Soluțiile ieșirii din starea de depresie și dezumanizare birocratică sunt articulate într-un program socio-economic temerar, care merge de la inițiativele individuale ale „consumului sănătos" și ale intensificării trăirilor spirituale până la măsuri globale în favoarea unei democrații participative, a unui management umanist și a diminuării inechităților flagrante.

Punând laolaltă argumente psihanalitice și marxiste cu revelații din mistica medievală și cu subtile analize macroeconomice, și țintind deopotrivă excesele capitalismului și socialismului, A avea sau a fi? este o sinteză surprinzător de actuală.

Consumatorul este veșnicul sugar ce plânge după biberonul cu lapte. A consuma reprezintă o formă de „a avea″, probabil forma cea mai importantă. Consumul alină neliniștea, întrucât ceea ce ai nu-ți poate fi luat; dar el te îndeamnă să consumi și mai mult, pentru că ceea ce ai consumat anterior nu-ți mai oferă satisfacție.

Consumul sănătos poate avea loc doar dacă din ce în ce mai mulți oameni doresc să-și schimbe modelele de consum și stilurile de viață. Oamenii își vor da seama că un consum exagerat dă naștere la pasivitate; că nevoia de viteză și noutate reflectă neliniștea interioară, fuga omului de el însuși.

Cuvânt-înainte ... 7
Introducere: Marea Promisiune, eșecul ei și noile alternative ... 11

PARTEA ÎNTÂI
Înțelegerea diferențelor dintre a avea și a fi ... 27

I. O primă privire ... 29
II. A avea și a fi în experiențele cotidiene ... 45
III. A avea și a fi în Vechiul și Noul Testament și în scrierile lui Meister Eckhart ... 68

PARTEA A DOUA
Analiza diferențelor fundamentale dintre cele două moduri de existență ... 91

IV. În ce constă modul de existență bazat pe a avea? ... 93
V. În ce constă modul de existență bazat pe a fi? ... 114
VI. Alte aspecte ale modurilor de existență bazate pe a avea și a fi ... 140

PARTEA A TREIA
Omul nou și noua societate ... 167

VII. Religie, caracter și societate ... 169
VIII. Condiții pentru schimbarea umană și caracteristicile Omului nou ... 212
IX. Trăsăturile noii societăți ... 218

Bibliografie ... 255

INTRODUCERE: MAREA PROMISIUNE, EȘECUL EI ȘI NOILE ALTERNATIVE

SFÂRȘITUL UNEI ILUZII

Marea Promisiune de Progres Nelimitat – promisiunea de dominație asupra naturii, de abundență materială, de fericire supremă pentru cei mulți și de libertate personală neîngrădită – a susținut speranțele și credința generațiilor umane de la începutul epocii industriale și până în prezent. Fără îndoială, civilizația noastră a început atunci când rasa umană a dobândit un control activ asupra naturii; dar până la apariția epocii industriale acest control a rămas restrâns. Odată cu progresul industrial, care a înlocuit energia umană cu energia mecanică, iar mai apoi cu cea nucleară, și creierul uman a fost înlocuit cu computerul, am simțit că suntem pe cale să obținem o producție nelimitată, care să ducă la un consum nelimitat; că tehnica ne-a făcut atotputernici; că știința ne-a făcut atotștiutori. Eram pe cale să devenim zei, ființe supreme ce puteau crea o altă lume, folosind lumea noastră naturală doar ca material de construcție pentru noua noastră creație.

Bărbații, dar și din ce în ce mai multe femei, au experimentat un nou sentiment de libertate; au devenit stăpânii propriilor vieți: lanțurile feudale fuseseră sfărâmate și fiecare putea face ceea ce dorea, liber de orice constrângere. Sau cel puțin așa simțeau oamenii. Și chiar dacă acest lucru era valabil doar pentru înalta societate și clasa de mijloc, aceste realizări dădeau încredere și celorlalți că, în cele din urmă, noua libertate se va putea extinde la toți membrii societății, cu condiția ca procesul de industrializare să își continue ritmul. Socialismul și comunismul s-au transformat rapid din mișcări ale căror scopuri erau o nouă societate și un om nou în mișcări al căror ideal era o viață burgheză pentru toți – burghezia universalizată pentru bărbații și femeile viitorului. Obținerea avuției și confortului pentru toți ar fi trebuit să conducă la o fericire fără limite pentru întreaga omenire. Trinitatea producție nelimitată, libertate absolută și fericire neîngrădită a format nucleul noii religii, și anume cea a Progresului, iar noua Cetate Pământească a Progresului era pe cale să înlocuiască Cetatea lui Dumnezeu. Nu este deloc uimitor că această nouă religie le insufla credincioșilor săi energie, vitalitate și speranță.

