De veghe alături de cei aflați pe patul de moarte
Ce trebuie știut despre lumea de dincolo
Care sunt trăirile omului pe patul de moarte? Cum putem ajuta pe cineva de la care ne luăm rămas bun? Ce ne așteaptă după moarte? |

16.80 14.28 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Această carte vorbește despre experiențe cu muribunzi și despre „trăirile unice″ pe care le-au avut asistentele de spital în activitatea lor. În plus, cartea aceasta se ocupă cu întrebarea dacă există viață după moarte și oferă un răspuns surprinzător, categoric. |
Cuprins:
Introducere ... 7 Waltraud Grofse: Experiențe trăite pe patul de moarte ... 9 Sieglinde Fuchs: Împreună înainte de moarte – o experiență unică ... 26 Wemer Huemer: Despre moarte ... 46 Gânduri ... 55 Abd-ru-shin: Ce căutați voi? ... 58 Responsabilitate ... 63 Rugăciunea ... 69 Moartea ... 76 Cuvinte spre ajutor ... 84 |
Fragment:
Experiențe trăite pe patul de moarte De Waltraud Grofse, Erlangen
MULȚI DINTRE NOI sunt nevoiți ca în ultima parte a vieții lor să rămână singuri – de exemplu într-un salon oarecare al unui spital. Puțini sunt cei care au norocul de a fi alături de familie înainte de moarte. Chiar și în cazurile în care cei apropiați se ocupă cu multă dragoste de muribund, acesta este de cele mai multe ori într-o stare sufletească și fizică atât de instabilă încât are nevoie și de un ajutor din exterior. În aceste cazuri este importantă activitatea desfășurată de asistenții voluntari a căror sarcină primordială este de a oferi afecțiune, dragoste și consolare acolo unde momentul trecerii spre lumea de dincolo este aproape, dar și de a-i elibera pe membrii familiei de povara ce le apasă pe umeri. Primele mele experiențe cu persoane grav bolnave și muribunde le-am avut cu mult înainte de a-mi începe activitatea ca asistentă. Nepotul meu s-a îmbolnăvit la vârsta de 3 ani de cancer la rinichi, decedând un an mai târziu. Ultima săptămână de viață și-a petrecut-o într-o clinică. De câte ori primea o vizită povestea celor prezenți că a fost din nou pe o pajiște plină de flori unde s-a jucat cu mulți alți copii. După părerea mea el a fost în spațiul dintre cele două lumi, acolo unde sufletul ajunge după moartea pământească. Părinții au considerat pentru început că este vorba despre vise și fantezii. Am încercat să îi ajut să le perceapă ca pe o realitate. Nepotul meu știa cu exactitate când trebuia să primească vizita unui anumit membru al familiei. Într-o zi i-a spus mamei sale: „Mâine trebuie neapărat să mă viziteze bunica și Susanne (așa o chema pe sora sa).” Suna efectiv ca o poruncă. Din fericire adulții i-au respectat dorința deoarece dacă nu ar fi făcut-o bunica și sora lui (persoanele care îi erau cele mai apropiate după părinți) nu ar mai fi avut ocazia să îl vadă în viață. La scurt timp după această întâmplare a murit. Pentru prima dată am înțeles că dorințele muribunzilor trebuie respectate și îndeplinite cât mai repede cu putință. Pe atunci locuiam la o distanță de 170 km de nepotul meu și nu aveam telefon. Într-o noapte l-am visat, i-am văzut imaginea în fața ochilor. Era tăcut. Nu părea bolnav sau trist, ci mă privea cu ochi strălucitori. Când sora mea a venit a doua zi la mine nu a fost nevoie să îmi spună nimic, am știut imediat: nepotul meu a primit permisiunea să își părăsească trupul bolnav, iar acum îi mergea bine. Mă simțeam atât de fericită pentru că a venit să își ia rămas bun de la mine. Acest vis devenise pentru mine realitate. AM ÎNSOȚIT-O pe cumnata mea care a suferit o operație de extirpare a unei tumori craniene timp de patru luni la spital. În ultimul timp era mai mult inconștientă, abia mai putea să vorbească. Chiar și atunci când părea că doarme, aveam grijă ca în jurul ei să nu se vorbească decât ceea ar fi trebuit să audă dacă ar fi fost trează. Atunci am realizat că o comunicare poate avea loc și fără cuvinte; datorită faptului că am petrecut mult timp împreună, am început să îi ghicesc. toate dorințele mai speciale: dacă dorea să îi citesc ceva, să îi prezint fotografii de familie, să deschid geamul... Foarte important pentru ea era să audă în permanență: „Rămân lângă tine!” Nu mai avea puterea să înghită. Am stabilit cu medicii să nu îi prelungim viața prin