Rivalitatea dintre frați

Ne-am întrebat dacă există vreun aspect pozitiv al rivalității dintre frați. Pentru părinți, cu siguranță, nu. Dar pentru copii era oare ceva util?

Din tot ce citiserăm reieșeau avantaje ale conflictelor dintre frați și surori. Prin lupta pentru stabilirea unei poziții dominante devin mai duri și mai rezistenți în fața dificultăților. Din nesfârșitele jocuri violente își dezvoltă viteza și agilitatea. Din duelurile verbale învață care este deosebirea dintre a fi amabil și a jigni. Din neplăcerile firești traiului în comun învață cum să-și afirme o poziție, să se apere și să ajungă la compromis. Iar, uneori, invidia față de talentele deosebite ale celuilalt îi îndeamnă să muncească mai mult, să nu se dea bătuți și să aibă propriile realizări.

Acestea sunt aspectele pozitive ale rivalității dintre frați. Cele negative, arătate imediat de părinți, ar putea să demoralizeze grav pe unul dintre copii sau pe amândoi și chiar să îi afecteze pentru toată viața. Deoarece în carte urma să ne ocupăm de prevenirea și remedierea neajunsurilor de orice fel, am simțit că era important să reluăm studierea cauzelor competiției permanente dintre frați.

De unde începe totul? Experții în domeniu par a fi de acord că la originea geloziei dintre frați stă dorința puternică a fiecărui copil de a se bucura în exclusivitate de dragostea părinților. De ce această dorință de a fi singurul? Deoarece de la mamă și de la tată, această sursă formidabilă, se revarsă toate lucrurile de care copilul are nevoie pentru a supraviețui și a se dezvolta: hrană, adăpost, căldură, un simț al identității, un simț al valorii, al faptului de a fi special. Lumina dragostei și a încurajărilor părintești este cea care determină un copil să-și dezvolte capacitățile și, treptat, să ia în stăpânire mediul său înconjurător.

Cum ar fi posibil ca prezența fraților să nu arunce o umbră peste viața lui? Ei amenință tot ce este esențial pentru bunăstarea lui. Simpla existență în familie a altui copil sau a mai multora ar putea însemna MAI PUȚIN. Mai puțin timp petrecut de el singur cu părinții. Mai puțină atenție față de suferințe și dezamăgiri. Mai puține laude pentru realizări. Și, cea mai mare spaimă, următorul gând: „Dacă mama și tata arată atâta dragoste, grijă și entuziasm față de fratele meu și sora mea, poate că ei sunt mai importanți decât mine. Și, dacă sunt mai importanți, înseamnă că eu sunt mai puțin important. Și, dacă sunt mai puțin important, nu e bine deloc!”

Nu e de mirare că fiecare copil luptă din răsputeri pentru a îi primul sau cel mai bun. Nu e de mirare că își mobilizează întreaga energie pentru a avea mai mult sau cea mai mare parte. Sau, și mai bine, TOTUL. Siguranța înseamnă să îi ai numai pentru tine pe mama și pe tata, toate jucăriile, toată mâncarea, tot spațiul.

Cu ce problemă incredibil de dificilă se confruntă părinții! Ei trebuie să găsească modalități de a convinge fiecare copil că se află în siguranță, este deosebit și este iubit; trebuie să-i ajute pe micii rivali să descopere satisfacțiile activităților comune și ale cooperării; și, cumva, trebuie să pregătească terenul pentru ca frații puși pe harță să se poată considera cândva o sursă de plăcere și susținere reciproce.

Cum se descurcau părinții cu această mare responsabilitate? Pentru a afla, am imaginat un scurt chestionar.

Desfășurați cu copiii vreo activitate care pare să îmbunătățească relația dintre ei?

Ce anume, din ceea ce faceți, pare s-o înrăutățească?

Vă amintiți ce acțiuni ale părinților dumneavoastră sporeau ostilitatea dintre dumneavoastră și frați?

Părinții dumneavoastră făceau vreodată ceva ce diminua această ostilitate?

