Continuitatea românilor în Dacia

Scrisă imediat după Dictatul de la Viena, ca un răspuns științific la nedreptatea strigătoare la cer ce i se făcuse poporului român, sinteza Continuitatea românilor în Dacia se bazează pe întreg blocul textelor publicate anterior de autor în seria Fontes Historiae Daco-Romanorum (vol. I-XV), 1934-1939, precum și în alte volume de sine stătătoare.

Deși argumentația invocă mărturii din tot spațiul medieval european cele mai forrnidabile „dovezi noi” sunt extrase din chiar scrierile oficiale maghiare, care îi contrazic irevocabil pe adversarii continuității noastre în special în Transilvania.

Răspuns „Dictatului de la Viena”... 5

Notă asupra ediției ... 9

CONTINUITATEA ROMÂNILOR ÎN DACIA

Prefață ... 13

1. Introducere ... 15

2.  Geneza problemei românești ... 16

3. Cum motivează străinii neautohtonia românilor ... 20

4. Originea ungurilor și cucerirea Transilvaniei ... 22

5. Originea poporului român și a limbii române ... 28

6.Dacia înainte de romani și sub romani ... 30

7.Dacia după părăsirea ei oficială ... 35

8. Arătările arheologiei ... 39

9. Arătările lui Ammian Marcellin ... 44

10. Arătările lui Priscus ... 46

11. Arătările lui Jordanes ...  48

12. Arătările lui Zosimus ...52

13. Arătările lui Procopius ... 54

14.Două novellae împărătești ... 60

15. Arătările lui Theophilactus ...  64

16. Legenda Sfântului Dumitru ...  67

17. Arătările lui Theophanes ... 71

18. Arătările cronicarului rus Nestor ... 73

19. Românii de la sudul Dunării în izvoarele bizantine ... 77

20. Arătările scriitoarei Anna Comnena ... 80

21. Arătările lui Cinnamus ...  82

22. Bordonii-brodnicii în cronica lui Nicetas ... 84

23. Arătările lui Nicetas Choniates ... 86

24.Brodnicii-români În izvoarele medievale ... 88

25.Arătările lui Thomas Tuscus ... 90

26.Arătările cronicilor ungurești ... 92

27. Românii în Descriptio Europae Orientalis ... 98

28. Românii în cântecele medie vale ... 106

29. Organizarea românilor în cnezate și voievodate ... 113

30. Arătările lui Rogerius ... 116

31.Dovezi scoase din studiul limbii ... 122

32. Dovezi scoase din toponimie și onomastică ...131

33. Arătările documentelor (Diplome regale și bule papale) ... 136

34. Încheieri ... 140

Indicele numelor proprii ... 143

2. Geneza problemei românești

În adevăr, mutismul aparent al unor documente care să ateste persistența românilor în regiunile fostei Dacii, a făcut pe unii scriitori din veacul al XVIII-lea, germani de origine, să pună la îndoială, din considerațiuni de ordin politic, continuitatea românilor la Nordul Dunării.

Și, de unde până atunci, toți istoricii erau unanimi întru a considera pe români ca urmași ai romanilor – începând cu umani știi secolului al XV-lea, cu Enea Silvio Piccolomini și cu Bonfini – deodată, ca prin minune, li s-a negat autohtonia în ținuturile în care trăiesc și li s-a căutat proveniența, fie la Sudul Dunării, fie chiar în stepele îndepărtate ale Asiei.

În adevăr, veacul al XVIII-lea se deschisese pentru români sub niște auspicii promițătoare. Căci, după înfrângerea turcilor, care ajunseseră prin cuceririle lor până sub zidurile Vienei și după întronarea dominației habsburgilor în Transilvania și în Cislaitania, precum și, mai ales, după unirea unei părți a bisericii ortodoxe din Transilvania cu biserica din Roma, românii de peste Carpați începură să privească viitorul cu mai multă încredere.

Dar, în special, trei evenimente de o covârșitoare importanță istorică, făcea ca, mai ales în jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea, să se trezească con știința națională la românii de peste Carpați.

