De ce au nevoie cu adevărat bebelușii și copiii mici? În această carte, autorii definesc ceea ce fiecare copil trebuie să primească în primii ani de viață. Ei abordează problema îngrijirilor și tipurilor de interacțiuni care trebuie să existe între copiii mici și părinții sau persoanele care îi îngrijesc: creșele cu program normal sau săptămânal, în care educatoarele și îngrijitoarele lucrează în schimburi, îngrijirea de grup, îngrijirea de către bone sau alte persoane, adopția. Acestei nevoi primordiale i se adaugă altele, la fel de importante: nevoia de protecție fizică, siguranță și ordine, nevoia de experiențe care să se adapteze diferențelor individuale, de experiențe de dezvoltare adecvate, nevoia de stabilire a limitelor, de structură și așteptări, precum și nevoia de a trăi într-o comunitate stabilă și suportivă, cu o continuitate culturală.

T. Berry Brazelton, doctor în medicină, fondatorul Secției de Dezvoltare a Copilului din cadrul Spitalului de Pediatrie din Boston, este profesor emerit de pediatrie clinică la Facultatea de Medicină a Universității Harvard. Autor a peste 200 de lucrări științifice, dr. Brazelton a scris 28 de cărți destinate atât specialiștilor, cât și publicului larg, printre care Touchpoints (Puncte de cotitură), tradusă în optsprezece limbi. Una dintre cele mai importante realizări ale dr. Brazelton este Scala de Evaluare a Comportamentului Neonatal (NBAS).

Dr. Stanley I. Greenspan este profesor clinician de psihiatrie și pediatrie la Facultatea de Medicină a Universității George Washington, psihiatru de copii, psihanalist-supervizor de copii
la Washington Psychoanalytic Institute.

Introducere ... 9

1. Nevoia de relații de îngrij ire permanente ... 29
2. Nevoia de protecție fizică, siguranță și ordine ... 108
3. Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale ... 147
4. Nevoia de experiențe adecvate din punctul de vedere al dezvoltării ... 204
5. Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări ... 248
6. Nevoia de comunități stabile și suportive și de continuitate culturală ... 270
7. Protejarea viitorului ... 298

Modelul Touchpoints (Punctele de cotitură) ... 307
Chestionarul și Graficul dezvoltării funcționale ... 324

INTRODUCERE

În calitatea noastră de medic pediatru și, respectiv, de psihiatru de copii care avem grijă de familiile care vin la cabinetele noastre și angajați fiind în studii de dezvoltare a copilului pe o scară mai largă, am ajuns să fim profund preocupați de nevoile nesatisfăcute ale copiilor din SUA și din lume în general. Deși au existat inițiative admirabile în sistemul de sănătate publică, în educație, în medicina pediatrică și în sistemul legislativ pentru a se îmbunătăți destinul copiilor, puține au încercat să identifice cerințele esențiale pentru o copilărie sănătoasă. În această carte, ne propunem să identificăm nevoile cele mai elementare, tipurile de îngrijire fără de care copiii nu pot să crească, să învețe și să se dezvolte. Odată cunoscute aceste nevoi, vor putea fi concepute și evaluate mai ușor planurile care să asigure satisfacerea acestora.

De asemenea, am devenit conștienți de faptul că pe parcursul vieții noastre a crescut semnificativ stresul de un anumit tip asupra familiilor tinere. Din această cauză, mamelor și taților li se pare greu să satisfacă nevoile copiilor lor. Puține familii pot face față, fără ajutor din afară, acestui tip de stres și tensiunilor pe care acestea le provoacă. Cu toții am permis acestor tensiuni și condiții să se multiplice, fără să asigurăm suporturile culturale la care s-ar putea apela. În anchetele întreprinse de National Commision for Children (Comisia Națională pentru Copii) în perioada 1989-1991, s-a evidențiat faptul că SUA se află în urma altor culturi în ceea ce privește sprijinirea dezvoltării unor familii puternice. Riscăm să plătim un preț teribil prin comportamentul ulterior al copiilor noștri – consum de droguri și fapte antisociale și violente. După cum întreba un director executiv: „Va costa mult ca Statele Unite să creeze sprijinul necesar pentru a satisface nevoile esențiale ale copiilor?” Mult în comparație cu ce? Nu ne mai putem permite să mai ignorăm neglijarea acestor nevoi pentru dezvoltarea definitivă a copiilor noștri. Nepoții noștri vor conviețui într-o societate alături de copiii familiilor neglijate. La fel și nepoții tăi.

În activitatea noastră ca pediatri și susținători ai copiilor, am văzut amândoi semne de mare speranță: în întreaga țară iau naștere o nouă conștientizare și programe noi care fac din interesele copilului prioritatea numărul unu. Sperăm că efortul nostru de a clarifica nevoile lor esențiale poate ajuta la punctarea unor remedii ulterioare, remedii care vor solicita răspunsul guvernelor federale și statale, al comunităților, al mediului de afaceri și al indivizilor. Nicio sferă a societății noastre nu le poate face față singură.