Am mai întrebat cum se înțelegeau cu frații în copilărie, cum se înțeleg acum și ce aspecte le-ar plăcea să fie tratate într-o carte despre rivalitatea dintre frați.

Totodată, am desfășurat interviuri personale. Am înregistrat sute de ore de discuții cu bărbați, femei și copii din diverse categorii, cu vârste între trei și optzeci și opt de ani.

In final, am adunat laolaltă toate materialele, vechi și noi, și am desfășurat câteva ședințe în grupe de câte opt persoane, exclusiv pe tema rivalității dintre frați. Unii părinți din acele grupe s-au entuziasmat chiar de la început; alții au fost sceptici („Da, dar nu-i știți pe copiii mei?, iar alții erau la capătul puterilor, dispuși să încerce orice. Toți au participat activ - au luat notițe, au pus întrebări, au desfășurat jocuri de rol în clasă și au împărtășit între ei rezultatele experimentelor din „laboratoarele” de acasă.

În urma tuturor acestor întâlniri și a întregii munci depuse de noi în anii anteriori, a luat ființă cartea de față, care ne prezintă convin¬gerea că noi, părinții, putem să îmbunătățim situația.

Putem fie să intensificăm competiția, fie s-o atenuăm. Putem să acționăm astfel încât ostilitatea să rămână ascunsă sau să fie eliberată în siguranță. Putem să grăbim confruntarea sau să facem cooperarea posibilă.

Atitudinea și cuvintele noastre au forță. Când începe Războiul dintre Frați, nu trebuie să ne mai simțim frustrați, înnebuniți sau neajutorați. înarmați cu noi cunoștințe și un nou mod de înțelegere, ii putem conduce pe rivali către pace.

Mulțumiri ... ix
Cum a apărut această carte ... x
Nota autoarelor ... xiv

1. Frați și surori — Trecut și prezent ... 1
2. Până când resentimentele nu ies la iveală ... 11
3. Pericolele comparării ... 39
4. „La fel” înseamnă „mai puțin” ... 52
5. Rolurile fraților ... 70
Dacă el e așa, eu sunt altfel ... 70
Să lăsăm copiii să se schimbe ... 78
Gata cu copiii-problemăl ... 90
6. Când copiii se bat ... 102
Cum să intervenim eficient ... 102
Cum să intervenim, astfel încât să ne putem retrage ... 119
Cum să-i ajutăm pe copii să rezolve conflicte grave ... 121
7. împăcarea cu trecutul ... 146

încheiere ... 158

I. împăcarea fraților când sunt mici ... 165
II. Singuri acasă ... 179
III. Alte modalități de încurajare a bunelor sentimente între frați și surori ... 185

Index ... 193

1

Frați și surori – Trecut și prezent

În sinea mea, credeam că rivalitatea dintre frați era ceva ce se întâmpla numai copiilor altora.

Undeva, în mintea mea, mă complăceam în ideea că puteam să păcălesc monstrul geloziei nefăcând niciodată greșelile ușor de sesizat pe care le făceau ceilalți părinți, în urma cărora copiii deveneau geloși unul pe altul. Niciodată nu aveam să fac comparații Între ei, să iau partea unuia, să am un favorit. Dacă ambii băieți aveau să știe că sunt iubiți în aceeași măsură, poate se vor ciondăni puțin din când În când, dar ce motiv serios ar avea să se bată?

Oricare ar fi fost motivul, ei îl găseau.

Din clipa în care deschideau ochii dimineața și până seara, când îi închideau, păreau să se dedice unui singur scop – să-și facă necazuri unul altuia.

Eram blocată. Nu-mi puteam explica intensitatea și brutalitatea nesfârșitei lupte dintre ei.

Oare era ceva în neregulă cu ei?

Oare era ceva în neregulă cu mine?

