Adevăr Divin
Hristos văzut altfel
Adevăratul sens al patimilor
| Pentru a ne mântui, pentru a ne smulge din păcat, Dumnezeu ne-a făcut să comitem o crimă mai cumplită decât toate celelalte: uciderea fiului său făcut om. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Din ce motiv misterios a ales oare o soluție atât de greu de înțeles? Ce Iisus s-a lăsat osândit ca un criminal și ucis în chinuri groaznice, deși, după cum ne spun Evangheliile, dacă ar fi voit, Tatăl său i-ar fi trimis legiuni de îngeri care să-l salveze? Explicațiile oferite de Biserică nu ne permit să înțelegem sensul profund al Patimilor lui Hristos. Ele contribuie, după opinia autorului, la adâncirea crizei în care se află Biserica din Occident. François Brune propune o altă cale, o altă tradiție, izvorâtă din interpretarea Evangheliilor pe care unii teologi occidentali încearcă să le golească de sens. |
Cuprins:
INTRODUCERE ... 9 1. CRIZA BISERICII ... 13 Cifrele ... 15 2. O TEOLOGIE ADESEA NESIGURÃ ... 19 Limburile ... 21 3. INTERPRETÃRI INACCEPTABILE ALE PATIMILOR ... 28 Teologia tradițională în Occident ... 28 4. UNIVERSUL ESTE UN CÂMP DE FORȚE ... 76 Particulele inseparabile ... 76 5. FORȚELE ÎNTUNERICULUI ... 113 Demonii ... 117 6. FORȚELE LUMINII ... 161 Sensul luptei lor ... 161 7. FORȚA IUBIRII LUI DUMNEZEU ... 222 Hristos a luat în el întreaga omenire ... 226 8. ABANDONAREA LUI HRISTOS RÃSTIGNIT... 291 NOTE ... 323 |
Fragment:
1. CRIZA BISERICII Biserica, așa cum era și cum mulți dintre noi au iubit-o, este pe cale să dispară în țara noastră, și rapid. Vă dați bine seama de asta. De fapt, ea este din ce în ce mai divizată în două curente ireconciliabile care, după opinia mea, nu sunt decât pe jumătate fidele, fiecare dintre ele, exigențelor Evangheliei. Pe de o parte, sunt cei ce continuă să creadă profund în marile taine ale credinței: taina întrupării lui Dumnezeu în Hristos, taina Treimii, cea a Euharistiei etc. Acești credincioși admit și faptul că există adevărate apariții ale lui Hristos, ale Fecioarei și ale celorlalți sfinți. Ei încă mai cred în îngeri și în miracole. Eu am credința profundă că au dreptate în toate aceste privințe. Dar, din păcate, ei arată în același timp o rigoare morală, care nu mai are nimic de-a face cu Evangheliile, ci mai degrabă ține de psihanaliză, producând pagube psihologice cumplite, din generație în generație. Este curentul pe deplin credincios directivelor ce vin de la Roma. Ele corespund perfect liniei lui Benedict XVI, nu doar teologiei sale, ci moralei sale. Iar aici, adevărații creștini, precum abatele Pietre sau sora Emmanuelle, sunt cei ce, distanțându-se de Roma, încearcă să dovedească Dragostea lui Dumnezeu. Celălalt curent a înțeles perfect că fidelitatea față de voința lui Dumnezeu și a lui Hristos nu cerea acest blocaj între sacerdoțiu și celibat, intransigența față de divorțații recăsătoriți, fără excepții, interdicția absolută în ceea ce privește recurgerea la prezervative, condamnarea fără milă a slăbiciunilor omenești etc. Dar, din păcate, în acest curent, toate marile mistere ale credinței sunt prea adesea reinterpretate, golite de orice substanță; prezența și acțiunea lui Dumnezeu în lume este negată, respingându-se aparițiile, miracolele, tot supranaturalul... Este curentul pe care l-a urmat marea majoritate a teologilor, profesori în Institutele sau Facultățile de teologie catolică, experți în noviciate, scolasticate... Iar aici, Roma este cea care, împotriva marii majorități a acestor teologi, încearcă să apere credința. De altfel, îmi pare că adepții acestei teologii revoluționare nu mai îndrăznesc deloc să publice. Însă opiniile lor s-au răspândit deja foarte mult, și ei rămân majoritari în cler, chiar dacă acești preoți nu prea mai îndrăznesc să-și exprime adevăratele convingeri. Evident, nu este vorba de două blocuri omogene. În interiorul fiecăruia dintre aceste două curente există nuanțe, de la un teolog la altul. Dar, în linii mari, cred că aceasta este cu adevărat drama Bisericii de azi, și cauza profundă a dezafectării pe care o constatăm. Sper, prin această analiză, să nu îi îndemn pe cititorii mei să abandoneze totul, Credința și Biserica. Aș vrea, dimpotrivă, să-i ajut să înțeleagă mai bine ceea ce se petrece în profunzime și nimeni nu le explică. Credincioșii nu analizează această situație în amănunt, dar simt în