Îndreptar spiritual
Comentarii la Desiderata
Cartea conține transcrierea discuțiilor generate de „Desiderata″ splendidul poem mistic atribuit lui Max Ehrmann, discuții care au loc în perioada 26 august – 10 septembrie 1980. Guida Spirituale a lui Osho reprezintă manualul secolului XXI pentru supraviețuirea spiritului ființei umane. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
„Documentul e straniu și pentru că într-un spațiu atât de mic spune atât de multe. E realmente alcătuit din sutre – oferă doar câteva indicii. Nu se spune nimic foarte consistent: câteva sugestii numai, degetele arătând către lună. E atât de mic, încât după moartea lui Adlai Stevenson, în 1965, s-a descoperit că avusese de gând să trimită Desiderata ca felicitare de Crăciun prietenilor săi. Poate fi transcris pe o felicitare mică, pe o carte poștală, dar conține infinitul – o picătură care conține toate oceanele. Vă poate fi de un imens ajutor pe cale; de aceea îl numesc „Guida Spirituale”.
Buddha spune: „Nu crede pentru că o spun eu, crede numai când ai ajuns să știi asta prin tine. Nu crede pentru că scrie în scripturi, crede numai atunci când știi tu însuți.”
Iar eu de asemenea vă spun că dacă sunteți căutători autentici ai adevărului, nu veți crede în cunoștințe. Cunoștințele reprezintă ceva foarte superficial. Poți vorbi despre Dumnezeu fără să știi nimic despre Dumnezeu, fără să fi simțit vreodată, în vreun fel, gustul lui Dumnezeu. Poți vorbi despre iubire fără să fi știut vreodată prin proprie experiență ce e iubirea. Chiar și un orb poate să vorbească despre lumină și poate să-ți explice întregul proces fizic al luminii, asta însă nu înseamnă că nu e orb – tot orb rămâne. Iar acești învățați și pandiți, ayatollahi, imami, papi, sunt cu toții oameni doldora de cunoștințe. Trec drept înțelepți – nu sunt înțelepți. Până când nu ești pe deplin trezit, până când toată ființa ta nu devine conștiență, până când tot întunericul, toată inconștiența nu se risipește, nu ești un înțelept. Cunoștințele înseamnă informație, înțelepciunea e transformare. |
Cuprins:
Nota editorului ... 7 1.Tu treci senin ... 9 2.Beatitudinea e consecința ... 35 3.A avea sentimentul cel bun ... 53 4.Nu face comparații ... 75 5.Dumnezeu nu repetă niciodată ... 93 6.Cercul virtuos ... 113 7.Creează un context ... 129 8.Eu spun: Bucură-te! ... 145 9.Fii tu însuți ... 167 10.Îndoiala e o sabie ... 193 11.Credințele sunt minciuni ... 215 12.Omul total ... 239 13.Copil al universului ... 267 14.Singurul miracol ... 293 15.Sărută sau omoară ... 315 16.Ia-mă prin surprindere! ... 337 Despre autor ... 361 |
Fragment:
CAPITOLUL 1. Tu treci senin
Ascultați, atunci, înțelepciunea înțeleptului: Intrăm astăzi într-una dintre cele mai frumoase lumi, cea a unui mic document intitulat Desiderata. E straniu fiindcă a apărut de multe ori și a dispărut de multe ori, astfel că nimeni nu știe cu exactitate cine l-a scris. Adevărul are capacitatea de a apărea iar și iar, căci din cauza prostiei omenești se pierde iar și iar. Se pare că Desiderata este unul dintre documentele cele mai vechi existente astăzi, însă el îi este atribuit unui poet, Max Ehrmann. în cartea lui de poeme figurează și textul acesta ca fiind un poem scris de el, publicat ca fiind creația lui proprie în 1927 în America, deși în prima ediție el vorbește despre legenda care spune că acest mic document ar fi fost descoperit pe o plăcuță ce fusese instalată în Biserica St. Paul din Baltimore atunci când a fost construită, în 1692, dar că s-ar fi pierdut. Nu mai există nimic care să dovedească dacă în Biserica St. Paul a fost sau nu o plăcuță cu acest text. Legenda a rămas, ea există. Se pare că Max Ehrmann a avut din nou viziunea lui. I-a venit sub forma unei viziuni. El nu este cu adevărat autorul lui, ci numai un receptor, un medium. Același lucru s-a mai întâmplat și în cazul multor altor documente. S-a întâmplat cu Vocea tăcerii a lui Blavatsky; ea trece drept autoarea cărții, dar cartea e străveche. Ea a descoperit-o în meditațiile sale; i-a apărut. Multe părți din Așa grăit-a Zarathustra sunt și ele de dată foarte veche și tot așa stau