Nu am putut să mă liniștesc decât după ce mi-am împărtășit temefile celorlalți membri ai grupului de părinți coordonat de dr. Ginott. Am fost nemaipomenit de fericită să descopăr că nu eram singura care se confrunta cu asemenea necazuri. Nu numai eu aveam toată ziua presărată cu cuvinte urâte, pâre, ghionturi, ciupituri, zbierete și hohote de plâns. Nu eram singura tristă, cu nervii la pământ și cu sentimentul că nu poate face față.

Ați crede că, provenind și noi din familii cu mai mulți copii, ar fi trebuit să știm la ce să ne așteptăm. Cu toate acestea, majoritatea părinților din grup erau la fel de nepregătiți pentru confruntarea cu rivalitatea dintre copiii lor ca și mine. Chiar și acum, după mulți ani, când conduc prima discuție în grup pe tema rivalității dintre frați, îmi dau seama cât de puține lucruri s-au schimbat. Oamenii de-abia așteaptă să relateze cât de descurajați se simt în fața prăpastiei dintre așteptările lor optimiste și cruda realitate.

– Am mai făcut un copil ca să aibă Christie o soră cu care să se joace și să fie prietene toată viața. Acum o are și o urăște. Nu vrea nimic altceva decât „s-o ducem înapoi”.

– Am crezut întotdeauna că băieții mei vor ține unul cu celălalt.

Chiar dacă acasă se băteau, eram sigură că față de restul lumii vor face front comun. Am simțit că mor când am aflat că băiatul cel mare s-a alăturat unui grup împotriva celui mic, în stația de autobuz.

– Crescând alături de frații mei, știam că băieții se bat, dar îmi închipuiam că fetele se înțeleg între ele. Cele trei ale mele, nu. Și cel mai rău este că au o memorie de elefant. Nu uită niciodată „ce mi-a tăcut” săptămâna trecută, luna trecută, anul trecut. Și nu iartă niciodată.

– Eu am fost singură la părinți și m-arn gândit că-i fac un mare bine Darei când l-am avut pe Gregory. Am fost suficient de naivă să cred că se vor înțelege bine de la sine. Și s-au înțeles, până când a început și el să meargă și să vorbească. Îmi tot spuneam: „O să fie mai bine pe măsură ce cresc.” Ei bine, e mai rău. Acum, Gregory are șase ani, iar Dara, nouă. Orice ar avea Gregory, vrea și Dara. Orice ar avea Dara, vrea și Gregory. Nu se pot apropia la jumătate de metru unul de altul fără să se înghiontească sau să se lovească. Și nici unul nu contenește să mă întrebe: „De ce a trebuit să-I faci și pe el? De ce a trebuit s-o faci și pe ea? De ce nu m-ați tăcut numai pe mine?”

– Eu am vrut să evit rivalitatea dintre frați programând să am copiii la intervale rezonabile. Cumnata mea mi-a spus să-i fac unul după altul, astfel se vor juca împreună precum cățel ușii. Am tăcut așa, iar copiii se băteau tot timpul. Apoi am citit o carte în care scria că intervalul perfect este de trei ani. Am încercat și așa, iar cel mare s-a aliat cu mijlociul împotriva celui mic. Am mai așteptat patru ani până la următorul, iar acum toți vin la mine și se plâng. Cei mai mici, că băiatul cel mare este „rău și face pe șeful”, iar acesta se plânge că frații mai mici nu-l ascultă niciodată. Orice-ai face, nu e bine.

– Nu înțelegeam de ce atâta preocupare pentru rivalitatea dintre frați, fiindcă eu n-am avut nici o problemă cu băiatul și fetița, cât au fost mici. Ei bine, acum sunt adolescenți și recuperează timpul pierdut. Nu pot sta împreună nici un minut fără să iasă scântei, în timp ce le ascultam necazurile comune, m-am trezit întrebându-rnă:

„Oare de ce sunt atât de surprinși? Au uitat cum erau în copilărie? De ce nu-și valorifică amintirile despre relația cu frații și surorile lor? Dar eu de ce nu făcusem asta? De ce nu-mi fusese de folos experiența cu frații mei la creșterea propriilor copii?” Poate fiindcă eram mezina familiei, iar fratele și sora mea erau mult mai mari. Nu văzusem niciodată doi băieți crescând împreună.