Copilăria mică este deopotrivă perioada cea mai critică și cea mai vulnerabilă din dezvoltarea oricărui copil. Cercetările noastre și ale altora demonstrează că în primii câțiva ani de viață se pun bazele pentru dezvoltarea intelectuală, emoțională și morală. Este adevărat că, dacă nu se pun aceste baze, un copil aflat în creștere le mai poate dobândi, însă prețul crește și șansele de succes scad cu fiecare an care trece. Nu putem să-i neglijăm pe copii în acești primi ani de viață.

„Nevoile esențiale” pe care le vom înfățișa reprezintă experiențele și tipurile de îngrijire la care orice copil are dreptul. Într-o societate atât de prosperă ca a noastră, niciunul dintre noi nu are dreptul să le ignore. Cu toate acestea, când definim aceste nevoi, devine limpede că, în prezent, societatea noastră își dezamăgește multe familii cu copii mici.

Ca medici profund devotați stării de bine a copiilor, nu mai putem să stăm nepăsători, cu mulțumire a de sine pe care o implică această tăcere.

La Conferința privind sugarul și dezvoltarea copilului organizată la Casa Albă în urmă cu câțiva ani, a existat un consens legat de faptul că experiențele adecvate din primii ani sunt vitale pentru dezvoltarea intelectuală și emoțională. Când a reieșit acest consens, președintele a pus o întrebare esențială: ce tipuri specifice de experiențe sunt cele mai importante și cât anume din ele este necesar? Nimeni nu a încercat să răspundă. Specialiștii din domeniul dezvoltării copilului nu au dat niciodată un răspuns în acest sens. Tații și mamele pun aceeași întrebare. Vor să știe detaliile specifice despre cum să crească niște copii fericiți, siguri de ei, creativi, inteligenți și sănătoși din punct de vedere emoțional. Vor ca, la rându-le, copiii lor să ajungă adulți care să poată să își crească și să își educe propriii copii și care să fie îndeajuns de chibzuiți încât să ghideze spre viitor o lume diversă și complexă.

În capitolele care urmează vom încerca să răspundem la întrebarea pusă de președinte și de mulți părinți. Evitând generalitățile neclare, vom identifica șapte nevoi esențiale ale sugarilor și copiilor.

Încercarea de a ne ocupa de aceste nevoi esențiale ne va conduce pe toți la o introspectivă a atitudinilor și politicilor noastre privind copilul și familia. Ne va face să ne reevaluăm convingerile și practicile cotidiene cu privire la îngrijirea copilului și funcționarea familiei, educație, sistemul de sănătate, serviciile de asistență socială și sistemul juridic. Pentru a ilustra cât de spinoase sunt aceste chestiuni, am inclus un fragment din dialogul pe care l-am avut între noi doi în timp ce încercam să identificăm fiecare nevoie. Acest dialog își are originea în transcrierile discuțiilor pe care le-am avut în decursul unui interval de timp. Ele oferă o imagine despre colaborarea noastră și, de asemenea, sugerează modul în care ne-am conturat și dezvoltat recomandările.

După cum se va vedea, dialogurile și recomandările se bazează mai mult pe o sinteză a experienței și cercetării noastre clinice decât pe o trecere în revistă, altfel decât foarte selectivă, a studiilor cu privire la subiectele discutate. Din cauza numărului limitat de studii din unele domenii, multora dintre întrebările cele mai importante (cum ar fi cea referitoare la cât de multă îngrijire și educație are nevoie zilnic un copil) trebuie să li se răspundă înglobându-se experiența clinică în cercetarea disponibilă. Acest fapt creează, cel puțin, un cadru de referință pentru stabilirea standardelor prezente, precum și pentru studiile și dezbaterile viitoare. Notele de subsol de la fiecare capitol oferă o prezentare a literaturii de specialitate, precum și a cercetării noastre pe acest subiect.

Cel mai dramatic exemplu recent al rezultatelor neglijării nevoilor copilului mic sunt orfelinatele din România și din alte țări, care nu fac mai mult decât să-i adăpostească pe nou-născuți și pe copiii de vârste foarte mici. în aceste așezăminte, fără o îngrijire afectuoasă și o interacțiune socială și intelectuală adecvată, copiii s-au dezvoltat cu grave deficiențe fizice, intelectuale și sociale. Copii de 4-5 ani erau capabili să comunice doar prin câteva gesturi simple, cum ar fi acela de a se întinde după hrană. Când erau supărați, acești copii adesea se izbeau puternic sau, uneori, își mușcau brațele. Nu aveau un limbaj sau capacitatea de a utiliza imagini pentru a-și comunica nevoile sau dorințele esențiale, darămite comunicări mai rapide, și aveau o capacitate redusă de a primi alinare sau afecțiune atunci când se răneau sau erau supărați. Cu un ajutor intens, acești copii au făcut un progres treptat, dar semnificativ. Au reușit să învețe să manifeste interes pentru comunicare, să fie afectuoși cu alții, să comunice prin gesturi și să-și formeze un început de aptitudini pentru limbaj și gândire. Însă aceste remedii sunt, totuși, un proces lent și îndelungat, care necesită mulți ani, și, adesea, rezultatul privațiunilor suferite de acești copii la vârste fragede nu este niciodată pe de-a-ntregul remediat.