În primul rând, erau reformele pe care împăratul, cu largi vederi politice, Iosif al II-lea, le-a anunțat urbi er orbi tuturor popoarelor sale și în urma cărora românii de peste munți prinseră nădejde să scape din starea lor de șerbie la care îi adusese, după un răstimp de relativă bună stare politică și socială, Unio trium nationum din 1437 și mai ales Tripartitullui Verbaczy din 1516. Reformele liberale ale lui Iosif al II-lea le aduceau românilor nădejdea de a se bucura și ei de drepturi constituționale.

În al doilea rând, erau mișcările revoluționare din anii 1784 și 1785 ale lui Horia și ale tovarășilor săi Cloșca și Crișan, mișcări la care luaseră parte toți conducătorii neamului românesc: preoți, învățători, cărturari și care mișcări erau puse la cale, poate, cu asentimentul Vienei.

În al treilea rând, era acțiunea politică întreprinsă de întregul neam românesc de peste Carpați, în frunte cu tot clerul, prin faimosul memorand numit de un contemporan, cam în ironie, Supplex libellus Valachorum.

„Tustrele aceste evenimente, dar mai cu seamă cel din urmă – spune un istoric român 1 – avură darul de a provoca o mare îngrijorare, tulburare chiar, printre unguri și sași, aflați, tocmai atunci, după revocarea ordonanțelor liberatoare /, într-o acută dispoziție de reacționarism, în vederea reîntronării și asigurării pentru totdeauna în viitor a poziției lor – privilegiate și dorninante – poziție clătinată și amenințată, pe cât de neașteptat, pe atât de serios, prin efemerele reforme iosefine.

Căci, în cazul când postulatele politice naționale române, de egală îndreptățire la viața publică a țării, reclamate prin Supplex libellus... ar fi fost cucerite, numărul cel covârșitor al românilor și, negreșit, vigoarea și calitățile ce ei afirmaseră în ultimul timp pe terenurile unde propășirea nu le putuse fi cu totul împiedecată, trebuiau să fie pentru cei ce până atuncea profitaseră exclusiv de munca și jertfa acestui popor, serioase motive de îngrijorare, de tulburare, cum s-a vădit aceasta în dezvoltarea de mai târziu a vieții publice din Transilvania.

De aci, necesitatea pentru dânșii a unei serioase lupte împotriva cererilor române, nu numai pe teren politic, ci și științific.

Și de aci prilejul binevenit ca noua teorie istorică a lui Sulzer, privitoare la originea balcanică a poporului român, să fie pusă în serviciul luptelor politice, prin acei scriitori ai timpului care se făcuseră exponenți ai concetățenilor sași și unguri în aceste lupte.”

Cel dintâi scriitor care s-a identificat cu noile idei care circulau pe atunci, atât în Ungaria, cât și în țările vecine, a fost, nu un ungur și nici un sas, ci un german din Elveția, Franz Joseph Sulzer, care a trăit în Transilvania și apoi în Țara Românească, unde a și murit ca jurisconsult al lui Alexandru Vodă Ipsilanti. Fiind ginerele patricianului sas din Brașov, Johann von Drauth, acest Sulzer se identificase cu ideile politice ale sașilor privitoare la originea, trecutul și drepturile politice ale românilor.

În cartea sa, Sulzer a formulat, el, cel dintâi, teoria expusă cu un caracter cvasi-științific despre originea balcanică a românilor, voind să dovedească neautohtonia românilor din situația de robie politică și socială a acestora la Nordul Dunării. Argumentarea lui Sulzer s-a dovedit în urmă a nu fi fost serioasă.

Această teorie a lui Sulzer sa fost îmbrățișată, apoi, cu multă căldură de urmașii săi și, nu mult după el, sasul Eder a publicat Supplex libellus Valachorum; scriere oficială redactată anume pentru reprezentanții țării în dietă, scriere în care combate punct cu punct toate cererile românilor și în care se oglindește toată ura conaționalilor săi.

Chestiunea aceasta, însă, a fost făcută cunoscută în cercuri mai largi din străinătate de șvabul din Ungaria, Johann Christian Engel, mare istoric german, care se deosebește de Sulzer prin aceea că admite migrațiunea românilor în veacul al IX-lea, deci înainte de cucerirea ungurească și de colonizarea sașilor.