mijloace artificiale deoarece aceasta își continuă cursul după moartea pământească și prin urmare nu trebuie prelungită cu orice preț. Încetul cu încetul puterile au început să o părăsească. Totuși, într-o dimineață cumnata mea a deschis pe neașteptate ochii și mi-a făcut semn că îi este sete. Spre uimirea mea a băut aproape un litru de ceai, rămânând o bună bucată de timp pe deplin conștientă și trecând apoi în mod vizibil spre ultimul stadiu – erau ultimele ei 24 de ore pe Pământ. Această ultimă zvâcnire a vieții este foarte dezbătută: sunt ultimele puteri, ultimul tur de forță, o ultimă posibilitate de a comunica, de a-și îndeplini dorințele. Deși mă confruntam pentru prima dată cu o astfel de problemă, această ultimă etapă din viața unui om m-a făcut să înțeleg: este vorba despre ceva cu totul nou. Am continuat să vorbesc în șoaptă cu cumnata mea, dar mi-am ales cu grijă cuvintele – am încercat să o încurajez în fața trecerii spre lumea de dincolo. Am revăzut-o în fața ochilor, o femeie tânără și plină de viață și i-am spus că în lumea de dincolo va avea din nou energie și va fi fericită după ce se va elibera de trupul ei bolnav. În cameră nu era o atmosferă tristă. Asistentele medicale mai intrau din când în când în salon, întrebând dacă este nevoie de ceva. Ne-au lăsat singure, astfel încât în cameră era o liniște deosebită. l-am recitat scurte rugăciuni pe care le cunoștea. Când s-a lăsat noaptea – un cer plin de stele – am simțit nevoia să îi spun: „Zboară, du-te către stele, spre lumina divină!” În această ultimă fază abia am atins-o, numai cât să îi șterg sudoarea de pe frunte. Ultima dată când ani îmbrățisat-o a fost înainte de ultimele ei clipe și atunci i-am spus că din acest moment o voi lăsa singură, nu o voi mai atinge ca să nu o deranjez în momentul când va păși spre lumea de dincolo. Energia fizică pe care o emană un om sănătos asupra unui muribund îi poate oferi acestuia putere, îl poate întări și astfel se amână momentul trecerii spre lumea de dincolo. Ultima respirație a fost ca un fel de suspin de ușurare: „În sfârșit am reușit!” Așa doream să le descriu și eu asistentelor medicale și familiei moartea ei. Trebuia să spun tuturor: a reușit! Mi-ar fi fost imposibil să spun: a murit. Această ușurare pe care am re simțit-o în ultima ei respirație – ca atunci când se încheie un drum foarte greu – am constat-o și la alți pacienți. ÎN PERIOADA în care am avut grijă de cumnata mea am avut ocazia să cunosc mulți alți pacienți printre care s-a numărat și o țărancă în vârstă. Suferea de metastază la nivelul întregului corp, avea dureri mari și simțea că sfârșitul îi e aproape. Într-o zi mi-a spus: „Ce am avut eu de la viața asta? Am muncit, am avut copii, iar am muncit și acum sunt bolnavă!” Era multă amărăciune în cuvintele ei. Cu ea nu puteam cu siguranță să vorbesc despre sensul vieții. Am întrebat-o ce sunt copiii ei și dacă are nepoți. A început să povestească și nu s-a mai oprit! Am observat ce mult ținea la copiii și nepoții ei și cât era de mândră de ceea ce făceau sau știau aceștia să facă. După ce și-a încheiat relatarea i-am spus: „Și mai spuneți că nu ați avut nimic de la viață!” M-a privit un moment uimită și a răspuns: „Da, într-adevăr a fost frumoasă!” Când am venit a doua zi patul ei era gol. Nu știu dacă în acea noapte a adormit liniștită datorită discuției noastre. Dacă da atunci a fost bine pentru că măcar a părăsit mulțumită această lume. Îmi pot imagina că nemulțumirea față de viață, reproșurile la adresa Creatorului și alte astfel de situații pot împiedica un om să părăsească această lume; dar asta nu face decât să îi prelungească suferința. Dacă putem ajuta un muribund să își găsească liniștea în ultimele clipe de viață – să se împace cu soarta, cu Creatorul, cu familia, dacă îi putem insufla puterea să ierte, atunci îi vom ușura plecarea spre lumea de dincolo. ÎN CAZUL UNUI cuplu care s-a iubit foarte mult am avut parte de următoarea experiență: dorința lor era ca în ciuda bolii grave a soțului să mai poată trăi încă mulți ani împreună. Bărbatul se îndrepta cu pași tot mai rapizi spre sfârșitul vieții sale pământești. La câteva zile după ce femeia a spus: „Îmi doresc – chiar dacă îmi este foarte greu – ca el să moară cât