mod confuz aceste tensiuni interne, această descumpănire a clerului însuși, preoții bătrâni continuând să apere credința tinereții lor, chiar sub forme uneori întrucâtva depășite, iar „tinerii” crezând că îi liniștesc pe credincioșii lor afirmând că sunt majori și vaccinați ‚ și că nu mai cred în toate poveștile astea de demult. Mai rău, de câtva timp, există preoți foarte tineri, închiși într-un fel de fundamentalism îngust și de moralism meschin. Cu siguranță, viitorul Bisericii nu este aici. Rezultatul este clar: bisericile s-au golit. Maioritatea francezilor nu își dau seama de aceasta, tocmai pentru că nu mai trec pe acolo decât pentru câteva ceremonii oficiale, căsătorii sau înmormântări, unde toată lumea se întâlnește, mai mult din politețe sau mondenitate decât din convingere. Iar atunci, firește, pentru o scurtă clipă, bisericile se umplu din nou. Dar nu încercați în timpul slujbei, să-i faceți să participe la liturghie. Demult timp, ei nu mai știu nici „Crezul” și nici „Tatăl nostru”. Este chiar uimitor, să vedem că Biserica, în Franța, continuă să joace un rol social foarte important, fără nicio legătură cu efectivele pe care le reprezintă realmente. Ea se bucură (pentru cât timp încă?) de un prestigiu ce corespunde gloriosului ei trecut, dar pe care nu-l mai justifică nimic. Există, desigur, câteva locuri privilegiate, câteva parohii încă foarte vii și influente. Dar dincolo de impresiile locale, mereu posibile, cifrele nu mint. Cred că trebuie să vi le prezint. Cu prilejul ultimei întruniri a episcopilor din Franța, la Lourdes, în 2009, cardinalul Barbarin, arhiepiscop de Lyon, recunoștea: „Când hirotonesc doi preoți pe an, îngrop alți douăzeci.?” Dar să continuăm lucrurile de puțin mai departe. Cifrele În 1902, în Franța existau 55 000 de preoți la o populație de 40710000 de locuitori. În 1950, nu mai erau decât 43 000. În 1965, mai erau 40 995 de preoți de parohie, fără să includem călugării. Cinci ani mai târziu, în 1970 erau 37 550, tot fără călugări. În 1995, deja nu mai erau decât 28 780 de preoți, de data aceasta cu călugări cu tot, iar în 2007, doar 20 000. În 2009, nu mai sunt decât 19 640, împreună cu călugării, iar jumătate dintre ei au peste 75 de ani. Se consideră că prin 2020 numărul preoților va fi mai mic de 6 000. Oricum ar fi reorganizările parohiilor sau diocezelor și noile funcțiuni atribuite laici lor, asta reprezintă un recul considerabil al prezenței Bisericii. După cum puteți constata, căderea este constantă și pare chiar să se accelereze. Imensa activitate a lui Ioan Paul II și chiar „Zilele Mondiale ale Tineretului” nu par să fi frânat căderea. Vaticanul întotdeauna apreciază, exagerând, că numărul de preoți în lume rămâne, în ansamblu, constant. Biserica catolică continuă efectiv, se pare, să se dezvolte în țările „în curs de dezvoltare”, ceea ce compensează numeric prăbușirea în cele creștine de multă vreme. Dar un număr constant într-o lume a cărei populație crește necontenit înseamnă tot un recul. În plus, pierderea de influență în toate țările cu un nivel de instrucțiune ridicat nu este un semn de mare vitalitate și niciun semn foarte bun pentru viii tor. Să notăm că deja în America Latină, din Mexic până în Argentina, Biserica catolică este distrusă încet de Bisericile evanghelice”. În Franța, dacă luăm ca punct de reper hirotonirile de preoți, curba este deosebit e elocventă. În 1830, au fost hirotoniți 2 357 de noi preoți la o populație de 33 de milioane de locuitori. În 1901, la 40 de milioane de francezi, 1 733 de preoți. Să urmărim inexorabila cădere din ultimii ani: 850 în 1955,647 în 1965, 161 în 1975,96 în 1995,83 în 2010. În acest an 45 de dioceze nu au primit un nou preot. Nu e nevoie să fii medium ca să ghicești că, în starea actuală a Bisericii, intrările în marile seminare nu vor fi masive. Mult mai puțin de o sută pe an astăzi, și asta în timp ce populația totală a țării atinge în metropolă peste 62 de milioane de locuitori, dintre care peste 50 de origine catolică. Franța, altădată exportatoare de preoți, a devenit acum importatoare. Aproape 1 500 de preoți străini își exercită ministeriatul în Franța. Cu oarecare întârziere, ansamblul țărilor ”dezvoltate” urmează aceeași evoluție. Din păcate, episcopilor noștri nu le-ar trece prin cap să hirotonească bărbați căsătoriți, așa cum fac creștinii din Orient, și