Când le-am împărtășit aceste gânduri celor din grup, toți s-au declarat rapid de acord că și copiii lor erau foarte diferiți ca număr, diferențe de vârstă, sex și personalitate de frații cu care crescuseră ei. Au atras atenția și asupra faptului că acum priveau lucrurile altfel. După cum s-a exprimat sec un tată, „una e să fii un copil care se bate și alta e să fii părintele care trebuie să rezolve conflictul”.

Dar, chiar în timp ce discutam cu calm despre deosebirile dintre familiile noastre din copilărie și cele actuale, au început să ne vină în minte impresii puternic întipărite din trecut. Fiecare avea ceva de povestit și, treptat, sala s-a umplut cu frații și surorile de odinioară și cu trăirile intense care marcaseră relațiile dintre aceștia:

– Îmi amintesc cum mă înfuriam când fratele meu mai mare râdea de mine. Părinții îmi repetau întruna că, dacă nu-i răspund, va înceta să mă necăjească, dar eu îi răspundeam întotdeauna. El mă tachina încontinuu până izbucneam în plâns. Zicea: „Ia-ți periuța de dinți și pleacă! Oricum nu te iubește nimeni.” Vorbele astea aveau efect de fiecare dată. Atunci mă podidea plânsul.

– Și fratele meu avea obiceiul să mă necăjească. Odată, când aveam vreo Opt ani, m-am înfuriat atât de rău pentru că încercase să mă facă să cad când mergeam cu bicicleta, încât mi-am zis: ,,Ajunge! Toate astea trebuie să înceteze!” Am intrat în casă și am sunat la centrala telefonică. (Sunt dintr-un orășel din nord și pe vremea aceea nu aveam nici măcar disc la telefon.) Am spus: „Dați-mi poliția, vă rog!” Centralista a zis: „Să vedem... „ Apoi a intrat mama și mi-a spus să închid telefonul. N-a țipat la mine, dar a zis că va trebui să-i spună tatei ce-am tăcut.

În seara aceea, când tata a venit de la muncă, m-am prefăcut că dorm, dar el a venit și m-a trezit. Nu mi-a spus decât: „Nu se poate să procedezi așa la furie.” La început m-am simțit ușurat că nu aveam să fiu pedepsit. Dar îmi amintesc că apoi am fost cuprins de furie și m-am simțit neajutorat.

– Fratele meu nu avea voie să fie rău cu mine, orice i-aș fi făcut. Eu eram „fetița ratei”. Indiferent ce făceam, scăpam nepedepsită. Și făceam niște chestii destul de urâte. Odată am aruncat pe el cu grăsime încinsă. Altă dată i-am înfipt o furculiță în braț. Uneori, el încerca să mă oprească ținându-mă de mâini, dar, când îmi dădea drumul, îl răneam rău. într-o zi, când părinții nu erau acasă, mi-a tras un pumn în față. încă se mai vede cicatricea. Asta a fost tot. De atunci nu m-am mai atins de el.

– În familia mea nu era voie să te bați. Fără alte comentarii. Eu și fratele meu nu aveam voie nici măcar să ne supărăm unul pe celălalt. Multă vreme nu ne-am simpatizat, dar nu aveam voie să ne supărăm. De ce? Fără nici un motiv. Pur și simplu nu aveam voie. Ideea era: „E fratele tău. Trebuie să-I iubești.” Eu ziceam: „Mamă, dar e rău și egoist!” „N-ai ce face. Trebuie să-ți placă de el.” Așa că mi-am înghițit mult timp furia fiindcă mă temeam de ceea ce avea să se întâmple dacă i-aș fi dat frâu liber.

Pe măsură ce tot mai mulți participanți își împărtășeau amintirile din copilărie legate de frați, mă minunam de felul în care fiecare relatare părea să-I catapulteze pe narator în trecut și să scoată din nou la iveală vechea suferință și furie. Dar cât de diferite erau aceste situații de cele descrise anterior de părinți cu privire la propriii copii? Condițiile și personajele nu erau similare; dar sentimentele păreau aceleași în foarte mare măsură.

