Alt înțeles al termenului credință este acela de certitudine. ,,Ea înseamnă, în acest caz, o certitudine identificată cu întreaga ființă a celui ce o are și o mărturisește. E o convingere profundă, în care se revarsă, se dăruiește sufletul întreg. E o angajare existențială. Ea e concrescută în așa fel cu noi înșine, încât putem spune că este temelia însăși a vieții noastre. Când zic: «eu cred», m-am contopit cu credința, sunt un credincios. Aceasta îmi domină toată viața. Realitatea (sau ideea) la care ader este așa de copleșitoare, încât îmi cucerește întreaga ființă. «Credința» este acum convingerea puternică despre un adevăr care are o importanță centrală pentru viața mea. Ceea ce «cred» este însăși viața mea. «Credința», în acest sens, este o «certitudine». În afirmația «cred» e angajată persoana întreagă.

Ultimul sens al noțiunii de „credință”, la care ne oprim, este cel de statornicie. A fi credincios cuiva înseamnă a rămâne statornic, ai rămâne fidel, a-i fi devotat. Pentru a se ajunge la statornicie este nevoie să permanentizăm încrederea. Opusul statornic iei este infidelitatea, trădarea, lașitatea.

Credința elin punct de vedere teologic, presupune îmbinarea a trei aspecte (încrederea, certitudinea și statornicia); „credința”, cu sensul de părere fiind eliminată, ținând cont de faptul că credința creștină are ca atribut principal certitudinea existenței lui Dumnezeu și a relației dintre El și oamenii pe care l-a făcut.

Amintim că tot «credință» se numește conținutul (obiectul, învățăturile) credinței.

Credința în raport cu rațiunea, voința și sentimentul

„Credința este un fenomen teandric, în care acțiunea Harului se împletește cu lucrarea omului. Credința angajează persoana omului în totalitatea ei; [ ... ] în actul credinței există și elemente intelectuale, și elemente voluntare, și elemente afective, într-o unitate armonică. A izola aceste elemente și a reduce credința numai la unul sau altul din ele este greșit.

„Credința are elemente intelectuale, pentru că ea este cunoașterea lui Dumnezeu; e o învățătură despre Dumnezeu și voia Lui, care ni se comunică și pe care o acceptăm. Rațiunea, pe de o parte, cercetează motivele de credință, pregătind astfel terenul pentru credință; pe de altă parte, după ce acceptă adevărurile revelate, le formulează, le sistematizează, le aprofundează. Lucrarea rațiunii în sistematizarea, formularea și însușirea ca și justificarea adevărurilor de credință este evidentă din istoria dogmelor și din năzuința credincioșilor de a avea o credință luminată. Obiectul credinței – Dumnezeu – este o realitate suprarațională, care depășește posibilitățile de cuprindere ale rațiunii noastre. Credința nu e împotriva rațiunii, ci mai presus de ea. Rațiunea deci nu dizolvă credința, ci stă în slujba ei; ea se dăruiește lui Dumnezeu. Credința va fi înlocuită numai prin vederea lui Dumnezeu față către față în lumea cealaltă, nu prin rațiune.

„Credința este și voință. Ea presupune o deliberare și o decizie liberă. Voința susține rațiunea în căutarea și în cercetarea ei și îi dă imboldul de a adera la revelația divină. Voința se decide și menține decizia”.

„Credința este și sentiment. E sentimentul infinitului, al măreției divine. Descoperirea lui Dumnezeu declanșează în om o gamă de sentimente variate și sublime. Sentimentul dă viață, căldură și intensitate credinței.

Forme de manifestare a credinței

Credința – sete a sufletului după absolut și nevoie de Dumnezeu

„Omul este înzestrat nativ cu o capacitate receptivă, cu predispoziția de a se deschide altui suflet, altei persoane, cu scopul de a trăi în comuniune. Totodată, în om există setea după adevăr, iubire, frumos, bine. Întrucât toate, în această lume, sunt relative, imperfecte, mărginite, această sete nu are cum să fie potolită.

Adevărul este umbrit de minciună și părtinire; frumosul, eclipsat de hidoșenie; iubirea, amestecată și denaturată de egoism și ură ș.a.m.d. În aceste condiții, omul își îndreaptă căutările spre realitățile ce transcend lumea materială, spre Dumnezeu – Binele, Adevărul, Frumosul, Iubirea, desăvârșite?”.

Nu doar omul L-a căutat pe Dumnezeu, ci întotdeauna a fost o căutare reciprocă. Și Dumnezeu ne-a căutat pe noi după cum însuși Mântuitorul spune: Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine (Apoc. 3,20). Mai mult decât atât, dacă

Pag. 5 – 11