mai repede”, bărbatul a murit fără nici un fel de chinuri. Uneori apropiații sunt cei care trebuie să îi elibereze pe muribunzi pentru ca ei să se poată rupe de această viață terestră. Noi ca asistenți putem să intervenim și să oferim suportul necesar: în primul rând membrilor de familie, dar și muribundului prin faptul că îl eliberăm de grija față de apropiații săi. Pentru un bolnav este o ușurare să audă: „Atunci când nu veți mai fi printre noi nu o vom lăsa pe soția dumneavoastră singură.” Desigur că și respectăm această promisiune. Uneori la început se impune o consiliere intensivă a celor rămași, în mod special când există pericolul de suicid. DE MULTE ORI am reușit să le ofer consolare și speranță muribunzilor și apropiaților acestora printr-o singură imagine: o comparație între iubirea împărtășită și o bandă elastică foarte extensibilă; oricine își poate urma calea – în această lume sau în cea de dincolo – acolo unde își are locul. Fiecare poate îndeplini mereu alte sarcini. Legătura este menținută de această bandă de iubire, iar pentru că ea este extrem de flexibilă nici unul dintre parteneri nu îl va împiedica pe celălalt să își urmeze calea. Această bandă este un mijloc de comunicare pentru ca gândurile pozitive, dorințele, rugăciunile să poată circula nestingherite. Uneori acest suport este resimțit într-un mod evident de cei rămași pe pământ. Acolo unde această imagine este percepută ca certitudine, despărțirea devine mai ușoară. ÎNAINTE DE MOARTE există o fază în care interesul muribundului pentru această lume începe să scadă. Pentru cei apropiați această constatare este de multe ori foarte dureroasă pentru că nu o pot controla. Muribundul nu îi mai privește pe cei din jurul său, ci se concentrează asupra unui punct îndepărtat. Dacă de exemplu înainte un soț se bucura să își revadă soția după o absență de o jumătate de oră, acum nici nu mai sesizează prezența ei. Dacă aceasta îl întreabă: „Chiar nu te bucuri că sunt din nou alături de tine?”, soțul își adună ultimele puteri, o privește absent și răspunde aproape chinuit: „Ba da”. Când cei apropiați nu cunosc faptul că sufletul pleacă pentru o anumită perioadă în altă lume, pot să apară reproșuri care îl întristează și mai mult pe pacient. Dacă vom putea explica aceste aspecte înseamnă că am reușit să aducem un pic de alinare celor implicați. Dar și alte schimbări ale muribundului îi pot pune în dificultate pe cei apropiați lui: „Vorbește numai aiureli”, se mai afirmă uneori când un pacient vorbește fără a se face înțeles de cei din jur. Urmarea este că un astfel de om este considerat ca nemaifiind în deplinătatea capacităților sale mentale. Tocmai acest aspect poate leza foarte mult demnitatea bolnavului. În astfel de situații încerc să le explic apropiaților: „Bolnavul mai trăiește încă aici pe Pământ și percepe anumite evenimente din jurul său, dar în același timp o parte din el se află deja în alte sfere, într-o altă realitate inaccesibilă simțurilor noastre pământești, deși acea lume este la fel de reală ca cea în care trăim noi.” Prin ce experiențe trece un muribund nu putem stabili noi. Poate că după moarte ajunge în alte sfere sau poate că are parte de gânduri și imagini distincte; nu de puține ori pacienții văd în fața ochilor oameni dragi lor, decedați de multă vreme și care vin acum să îi conducă spre lumea de dincolo sau să le ofere un fel de ajutor. Pacienții dau dovadă uneori de un simț mai ascuțit decât noi oamenii obișnuiți, înrădăcinați în această viață pământească. Iată un exemplu în acest sens: un pacient aflat pe moarte avea un frate care era de asemenea foarte bolnav, dar care locuia la câteva sute de kilometri depărtare. Familiile mențineau legătura între ele prin intermediul telefonului. Într-o zi a sosit vestea: fratele a murit. Familia nu a dorit să îi spună celuilalt frate, de asemenea grav bolnav, vestea cea tristă. Când acesta a întrebat: „Ce mai face fratele meu?” nimeni nu a îndrăznit să spună adevărul și i s-a spus doar că nu îi merge foarte bine. Pacientul a înțeles imediat: „A murit”. În următoarea perioadă de timp pacientul a început să nu mai vorbească coerent, dar erau și momente în care se părea că discută cu fratele său cu care de altfel Pag. 9 – 15 |