– Poate că deosebirile dintre generații nu sunt chiar atât de mari, a comentat cineva cu tristețe. Poate că trebuie să ne obișnuim cu gândul că frații sunt adversari din naștere.

– Nu neapărat, a obiectat un tată. Eu și fratele meu am fost foarte apropiați încă de la început. Când eram mic, mama obișnuia să mă lase în grija lui, iar lui îi făcea plăcere întotdeauna, chiar și când ea nu-l lăsa să plece la joacă până nu-mi terminam biberonul. Eu nu voiam să-l termin, iar el nu voia să aștepte, așa că bea el tot în locul meu. Apoi plecam împreună la prietenii lui.

Toată lumea a izbucnit în râs. O mamă spuse:

– Asta îmi amintește de mine și sora mea. Întotdeauna complotam împreună, mai ales la vârsta adolescenței. Obișnuiam să facem front comun ori de câte ori voiam s-o pedepsim pe mama. Când mama ne certa sau ne admonesta, intram în greva foamei – câte una, pe rând. Asta o scotea din minți pe mama, deoarece era îngrijorată de cât de slabe eram. Ne dădea mereu să bem șodou sau lapte simplu, iar cea mai mare pedeapsă pentru ea era să nu mai mâncăm. Dar noi de fapt mâncam fără știrea ei. Cea care nu făcea greva foamei îi aducea mâncare celeilalte.

Făcu o pauză și se încruntă.

– Dar cu sora mai mică este altă poveste. Ea s-a născut cu zece ani după mine și a acaparat total atenția tuturor. După părerea mea, era doar o puștoaică răsfățată, și așa este și acum.

– Probabil că așa vorbesc surorile mele despre mine, spuse altă participantă. Când m-am născut eu, ele aveau opt, respectiv doisprezece ani și cred că erau geloase fiindcă eu eram preferata tatei. În plus, aveam o mulțime de avantaje pe care ele nu le avuseseră. Când m-am născut eu, familia avea mai mulți bani, iar eu am fost singura care a făcut facultate. Amândouă surorile mele s-au măritat la 19 ani.

Acum, după moartea tatei, eu și mama am devenit foarte apropiate. Și copiii mei au îndrăgit-o, De curând ne-am gândit să ne mutăm cu toții la ea și n-o să vă vină să credeți ce se întâmplă. Când surorile mele au aflat de la mama de planul nostru, au sărit în sus. „Noi am făcut împrumut ipotecar pentru casă... Noi am luptat ani întregi pentru ce avem... Ea a făcut facultate... Soțul ei a făcut facultate... Soțul ei are un serviciu bun...”

Cel mai mult mă necăjește acum faptul că nepoatele și nepoții mei au resentimente față de copiii mei. Îi aud spunând: „Bunico, de ce stai tot timpul numai cu ei? Pe la noi nu mai vii!” Gelozia pare să nu aibă sfârșit. S-a transmis de la o generație la următoarea.

În toată sala s-au auzit oftaturi. Cineva zise că ăsta e un caz grav. Am simțit nevoia să fac un rezumat înainte de a trece mai departe:

– Am comparat copilăria noastră cu cea a copiilor noștri și până acum se pare că a reieșit că relațiile cu frații ne pot influența puternic prima perioadă a vieții, producând sentimente intense, pozitive sau negative; că aceleași sentimente față de frați și surori se pot menține și la vârsta adultă; și, în fine, că sentimentele astea se pot transmite și generației următoare.

Ar fi fost mai multe de spus, dar nu prea știam ce anume. M-am gândit din nou la fratele și sora mea și la modul cum mă trataseră, ca pe o „pacoste” care le stătea mereu în cale, și cum, chiar și în prezent, când sunt un adult relativ realizat, Încă mai cred uneori că stau în calea cuiva. Am întrebat cu voce tare:

– Ar fi exagerat să spunem că experiențele din copilărie cu frații pot să ne determine modul prezent de a acționa, de a gândi și de a ne privi pe noi înșine?