Grandoarea Marii Promisiuni și minunatele înfăptuiri materiale și intelectuale ale epocii industriale trebuie atent analizate pentru a putea înțelege trauma pe care o produce astăzi conștientizarea eșecului acestora. Căci epoca industrială a eșuat într-adevăr în a-și ține Marea Promisiune, fapt pentru care tot mai mulți oameni devin conștienți că:

Când a venit la Oslo pentru a-și ridica Premiul Nobel pentru Pace (1952), Albert Schweitzer a lansat o provocare la adresa întregii lumi: „Să aibă curajul de a privi în față situația... Omul a devenit supraom... Dar supraomul cu puterea sa supraumană nu s-a ridicat la nivelul rațiunii supraumane. Pe măsură ce puterea sa crește, el devine tot mai mult un om sărac... Conștiința noastră ar trebui să fie zguduită de faptul că devenim cu atât mai inumani cu cât ne transformăm mai mult în supraoameni”.

DE CE A EȘUAT MAREA PROMISIUNE?

Eșecul Marii Promisiuni, lăsând la o parte contradicțiile economice esențiale ale industrializării, făcea deja parte din sistemul industrial prin cele două premise psihologice principale ale sale: ‚1) că scopul vieții este fericirea, adică plăcerea maximă, definită ca satisfacerea oricărei dorințe sau nevoi subiective pe care o persoană le poate avea (hedonism radical); (2) că egocentrismul, egoismul și lăcomia, pe care sistemul trebuie să le genereze pentru a funcționa, conduc la armonie și pace.

Este bine cunoscut faptul că de-a lungul întregii istorii oamenii bogați au practicat un hedonism radical. Cei cu posibilități nelimitate, din elita Romei, din cetățile italiene ști ale Renașterii, precum și din Anglia și Franța secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, au încercat să găsească semnificația vieții în plăcerea extremă. Dar cu toate că plăcerea maximă, în sensul hedonismului radical, a constituit practica anumitor grupuri de oameni în anumite perioade, această teorie a stării de bine nu a fost niciodată împărtășită de marii maeștri spirituali din China, India, Orientul Apropiat și Europa, cu o singură excepție până în secolul al XVII-lea.

Excepția o reprezintă filosoful grec Aristip, un elev al lui Socrate (prima jumătate a secolului al IV-lea î.Hr.), care a propovăduit că scopul vieții este acela de a trăi un optim de plăcere trupească și că fericirea este suma plăcerilor de care ne bucurăm. Puținul pe care îl cunoaștem în legătură cu filosofia acestuia i-l datorăm lui Diogenes Laertios, dar este suficient să apreciem că Aristip a fost SIngurul hedonist veritabil pentru care existența unei dorințe era suficientă pentru justificarea satisfacerii ei, pentru a atinge astfel scopul vieții: Plăcerea.

Epicur poate fi cu greu considerat ca reprezentativ pentru tipul de hedonism al lui Aristip. în timp ce pentru Epicur plăcerea „pură” este țelul cel mai înalt, pentru Aristip această plăcere însemna „absența durerii (aponia) și liniștea sufletului (ataraxia)”. Potrivit lui Epicur, plăcerea ca satisfacere a unei dorințe nu poate fi scopul vieții, deoarece o astfel de plăcere este urmată în mod necesar de neplăcere si astfel umanitatea rămâne departe de țelul ei real, care este absența durerii. (Teoria lui Epicur se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Freud.) Cu toate acestea, se pare că Epicur a susținut un anumit tip de subiectivism opus poziției lui Aristotel, în măsura în care relatările contradictorii ale afirmațiilor, sale permit o interpretare precisă.

Niciunul dintre marii maeștri spirituali nu a propovăduit că existența factuală a unei dorințe constituie o nonnă etică, deoarece aceștia erau preocupați de starea de bine optimă a întregii omeniri (vivere bene). Elementul esențial al gândirii lor îl constituie distincția dintre acele nevoi (dorințe) care sunt simțite doar subiectiv, și a căror satisfacere duce la o plăcere momentană, și acele nevoi adânc înrădăcinate în natura umană, a căror realizare duce la creșterea ființei și la apariția fericirii sau „stării de bine” (eudaimonia). Cu alte cuvinte, acești înțelepțifăceau distincția între nevoile resimțite în mod pur subiectiv și cele resimți te ca valide în mod obiectiv, o parte a celor dintâi fiind dăunătoare pentru dezvoltarea umană, pe când cele din urmă erau în concordanță cu cerințele naturii umane.