lucrurile și în cazul Rubayatelor lui Omar Khayyam. Lumina pe cale a lui Mabel Collins intră în aceeași categorie, Profetullui Khalil Gibran de asemenea. Am trecut prin toate poemele lui Max Ehrmann, dar niciunul nu are aceeași calitate, nici măcar unul singur. Dacă Desiderata ar fi fost scrisă de el, atunci multe alte poeme de aceeași calitate ar fi izvorât din el. Nu s-a întâmplat așa. De fapt, Desiderata pare atât de diferită de toate poeziile sale încât e cu neputință să crezi că s-a născut din aceeași persoană. Același lucru e valabil și pentru Lumina pe cale a lui Mabel Collins. Documentele acestea sunt documente stranii. Se poate ca ele să fi existat dintotdeauna – dispărând iar și iar la nivel vizibil, dar adevărul se manifestă... Ori de câte ori se găsește un suflet vulnerabil, un om receptiv, adevărul reîncepe să curgă prin el. Iar omul respectiv va crede, desigur, că „eu o scriu”. Acesta este motivul pentru care Upanișadele nu au nume de autori; nimeni nu știe cine le-a scris, fiindcă cei care le-au receptat erau oameni foarte vigilenți și conștienți. Erau mistici, nu doar poeți. Aceasta este deosebirea dintre poet și mistic: atunci când i se întâmplă ceva misticului, acesta este perfect conștient de faptul că ceea ce se întâmplă vine de dincolo de el, că nu din el vine. E bucuros peste măsură; se înveselește pentru că a fost ales ca vehicul, ca medium, însă egoul lui nu poate revendica lucrul respectiv. De altfel, mistic devii doar atunci când ai lăsat în urmă egoul. Dar poetul e plin de ego – nu mereu, dar aproape mereu. La răstimpuri, când uită de ego, atinge aceeași lume care e lumea misticului. Dar misticul trăiește acolo, în vreme ce poetul doar rareori are o străfulgerare a ei. Iar fiindcă egoul său nu e mort, el revendică imediat creația ca fiind a sa. însă toți vizionarii din vechime erau conștienți de ceea ce li se întâmpla. Vedele, Biblia, Coranul, cele trei scripturi majore ale lumii sunt știute ca nefiind scrise de nimeni. Vedele sunt cunoscute ca apaurusheya – nescrise de niciun om. Fără îndoială că cineva le-a scris, dar e vorba de cineva venit de la Dumnezeu, de dincolo, dintr-o sursă necunoscută. Misticul devine posedat de ceea ce i se arată, dansează în armonie cu lucrul acela. Nu mai e el, ci e însuși lucrul acela. Poetul are o licărire, când și când, o licărire îndepărtată. În sanscrită avem două cuvinte care înseamnă poet; în nicio altă limbă nu mai e așa, din cauză că nicio altă parte a lumii n-a devenit vigilentă, foarte vigilentă cu privire la acest fapt. În sanscrită, unul dintre cuvinte este kaoi; kaoi înseamnă exact poet. Celălalt cuvânt e rishi; rishi înseamnă poet mistic. Diferența e mare. Poetul are un simț estetic profund, e foarte sensibil; poate pătrunde tocmai până în inima lucrurilor. Are un fel de a cunoaște care nu e acela al omului de știință. El nu analizează, el iubește; iubirea lui e mare, dar egoul lui e în viață. Așa că atunci când se uită la un trandafir, el se apropie mai mult decât omul de știință, căci omul de știință începe imediat să disece floarea, iar a diseca ceva înseamnă a omorî lucrul respectiv. Efortul în sine de a cunoaște e un efort de a omorî. Astfel, tot ce știe știința este despre lucruri moarte. Acum chiar și oamenii de știință încep să-și dea seama de acest fapt. Atunci când se ia sânge ca să fie examinat, analizat, acesta nu mai e același sânge care circula în corp. Înainte fusese viu, fusese o parte organică a vieții. Acum nu mai e la fel. E ca mâna ta sau ca ochiul tău; atunci când face parte din unitatea organică a corpului poate să vadă, dar scoate ochiul din corp și va fi mort, nu va putea vedea. Nu va mai fi viu, va fi altceva: un cadavru. Oameni de știință dintre cei mai remarcabili încep să-și dea seama de faptul că tot ce știm până acum e în mod esențial, fundamental greșit. Noi știm doar despre lucruri moarte; ceea ce este viu ne scapă. De aceea știința nu poate spune că există în tine ceva care e mai mult decât corp, ceva ce nu ține de corp. Știința nu poate spune că ești mai mult decât suma totală a părților tale componente, or câtă vreme nu ești ceva mai mult