Deși acesta e un exemplu extrem, care trage un semnal de alarmă cu privire la impactul pe care-l are îngrijirea instituționalizată, în Statele Unite și în alte țări industrializate, chiar sub nasul nostru, există și alte forme necorespunzătoare de îngrijire cărora le acordăm prea puțină atenție. Printre acestea se numără situația copiilor care intră în sistemul nostru de plasament familial și care merg din casa unui asistent maternal în casa altui asistent maternal deoarece sunt copii dificil de îngrijit și educat. Există, de asemenea, copii care sunt neglijați sau abuzați chiar și când locuiesc cu părinții biologici. Abuzul și neglijarea sunt fenomene aflate în creștere, nu în scădere.

Când copiii sunt dați în plasament familial deoarece au fost neglijați sau abuzați acasă ori fiindcă părinții lor nu pot să aibă grijă de ei sau au renunțat la ei, aceștia au adesea dificultăți de control al impulsurilor și de interacțiune cu alții pe bază de încredere. Au deficiențe în limbaj, de ordin cognitiv și în privința abilităților sociale, adesea din cauza tiparelor inițiale de abuz sau neglijare, cum ar fi agresiunile biologice prenatale (de exemplu, o mamă care ingerează substanțe toxice). Pe măsură ce sunt mutați dintr-un plasament în altul, problemele copiilor, de regulă, se agravează. Vedem tipare de comportament cu nimic diferite de ce am observat în orfelinatele din România – agresivitate și mușcături și loviri impulsive, incapacitatea de a se juca împreună cu alți copii sau de a simți compasiune ori preocupare față de alții.

Copiii care trăiesc alături de părinții biologici și sunt privați de experiențele obișnuite care le-ar da posibilitatea de a fi afectuoși, iubitori și atenți se găsesc, adesea, în familii cu probleme multiple, cum ar fi boli psihice sau comportamente antisociale grave la unul sau la ambii părinți. Copiilor nu li se asigură oportunitatea de a fi îngrijiți, de a interacționa sau de a învăța. Și în acest caz vedem, de asemenea, copii haotici, impulsivi, egocentrici, dezorientați, cu grave dificultăți de limbaj, sociale și emoționale.

Citind aceste lucruri, s-ar putea să suspini cu un sentiment de ușurare, gândindu-te că în comunitate a ta sunt foarte rare astfel de tipare de multiple plasamente în îngrijire, de neglijare sau de abuz. Însă există un alt curent, atât în Statele Unite, cât și în lume – un nou tip de îngrijire instituțională. Acest tip de îngrijire face parte din fiecare comunitate. Circa 50% dintre copiii mici sunt crescuți acum, pe durate semnificative din timpul zilei, de alte persoane decât părinții lor biologici. Nu vorbim, aici, despre programele de tip after-school pentru copiii de vârstă școlară. Vorbim despre sugari și copii aflați în primii trei ani de viață. Din anii 1970 până în anii 1990 a avut loc o transformare a atitudinii familiei față de creșterea propriilor copii. În decursul acestei perioade, a existat o creștere uriașă a numărului de familii care au încredințat altora, pentru 35 de ore pe săptămână sau mai mult, creșterea nou-născuților, bebelușilor și preșcolarilor. Cu alte cuvinte, un mare număr de nou-născuți, bebeluși și preșcolari nu își petrec cea mai mare parte din zi în grija părinților.

Mai importante decât simpla înșiruire de cifre sunt rapoartele privind calitatea acestei îngrijiri. Ele nu sunt încurajatoare. Cel mai cuprinzător studiu despre calitatea îngrijirii nonparentale a copiilor a semnalat că marea majoritate a îngrijirii oferite în creșe și grădinițe nu era de bună calitate (peste 85% nu era de bună calitate pentru preșcolari și peste 90% nu era de bună calitate pentru sugari și copii mici. Rapoarte similare s-au realizat cu privire la alte modalități de îngrijire nonparentală a copilului, cum ar fi lăsarea acestuia, peste zi, în grija unui membru al familiei”, în plus, majoritatea statelor federale din SUA au reglementări foarte puține privind îngrijirea copilului”. Deosebit de alarmante sunt noile descoperiri referitoare la centrele de zi pentru copiii mamelor care trăiesc din ajutorul de șomaj. Aceste „Rezultate din primul val” sunt din Growing Up in Poverty Project 2000 (Proiectul Crescuți în sărăcie, 2000)6. Concluziile acestor cercetări

Pag. 9 – 15