cum Hristos însuși a sugerat alegându-l pe Sfântul Petru conducător al Bisericii sale, când acesta era însurat și tată de familie, precum, cu siguranță, majoritatea celorlalți apostoli. Nu! Sistemul piramidal al Bisericii romane este atât de perfect, încât nimic nu se va putea schimba decât pornind de la Roma. Asta a fost cât pe ce să se întâmple cu Ioan Paul I, dar el a fost repede asasinat”. Ultima versiune care circulă la Roma și este deosebit de ridicolă, ar fi aceea că papa ar fi înțeles că Sfântul Duh a comis o eroare de casting făcând să fie ales, și că și-ar fi dat seama că nu era în stare să-și asume o sarcină atât de grea. Atunci, el ar fi omis cu bună știință să ia medicamentele ce-i erau indispensabile pentru a supraviețui. În concluzie, un fel de sinucidere pasivă, ce ar fi trebuit, conform legilor Vaticanului, să facă imposibilă pentru el înmormântarea religioasă. Se observă același mecanism în toate regimurile totalitare. Cât timp papa se va opune hirotonirii unor bărbați însura ți, nu e nimic de sperat. Atunci domnii noștri, episcopii, care au fost aleși de Roma pentru docilitatea lor în stare să îndure orice, organizează dispariția lentă a Bisericii lor. După o perioadă de regrupare a parohiilor, ei au hotărât să renunțe la împărțirea țării în parohii. Nu vor mai încerca să numească preoți titulari oficiali pentru fiecare parohie, întrucât peste un anumit număr de parohii, 25, 30 sau 40, numirea aceasta nu mai este decât pură ficțiune. Ei au de gând să creeze” poluri misionare”, mici grupuri de preoți și laici, ce vor încerca să se deplaseze în jurul lor pe regiuni întinse. Adaug că practica credincioșilor coboară, din păcate, aceeași pantă vertiginoasă. Conform unei anchete diocezane, practica duminicală la Paris ar fi scăzut în medie cu 62% din 1962 până în 1975. Unele parohii ar fi pierdut până la 70% și niciuna mai puțin de 43%. Parohia Saint Suplice ar fi ajuns astfel în acești 13 ani de la 6 200 practicanți la 2 400. Astăzi, în 2010, se consideră că practica duminicală regulată este de 4,5% dintre „catolici”. Criza actuală este, cu siguranță, cea mai gravă pe care Biserica a cunoscut-o, de la criza ariană din secolul al IV-lea. Chiar și criza Reformei a fost mai puțin gravă. Ea nu atingea inima creștinismului. Protestanții nu repuneau în discuție nici caracterul divin al lui Hristos, nici taina Treimii. Astăzi, esențialul însuși este amenințat și deja abandonat de mulți teologi. Benedict XVI, perfect conștient de această dramă, a încerca să se adreseze direct credincioșilor, peste capul teologilor și exegeților și al episcopilor înșiși, reluându-și pana de bătrân profesor, ca să apere într-o lucrare foarte frumoasă caracterul dumnezeiesc al lui Hristos.” Este aspectul pozitiv al acestui papă (față de multe alte aspecte negative!). Esențialul credinței creștine este cel pe care aș vrea și eu să-l apăr, cu mijloacele mele. Voi fi silit să repet uneori elemente din cărțile mele precedente, dar mai bine dezvoltate, într-un mod mai convingător, sper.
2. O TEOLOGIE ADESEA NESIGURÃ Sfânta Biserică romano-catolică, în forma ei actuală, este pe cale să dispară rapid, după cum am văzut. Cu toate că sunt încă preot al ei, aș spune că această dispariție, în sine, nu este neapărat foarte gravă. Important este Dumnezeu. Biserica nu este decât un mijloc. Iar Evangheliile rămân. Din păcate, majoritatea oamenilor care părăsesc această Biserică nu au timpul, curajul sau mijloacele de a-l căuta pe Dumnezeu prin ei înșiși. Pentru mine, aici este drama. În acest sens, îmi pare foarte important să arăt că se poate și trebuie să facem această deosebire. Cei mai mulți dintre credincioși, adesea, nu îndrăznesc să o facă, pentru că nu se simt în stare să emită o judecată asupra a ceea ce este conform învățăturii și voinței lui Dumnezeu, și a ceea ce nu este. E adevărat că Biserica a pus totul în mișcare pentru a convinge că a te încrede în propria judecată ar fi cea mai mare primejdie și chiar semnul unei răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu. „Liberul examen”, drag protestanților, este condamnat formal. Totuși, astăzi, fie că vrem, fie că nu, nu este posibil să urmăm orbește învățătura Bisericii, pentru simplul motiv că această învățătură a devenit ea însăși foarte nesigură, astfel încât încă nu ne dăm seama întotdeauna în ce constă. Pag. 13 – 19 |