Adevăr Divin
Trucuri psihologice pentru părinți. Educația adolescenților
| Cum putem stabili o bună comunicare cu adolescenții? Cum să reacționăm atunci când se îndrăgostesc pentru prima dată? E bine să aibă televizor și calculator în cameră?... |
24.95 24.46 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Cum putem stabili o bună comunicare cu adolescenții? Cum să reacționăm atunci când se îndrăgostesc pentru prima dată? E bine să aibă televizor și calculator în cameră? De ce țigările, băutura și drogurile sunt pentru ei o tentație atât de puternică? Sunt întrebări pe care și le pun toți părinții ai căror copii au ajuns la această vârstă dificilă. Cartea vă oferă răspunsuri pertinente și numeroase sfaturi practice, spulberând miturile legate de perioada adolescenței. Ușor de pus în practică, trucurile psihologice rezentate vă ajută să aveți o relație armonioasă cu adolescenții și să-i sprijiniți în deciziile importante pe care le iau. |
Cuprins:
Mulțumiri ... 9 |
Fragment:
Întrebări pe care și le pune orice părinte: De ce a devenit mai dificilă comunicarea cu adolescentul meu? Ar trebui să insist ca adolescentul meu să-mi vorbească? Cum să încurajez comunicarea dintre noi? Ce e de făcut atunci când comunicarea se îndreaptă spre conflict?
Aveți impresia că fiica voastră de 14 ani se îndepărtează de voi? Se izolează din ce în ce mai mult, nu vă vorbește aproape deloc sau vă răspunde din vârful buzelor cu un simplu „da” sau „nu”? Atunci când încercați să comunicați cu fiul vostru de 15 ani, el se eschivează, nu vă răspunde sau își manifestă dezinteresul prin răspunsuri precum: „Nu vreau să mai vorbesc”, „De ce vrei să știi asta?”, „Nu înțelegi nimic” sau „Lasă-mă în pace cu asta!”? Mulți părinți sunt contrariați de acest gen de îndărătnicie, caracteristic crizei adolescenței. Această situație determină adesea numeroase divergențe, neînțelegeri și chiar conflicte, putând să conducă la o ruptură în comunicare. Întrucât comunicarea se află la baza întregii relații cu adolescentul nostru, este important să reacționăm și să discutăm despre aceasta! De ce a devenit mai dificilă comunicarea cu adolescentul meu? Adolescența este o etapă a vieții de care mulți părinți se tem și pe care o consideră dificilă. Ea implică transformări nu numai ale copiilor noștri, ci și ale relațiilor noastre cu ei. Este o perioadă de schimbări intense, când comunicarea pare să se destrame între noi și copilul pe care nu-l mai recunoaștem, care se îndepărtează, se revoltă, se opune sau se închide în sine, și asta spre marea noastră descumpănire. Un comportament firesc pentru adolescenți Ca părinți, avem deseori impresia că totul era mai ușor cu ceva vreme în urmă: copilul nostru ne alinta, ne povestea cum și-a petrecut timpul la școală, aprecia prezența noastră și o căuta mereu. De la intrarea în ciclul secundar, care marchează trecerea la adolescență, constatăm că totul se schimbă în mod progresiv. Nu numai că se îndepărtează de noi, dar chiar ne evită uneori, se izolează în camera lui sau evadează în fața calculatorului ori a jocurilor video. Astfel, deși vorbăreț și extravertit cu prietenii, se închide în sine îndată ce intră în casă și refuză să răspundă întrebărilor noastre. De fapt, orice motiv este bun pentru a se eschiva atunci când încercăm să-l tragem de limbă și nici nu se pune problema să ne țină la curent cu plecările și venirile sale sau cu ceea ce face și cu cine! „Adolescentul meu nu mai vrea să-mi vorbească. Nu mai vrea să mi se confeseze și mă evită. Poate pentru că nu mă mai iubește...” Mulți părinți au această impresie. Dacă e și cazul vostru, liniștiți-vă, copilul încă vă iubește. Acest comportament este câț se poate de normal și chiar des întâlnit la adolescenți. Nu trebuie deci să vă impacientați peste măsură, nici să o luați ca pe un afront personal, nici să credeți că vă respinge și că relația voastră este în pericol. Adolescenții se află într-o perioadă delicată a vieții lor, o perioadă de tranziție între copilărie și vârsta adultă. Pentru a o depăși, ei simt nevoia de a se diferenția și de a se distanța de părinți (fizic și psihic), cu scopul de a-și găsi propria identitate. În același timp, au impresia că oamenii din jur (adulții) nu-i înțeleg (sau nu i-ar înțelege, în orice caz), și de aici tendința de a se închide în ei înșiși. Adolescenții simt deci nevoia de a avea „grădina lor secretă”, colțișorul lor de intimitate, în care părinții să nu aibă acces. Pupicurile și alinturile au luat sfârșit? Tăcerea și distanța care caracterizează adolescența au drept efect reducerea dovezilor de afecțiune sau atenție pe care în mod obișnuit le schimbam cu copilul nostru. În timp ce alinturile și pupicurile reprezentau o sursă de mângâiere pentru micuțul nostru, ele provoacă acum adolescentului o emoție nouă, bizară sau o indispoziție care îl împinge în mod instinctiv să se eschiveze. Aceste contacte fizice au devenit dintr-odată invazive și amenințătoare pentru el. Această situație este dificilă mai ales pentru mame, care sunt nevoite să respecte rezerva tânărului și să aștepte răbdătoare, în speranța că aceste gesturi vor reveni... de la sine! Ar trebui să insist ca adolescentul meu