Ezitarea a durat doar o clipă. Patru mâini au țâșnit în sus imediat. l-am dat cuvântul unuia dintre tați,

– Fără îndoială! a zis el. Eu simt nevoia să am responsabilități. Sunt sigur că asta se întâmplă din cauză că am fost cel mai mare dintre trei frați. Am fost un dictator cumsecade peste băieții mai mici. Ei îmi urmau întotdeauna exemplul și făceau tot ce le ceream. Uneori îi băteam, dar îi și apăram de puștii care terorizau copiii din cartier.

Chiar și azi, trebuie să fiu „șef’. De curând am primit o ofertă excelentă pentru a-mi vinde afacerea. Contractul prevedea ca eu să asigur în continuare conducerea pentru noii proprietari. Dar știu cum mi-e firea. Nu voi face niciodată așa ceva. Trebuie să fiu eu șeful.

– Eu sunt cel mai mic dintre cinci băieți-și n-am nici o umbră de îndoială că frații mei îmi influențează opinia despre mine însumi din prezent. Toți sunt niște oameni foarte energiei, cu realizări deosebite – în educație, în sport, în orice domeniu vreți. Numai că pentru ei e ceva firesc. în copilărie, încercam necontenit să țin pasul cu ei. În timp ce ei se distrau, eu stăteam la etaj, cu burta pe carte. Nu m-au înțeles niciodată. Obișnuiau să-mi spună „adoptatul” – cu afecțiune,
desigur.

Chiar și în ziua de azi, mă străduiesc din răsputeri. Soția zice că am viciul muncii. Nu înțelege că o parte din mine aleargă încă să-i prindă din urmă pe frații mei.

– Eu am încetat demult să încerc să fiu la fel cu sora mea mai mare, zise o femeie. Era așa frumoasă și talentată, încât nu ne puteam compara. Iar ea știa asta.

Îmi amintesc că odată, când aveam vreo 13 ani, ne îmbrăcam să mergem la o nuntă în familie. Mie mi se părea că arăt bine. Ea a venit lângă mine, în fața oglinzii, și a zis: „Eu sunt EEE – Extraordinară, Eclatantă și Elegantă”. Apoi s-a uitat la mine și a zis: „Tu ești SSS – Simpatică, Simplă și Sinceră”. N-am uitat asta niciodată. Până în ziua de azi, când cineva îmi face un compliment, îmi spun în sinea mea:

„Da, sigur, dar s-o vezi pe soră-mea!”

– Și pe mine m-a influențat sora mea, zise încet altă femeie. Ceilalți se aplecară spre ea să audă mai bine. Întotdeauna m-am simțit... jenată din cauza ei. După o ezitare, inspiră adânc și continuă. De când țin minte, a avut probleme psihice și făcea mereu niște ciudățenii pentru care trebuia să găsesc o scuză față de prietenele mele. Părinții mei erau atât de îngrijorați din cauza ei, încât simțeam că eu trebuie să fiu fiica bună, cea pe care se puteau baza. Deși eram cea mică, întotdeauna m-am simțit ca și cum aș fi fost cea mare.

De-a lungul anilor, singura schimbare a fost înrăutățirea stării ei. Și, de fiecare dată când o văd, deși știu că nu e vinovată cu nimic, am un resentiment ca și cum mi-ar fi furat copilăria normală.

Ascultam uluită. Fusesem întotdeauna conștientă de faptul că părinții joacă un rol important în modelarea vieții copiilor, dar niciodată, până în clipa aceea, nu mă gândisem cât de mult își pot influența frații destinele unul altuia.

Iată însă un bărbat în toată firea care încă simte nevoia să fie șef; altul, care tot mai muncește din răsputeri să țină pasul cu frații săi; o femeie care și acum simte că nu se poate compara cu sora ei; și alta care încă mai suferă că trebuie să fie „fiica bună”. Toate astea, în esență, din cauza celor care s-a întâmplat să le fie frați.

Pag. 1 – 7