Teoria potrivit căreia scopul vieții este realizarea oricărei dorințe a omului a fost afirmată cu claritate, pentru prima oară după Aristip, de filosofii din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Era vorba de un concept care s-a ivit cu ușurință atunci când „profitul” a încetat să mai însemne „câștigul pentru suflet” (așa cum se afirmă în Biblie și, chiar mai târziu, în scrierile lui Spinoza), ci a căpătat înțelesul de profit material și financiar. Acest lucru s-a întâmplat în perioada în care clasa de mijloc s-a lepădat nu doar cătușele politice, ci și de toate legăturile de dragoste și solidaritate, crezând că a fi doar pentru sine înseamnă de fapt a fi mai împlinit. Pentru Hobbes, fericirea este progresul continuu de la o lăcomie (cupiditas) la alta; La Mettrie chiar recomandă drogurile pentru a ne da măcar iluzia fericirii; pentru de Sade satisfacerea pulsiunilor crude este legitimă, tocmai pentru că acestea există și râvnesc la satisfacere. Aceștia sunt gânditori care au trăit în epoca victoriei finale a clasei burgheze, când practicile nefilosofice ale aristocraților au devenit practica și teoria burgheziei.

Multe teorii etice s-au dezvoltat începând cu secolul al XVIII-lea - unele dintre acestea au fost forme mai respectabile de hedonism, așa cum a fost utilitarismul; altele au fost sisteme strict ntihedoniste, ca acelea ale lui Kant, Marx, Thoreau și Schweitzer. Totuși, epoca actuală, considerată în general de la sfârșitul Primului Război Mondial, s-a re întors la practica și teoria hedonismului radical. Conceptul de plăcere fără limite reprezintă o ciudată contradicție în raport cu idealul muncii disciplinate, o contradicție similară cu cea dintre acceptarea unei etici obsesive a muncii și idealul lenevirii totale în tot restul zilei și în perioada vacanțelor. Nesfârșita linie de asamblare și rutina birocratică, pe de-o parte, și televiziunea, automobilul și sexul, pe de altă parte, fac posibilă această combinație contradictorie. Munca obsesivă sau lenea totală i-ar face pe oameni să înnebunească. Combinându-le însă, viața este posibilă. în plus, ambele atitudini contradictorii corespund unei necesități economice: capitalismul secolului XX se bazează pe consumul maxim al bunurilor și serviciilor produse, ca și pe rutina muncii în echipă.

Considerațiile teoretice demonstrează că hedonismul radical nu poate duce la fericire, dar ele arată și de ce nu poate să o facă, dată fiind natura umană. Însă chiar și fără o analiză teoretică, datele observabile arată cu claritate că felul în care ne angajăm în „căutarea fericirii” nu duce la bunăstare. Suntem o societate de oameni cunoscuți pentru nefericirea lor: singuri, neliniștiți, deprimați, distructivi, dependenți – oameni care se bucură când au reușit să omoare timpul pe care se străduiesc atât de mult să-l economisească.

Societatea noastră este cel mai mare experiment social care s-a făcut vreodată pentru a răspunde la întrebarea dacă plăcerea (ca afect pasiv în contrast cu sentimentele active, cum sunt starea de bine și bucuria) poate fi o soluție satisfăcătoare pentru problema existenței umane. Pentru prima dată în istorie satisfacerea plăcerii nu mai este doar privilegiul unei minorități, ci o posibilitate pentru mai mult de jumătate din populația lumii. Experimentul a furnizat răspunsul în sens negativ.

A doua premisă psihologică a epocii industriale, aceea că urmărirea tendințelor egoiste duce la armonie și pace, la creșterea bunăstării fiecăruia, este la fel de eronată la nivel teoretic, iar falsitatea sa este dovedită de datele observabile. De ce ar fi adevărat acest principiu, pe care doar David Ricardo, unul dintre economiștii clasici, l-a respins? Egoismul se referă nu numai la comportament, ci și la caracter. El înseamnă: că doresc totul pentru mine; că îmi face plăcere să posed și să nu împart cu alții; că trebuie să devin lacom, pentru că dacă scopul meu este acela de a avea, atunci înseamnă că eu sunt cineva cu cât am mai mult; că trebuie să fiu combativ în raport cu toți ceilalți: clienții pe care vreau să-i înșel, concurenții pe care vreau să-i distrug, lucrătorii mei pe care vreau să-i exploatez. Niciodată nu pot fi satisfăcut, deoarece dorințele mele nu au niciun sfârșit; trebuie să fiu invidios pe cei ce

au mai mult și să mă tem de cei ce au mai puțin. Dar trebuie să-mi refulez toate aceste sentimente pentru a mă prezenta (altora, ca și mie însumi) ca fiind zâmbitor, rațional, sincer, acea ființa umană amabilă pe care toți se prefac că o întruchipează.

Pag. 11 – 17