să-mi vorbească? Tinerii între 12 și 17 ani se refugiază deseori într-o tăcere susceptibilă să destabilizeze orice părinte care prețuiește relația cu copilul său. În fața acestui refuz de a comunica, unii părinți, descumpăniți, ezită între insistență, confruntare, renunțare sau a lăsa lucrurile să curgă de la sine. Trebuie să fim prudenți în modul de abordare, în funcție de starea relației sau a legăturii de comunicare cu tânărul nostru. În viața de zi cu zi Orice adolescent are nevoie de intimitate și să-și păstreze secretele. Unii părinți nu înțeleg această nevoie și au tendința de a forța comunicarea sau de a pune o mulțime de întrebări, ceea ce va fi perceput de către adolescent ca o amenințare, ca o violare a dreptului său la intimitate sau ca o hărțuire. De altfel, o asemenea insistență are uneori un efect contrar celui dorit, putând chiar să conducă la o ruptură totală a comunicării. Este deci esențial să respectăm adolescentul și să acceptăm că acesta nu are întotdeauna chef să vorbească. Rețineți că, în timpul adolescenței, tânărul îi apreciază pe adulții care cred în el și care, mai presus de orice, îl respectă. Deci, dacă este important să favorizăm comunicarea, nu trebuie totuși să fim prea insistenți când vedem că tânărul nostru este refractar la încercările de apropiere. E vorba, de fapt, de a lua ceea ce ne dă el, puțin câte puțin. Adolescenții preferă să aștepte momentul propice în care vor avea ei înșiși plăcerea de a vorbi, și nu să se lase „interogați”. „Nu pari dispus să vorbești, așa că voi aștepta un moment mai bun pentru tine... În regulă?” „Vorbim mâine?” Ce e de făcut atunci când tăcerea pare să exprime o suferință? Unii adolescenți rup relațiile sau se izolează atunci când traversează perioade dificile sau situații stresante. Ca părinți, trebuie să încercăm să înțelegem ce îi frământă, ce nu merge și să reînnodăm dialogul cu ei. Fără îndoială, când vrei să izgonești răul, poți, de exemplu, să îngrijești o pisică rănită care încearcă să te zgârie, dar dacă adolescentul pare să treacă printr-o astfel de situație, explicați-i că numai discutând despre aceasta va reuși să-și atenueze durerea și să se elibereze de suferință înainte ca totul să se agraveze. Desigur, nu încercați să forțați adolescentul să discute sau să se destăinuie, căci astfel îl veți brusca inutil. Dar, invers, dacă nu faceți nimic și nu spuneți niciun cuvânt, crezând că totul va trece de la sine, riscați ca tânărul să interpreteze o asemenea atitudine drept indiferență din partea voastră, ceea ce va agrava problema. „Nu pari în apele tale, e totul În regulă?” „ Spune-mi, ce nu merge? Te cunosc și știu că ceva nu e în regulă. „ (Cu un pic de umor!) „Să știi că sunt aici și poți veni să-mi vorbești când dorești. OK?” Dacă adolescentul vostru se „deconectează” total de lume, se închide adesea în camera sa, nu-și mai frecventează prietenii sau nu are decât „prieteni virtuali” (Facebook, MSN, jocuri on-line... ) sau dacă se află în conflict deschis cu toți adulții din jurul său, există o problemă. Este responsabilitatea voastră, în calitate de părinți, să-i întindeți o mână de ajutor și să încercați să-l sprijiniți. Dacă, totuși, dialogul nu pare a fi posibil, nu ezitați să-i dați numărul de telefon al unui centru de servicii sau de ajutor pentru tineri, să-i propuneți să vorbească cu cineva din exterior sau să se întâlnească cu un specialist (un psiholog, de exemplu). Ce este de făcut atunci când comunicarea se deteriorează sau se rupe? Lucrurile stau în mod evident cu totul altfel atunci când legătura de comunicare este ruptă și relația este deteriorată. În situații de conflict, drept represalii, în niciun caz nu tăiați punțile de legătură! Menținerea contactului și a relațiilor bune cu adolescentul este responsabilitatea părintelui. Cu toate acestea, în cabinetele de consultație, vedem deseori părinți care aruncă această responsabilitate pe umerii adolescenților lor. „Asta e! Când va fi pregătit să rediscutăm, îmi va spune!” sau, în cazul părinților despărțiți: „EI trebuie să facă primul pas și să mă caute!”. Dar adolescentul nu este încă un adult, nefiind în măsură să judece corect consecințele unei rupturi a relației. El are nevoie de repere solide pentru a deveni un adult responsabil și autonom. Datoria noastră, ca părinți, este de a-i oferi aceste repere și pentru aceasta este necesar să menținem sau să reînnoim dialogul cu adolescentul nostru. Cea mai sigură modalitate de a nu ne îndepărta de adolescentul nostru este să... CO-MU-NI-CÃM! Cum să încurajez comunicarea dintre noi? Adolescenți care rămân la masă cu noi pur și simplu pentru a discuta după prânz, fără să-i oblige nimeni – este posibil așa ceva? Un tânăr de 15 ani care vorbește spontan cu părinții săi despre ‚modul în care și-a petrecut ziua sau despre noile sale preocupări – se întâmplă așa ceva? Este puținul pe care și-l dorește orice părinte, dar pentru aceasta ar fi trebuit să dezvolte și să întrețină o relație de comunicare bazată pe respect cu copilul său încă de când acesta era mic. Un asemenea lucru nu este, din păcate, întotdeauna ușor și devine, în mod cert, o provocare când copilul ajunge adolescent. Pag. 22 – 27 |