decât suma totală a părților tale componente, atunci nu ești. Ești o simplă mașină – poate una foarte sofisticată, dar asta n-are nicio importanță. Ești un computer, nu ai suflet; ești doar un subprodus, un epifenomen. Nu ai niciun dram de luciditate, ești doar un comportament și-atât. Știința reduce omul la o mașină – nu doar la un animal, țineți minte. Au trecut zilele când știința credea, asemenea lui Charles Darwin și a altora, că omul nu e decât un alt animal. Acum Skinner, Delgado, Pavlov nu mai spun lucrul acesta, ei nu spun că omul e un animal, fiindcă nu există suflet, viață, conștiință; ei spun că omul e doar o altă mașină. Religia spune că omul e mai mult decât corpul, mai mult decât mintea, dar știința nu poate crede lucrul acesta din cauza metodologiei însăși prin care investighează. Modalitatea prin care încearcă ea să cunoască lucrurile nu-i permite să pătrundă mai în adâncime, dincolo de materie, de, ceea ce este mort. De aceea poetul a ajuns mai departe decât omul de știință. Poetul nu disecă floarea, el se îndrăgostește de ea. Trăiește o bucurie imensă datorită ei, iar din bucuria aceea se naște cântecul. Dar tot se află departe de mistic, de rishi. Misticul devine una cu floarea. Observatorul devine ceea ce este observat, nu mai rămâne nicio distincție. S-a întâmplat cândva: Ramakrishna trecea Gangele într-o barcă mică, cu câțiva dintre discipoli. Deodată a început să strige, în mijlocul râului: „De ce mă bateți?” Discipolii erau nedumeriți. I-au zis: .Paramahansa Deva, ce spui acolo? Noi, să te batem pe tine?!” Iar Ramakrishna le-a spus: „Uitați-vă!” Și-a descoperit spinarea și pe ea s-au văzut urme, ca și cum cineva l-ar fi bătut rău cu un băț. Din ele se prelingea sânge. Discipolii nu-și puteau da seama ce se întâmplase. Și atunci Ramakrishna a arătat în direcția malului opus: câțiva oameni îl băteau pe un altul. Când au ajuns pe malul celălalt, s-au dus la omul respectiv, i-au descoperit spinarea – iar urmele erau exact la fel ca cele de pe spatele lui Ramakrishna! Fără nicio deosebire, exact aceleași! Ramakrishna devenise una cu persoana bătută! Nu era un observator, nu era, separat; devenise una cu cel observat. Acesta este sensul termenului empatie. înduioșarea e a poetului, empatia e a misticului. Cântecul misticului are o cu totul altă mireasmă, o altă frumusețe, fiindcă nu e vorba despre o licărire îndepărtată a adevărului – ci el e înăuntrul adevărului, în inima acestuia. Dar trebuie înțelese multe lucruri. S-ar putea ca misticul să nu poată să cânte deloc, fiindcă el devine într-atâta una cu adevărul încât s-ar putea să uite să cânte cântecul. Li s-a întâmplat multor mistici – n-au rostit niciodată nimic. E ca și cum ai întreba zahărul – s-ar putea ca el să nu știe că e dulce; e nevoie de o mică diferență pentru a-ți da seama de dulceața zahărului. Misticul devine zahărul. Când și când, misticul e și poet; e o coincidență. De câte ori se întâmplă astfel – ca în cazul lui Lao Tzu, Zarathustra, Mahomed – ni se arată și nouă câte ceva din celălalt tărâm. Dar un mistic nu e neapărat poet; a fi poet reprezintă un talent diferit. Poți fi mistic fără să fii poet, poți fi poet fără să fii mistic. Atunci când un mistic e poet ia naștere o Upanișadă, ia naștere o Srimad Bhagavad Gita, apare pe pământ un Coran. Dar nu se întâmplă întotdeauna așa. De foarte multe ori, adevărul trebuie să-și croiască drum prin intermediul poetului, fiindcă misticul nu e disponibil. E ceea ce s-a întâmplat cu acest mic document, Desiderata. Niciun mistic care să poată cânta acest cântec nu pare să fie disponibil, astfel că Max Ehrmann e ales să fie vehicul – însă el este o persoană inconștientă. El crede că scrie un poem care e creat Documentul e straniu și pentru că într-un spațiu atât de mic spune atât de multe. E realmente alcătuit din sutre – oferă doar câteva indicii. Nu se spune nimic foarte consistent: câteva sugestii Vă poate fi de un imens ajutor pe cale; de aceea îl numesc Guida Spirituale. Începe: Ascultați, atunci, înțelepciunea înțeleptului... Iisus avea obiceiul să le spună apostolilor lui, iar și iar: dacă aveți urechi de