Cărțile lui Engel’au stârnit, în urmă, o întreagă literatură, care a dat la iveală argumente și pro și contra și la care au luat parte dintre români mai ales Samuel Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, literatură ce a culminat în veacul al XIX-lea prin studiile lui Rosler, Hunfalvy, Rethy și alții și prin răspunsurile lui Xenopol, Onciul, Burlă și alții, ca să nu mai vorbim de istoricii de astăzi încă în viață.

3. Cum motivează străinii neautohtonia românilor

Adversarii continuității românilor, susținători ai admigrării de la Sudul Dunării în regiunea Carpaților, au două feluri de argumente: unele negative – ex silentio – iar altele pozitive. Cele negative se reduc la următoarele trei:

1. Timp de o mie de ani, de la 271 sau 275, și până în secolul al XIII-lea – susțin adversarii continuității – izvoarele istorice nu ne-ar da nicio informație asupra românilor din actualul lor teritoriu, deși, în ce privește pe românii din Peninsula Balcanică, aceștia sunt amintiți cu trei sute de ani înaintea celor din stânga Dunării.

Mutismul acesta al documentelor nu s-ar explica decât prin nepersistența românilor în țara lor.

Același mutism însă îl întâlnim pentru toți locuitorii Ardealului până la începutul secolului al XIII-lea, fie din cauză că în aceste teritorii nu exista o viață ordonată, fie că invazia tătarilor din 1241 a contribuit Ia distrugerea totală a documentelor ce vor fi existați.

2. În al doilea rând – susțin adversarii continuității – în tot teritoriul românesc de la Nordul Dunării, nu s-ar găsi o singură numire de localitate ce s-ar fi păstrat din epoca romană și care să poarte caracterul fonologic al limbii române.

Diferitele numiri de munți și râuri ca Tisa; Criș, Olt, Mureș etc. ar fi intrat în limba română din limba slavă sau din limba maghiară și prin mijlocirea lor, iar nu invers din limba română în limba slavă sau în limba ungurească.

3. În al treilea rând, după retragerea cârmuirii romane din Dacia, țara ar fi trecut sub stăpânirea goților, „fedrați” ai romanilor, care au condus-o timp de o sută de ani, de la 271 sau 275 până la 375, când s-a produs invazia hunilor, iar de la 453 până la 566 au stăpânit în Transilvania gepizii.

Urmele acestor două popoare germane se constată neîndoios până în secolul al IX-lea.

Cu toate acestea, semințiile germane n-ar fi lăsat nicio urmă în limba română.

Și, dacă românii ar fi trăit tot timpul în țara lor de astăzi, ar fi cu neputință să nu fi păstrat și ei, în tezaurul lor de cuvinte, vorbe și expresiuni din limba germană, cum s-a întâmplat aceasta în Italia, unde goții și longobarzii au lăsat urme neîndoielnice în limba italiană, sau în sudul Franței și în Peninsula Iberică, unde se întâlnesc urmele francilor și’ ale vizigoților. în limba română nu s-ar găsi nimic asemănător.

4. Pe lângă aceste trei argumente, negative, în aparență destul de puternice, s-ar mai adăuga și un al patrulea argument, acesta însă pozitiv. Structura limbii românești prezintă o foarte apropiată înrudire cu limba albaneză, ceea ce nu s-ar putea explica decât printr-o nemijlocită vecinătate.

Și cum istoricește nu s-ar constata, – susțin adversarii autohtoniei românești, – ca să fi locuit cândva la Nordul Dunării ilirii, strămoșii albanezilor de astăzi, urmează ca românii să fi locuit la dreapta acestui fluviu, de unde apoi, cu timpul, ar fi imigrat în regiunea Carpaților.

Înlăturându-se astfel autohtonia românilor și negându-li-se pe această cale, și științificește, pretențiile lor asupra regiunilor transcarpatine, s-ar întrona drepturile și privilegiile ungurilor și chiar ale sașilor asupra acestor regiuni și trecutul în întregime și-ar dobândi justificarea sa.

Transilvania și ținuturile din câmpia de răsărit a Tisei, aparținând, deci, ungurilor de drept istoric, românii ca venetici nu și-ar mai putea justifica niciun drept al lor asupra țării.

Ei au fost și trebuie să rămână ca națiune numai tolerată față de unguri, secui și sași.

În Ungaria milenară drepturi istorice n-ar avea decât ungurii.

Pag. 16 – 21