auzit, auziți; dacă aveți ochi de văzut, vedeți. O spune de atâtea ori, încât ai crede că nu-i vedea pe oameni ca având urechi și ochi. Și același lucru îl pot spune și eu: toți aveți ochi, dar foarte puțini oameni sunt capabili să vadă; toți aveți urechi, dar rar, foarte rar dau peste cineva care e capabil să audă – fiindcă a auzi cuvintele și-atât nu înseamnă că auzi, iar a vedea simbolurile și-atât nu înseamnă că vezi. Până ce nu vezi înțelesul, conținutul, până ce nu auzi tăcerea care e sufletul cuvintelor, până atunci n-ai auzit. Trebuie să asculți în tăcere adâncă, în agnosia profundă. Rețineți cuvântul lui Dionisos, agnosia: o stare de necunoaștere. Dacă știi, însăși știința ta e un obstacol: nu poți auzi. De aceea pandiții, învățații sunt incapabili să audă, fiindcă sunt prea plini cu gunoi. Mințile lor trăncănesc fără încetare; poate că recită shastre, scripturi, dar asta nu schimbă nimic; ce anume se petrece înăuntru e cu totul lipsit de importanță. Nu vei putea să auzi până când nu vei fi cu desăvârșire tăcut, fără să se iște în tine nici un singur gând, nici o singură undă pe lacul conștiinței. Iar dacă nu poți să auzi, atunci indiferent ce ți se pare că auzi va fi ceva eronat. Așa a ajuns Iisus să fie neînțeles, așa a ajuns Socrate să fie neînțeles, așa a ajuns Buddha să fie neînțeles. Ei vorbeau foarte limpede. E cu neputință să aduci îmbunătățiri afirmațiilor lui Socrate; afirmațiile lui sunt foarte limpezi, aproape perfecte, la fel de aproape de perfecțiune pe cât poate limbajul să fie. Afirmațiile lui Buddha sunt foarte simple; nu au nicio complexitate și sunt înțelese greșit. De unde vin aceste neînțelegeri? De ce toți marii profeți, tirthankarașii, toți marii maeștri iluminați au fost înțeleși greșit de-a lungul veacurilor? Din simplul motiv că oamenii nu aud. Au urechi, iar asta îi face să creadă că sunt și capabili să audă. Nu sunt surzi, au instrumentul cu care să audă, dar în spatele urechilor e atâta zgomot, iar mințile lor stau în spatele urechilor și interpretează ceea ce se spune, fac comparații, analizează, contrazic, pun la îndoială, încât se rătăcesc complet. Un mic cuvânt numai, și priviți-vă mintea, priviți ce se întâmplă – nici măcar un cuvânt, un sunet numai... avionul care trece pe deasupra... și priviți ce se întâmplă în mintea voastră. Nu puteți să auziți și atât, pur și simplu; începeți să vă gândiți la o mulțime de lucruri. Se poate să vă vină în minte călătorii pe care le-ați făcut, sau vreun prieten care a murit într-un accident de avion – cineva pe care l-ați iubit mult și toate amintirile legate de el... și în felul acesta vă afundați în amintiri, îndepărtându-vă de prezent. Și dintr-una dați într-alta – nu mai sunteți aici, acum. Nu avionul l-ați auzit voi trecând; avionul acela n-a făcut decât să declanșeze un proces în voi – de gânduri, de amintiri, de dorințe. Poate că v-ați gândit imediat: „Ce frumos ar fi să am un avion al meu!”. Sau v-ați zis, pur și simplu: „Ce deranj! Zgomotul ăsta mă deranjează. Ascultam într-o liniște atât de mare și a apărut avionul ăsta idiot!” Nu avionul vă deranjează; propria voastră minte e cea care îl face idiot, spune despre el că e deranjant, că distrage atenția. Dacă nu l-ați face în niciun fel, nu s-ar mai produce niciun deranj. Dacă doar auziți zgomotul pe care-l face, veți fi surprinși: acesta vă adâncește tăcerea, nu e nici pe departe o tulburare. După ce a trecut, rămâneți într-o vale a tăcerii mai adâncă decât cea în care De aceea primul cuvânt din Desiderata este: Ascultați, atunci, înțelepciunea înțeleptului... Un început straniu, mai ales fiindcă vine din partea unui poet occidental, a unui poet american. Așa încep toate sutrele orientale. O singură deosebire există și ea pare să fie cauzată de mediul occidental. Poetul n-a fost capabil să redea cu exactitate ceea ce se petrecea în ființa lui cea mai lăuntrică. Toate marile sutre orientale încep cu „acum”. Athato brahmajigyasa – așa încep Brahma-sutrele: ,,Acum să examinăm ceea ce este ultim” – nu atunci, ci acum. Sutrele Bhakti ale lui Narada încep astfel: Athato bhakrijigyasa – „acum să examinăm Pag. 9 – 15 |