Solemnitatea ignoranței: Eseurile de la Stuttgart II

Multe sunt temele eseurilor în discuție, însă interesantă este dicțiunea ideilor, acel farmec al enunțului și formulării memorabile, ușurința de a desena concepte și idei, în mod conex și interdisciplinar.

Citindu-l deci pe Iulian Chivu e greu de spus dacă autorul deschide spre o disciplină nouă, etnosofia, dincolo de etnopsihologie, sau face peste timp o relectură aplicată a unor teme filosofi ce al căror miraj este mereu fascinant...

Scrisă cu rigoare, cartea poartă și o dimensiune polemică, atât prin profunzime, cât și ca sens și semnificație, față de generația spontanee de teorii și practici perfide ce pun gândul în situații nefericite și spiritul să se răsucească viclean spre realizarea de sine.

5 Cap. 1 Existenta ca f(x):

5 Statornicirea în relativ

12 Cu Russell, către servitutea analizei

18 Erorile logice informale și aporiile factuale

27 Formal contra informal în factualitate

32 Des-Facerea – sensul certitudinii și apelul la probabilitate

38 Prefer existența de tipul j(x)

44 Cu Otto Rank, despre ființa care își excede

44 Noematicul a fi și apofanticul a exista

56 Ordine metafizică și efectivitate ecstatică

71 Solemnitatea ignoranței (De stultitia)

77 O reflecție de fundament, nu de esență

82 Pragul și hotarul, de la intra- spre trans-

86 Reflecții din Peștera Nimfelor

93 Firea germană în șase proverbe

99 Autoflagelarea elitistă în cultură

103 Cap.II Dialoguri indo-europene:

103 Distopii și insurgențe ale spiritului contemporan

108 De la Adhyavasaya la Weltanschauung

115 Ezoterismul lui Chatterji și antroposofia lui Steiner

124 Ființa căutată și ființa care se caută.

130 Noemă și noeză într-o judecată geopolitică

142 Cosmologia lui Steiner și metafizica lui Guénon

152 Fluxuri și refluxuri

165 Occidentul impune piața, Orientul o gândește

175 Cap. III Despre fiind-ul românesc

175 Preliminarii

180 Roata vieții

187 Conceptualizarea

194 Afectivitatea

200 Voința

206 Sentimentul religios

212 Factual și facticitate

218 Valorile și valorizarea

227 Cumpăna destinului

CAPITOLUL 1

EXISTENȚA CA F(X)

STATORNICIREA ÎN RELATIV

Cuvintele, cu toate exagerările pitagoreicilor, nu pot avea niciodată rigurozitatea cifrelor decât sub raționalismul gândirii și aceasta fiindcă aici intră în discuție incongruența cunoștință/știință; a avea cunoștință de ceva nu e totuna cu a avea știința acelui ceva – rațiunea însă le apropie, le pune de acord și tot ea le dă și identitate, le pune în contradicție, iar căutarea și punerea în act le scoate din relativ.

Așadar, din nou despre relație, relativ, relaționism, relativism și mai apoi corelativ/corelație. A avea cunoștință de ceva înseamnă a ieși din relativ prin relație sau corelație; cu alte cuvinte asta înseamnă a te statornici de o parte sau de alta, respectiv în rațiune, sau a rămâne în relativ. Cred totuși că Platon avea dreptate: cunoașterea a început prin contemplare (ceea ce înseamnă lipsa problemei), pe când nevoia de soluție a dus spre știința a ceva prin epistemă. Gândirea, ca facultate superioară care reflectă în chip generalizat realitatea obiectivă, se joacă adesea cu limba; o testează prin noțiuni, o actualizează prin judecăți, o scoate din amorțire prin spirit.

lată de ce ea este cugetare, conștiință, spirit, cunoștință, știință, imaginație creatoare, meditație și chiar fantezie. Așa de pildă se explică de ce a pune în relație nu e decât în contiguitate cu a fi în relație; corelația înseamnă punerea de acord a relativului cu un co-relativ prin congruență. Formal, lucrurile pot fi puse pe seama verbului pe care însă gândirea îl manevrează cu vigoare din spate.

Prima punere în relație a lucrurilor cu ele însele a făcut-o însuși Adam, mai întâi cu incipiențele gândirii în denominație și mai apoi, prin consecvență, în contemplația care nu îl duce la răzvrătire, ci la punerea în act a sinelui. După gândire, ca primă treaptă spre superioritatea speciei, urmează rațiunea – facultate de a cunoaște, de a gândi neapărat logic nu haotic, de a înțelege legături între fenomene, de a opera cu noțiuni, de a tace judecăți prin care se pătrunde dincolo de lucruri și fenomene identificând cauzalități și relații subtile.

De aici începe tendința omului de a ieși din relativ atât cât îi permite personalitatea lui, în sensul pe care i-l da Robert Wenley acestei noțiuni: cea mai înaltă categorie cunoscută omului, care, cu cât îi poți extinde conținutul, cu atât devine mai mare șansa de a te apropia prin ea de Adevărul absolut. Pe una din structurile personalității, accesul la libertate, stoicii, a căror exigență morală era recunoscută, credeau că omul ideal poate atinge libertatea în singurătate; cam ceea ce spune și Mântuitorul apostolilor săi despre desăvârșirea protectoare. „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Matei; 5.48), ceea ce este egal cu excluderea oricărei relativități, Romanii de pildă, în viziunea lui Mommsen, în ciuda tuturor strădaniilor, neputând ieși din relativitate, nu au putut atinge nici performanța greacă în filosofie și au rămas în acest domeniu doar niște savanți inferiori, ucenici vanitoși ai unor dascăli nepricepuți.

Relativitatea se definește a fi antractul Ființei, nu și fiind-ul ei. Este comoditatea, neputința, incertitudinea în care Ființa se odihnește și se statornicește în Om în răstimpul dintre acțiuni; altfel Metafizica lui Aristotel lasă de înțeles, și mai târziu Heidegger îi reia ideea, că înțelegerea ființei este ea însăși o determinație a ființei, iar Omul presupune mai multă imprecizie, mai mult relativ, mai mult referențial. În el Ființa își caută sensul, își respinge doar îndoielile fără însă a le și suprima. Frustrările Omului nu sunt aceleași cu cele ale Ființei sale. Atributul libertății, de pildă, nu-i poate fi prejudiciat Ființei, ci doar Omului, a cărui unică preocupare nobilă își este el ca atare”, în timp ce Ființa este însăși conștiința lui de a fi. Omul acumulează, dar numai Ființa câștigă. El este punerea în relație; ea este însăși relația. În filosofia lui als ob, îmbrățișată de Hans Vaihinger, ca și cum capătă valoare de concept atât în religie, cât și în morală, dar și în filosofie. Potrivit acestui concept Omul presupune lucrurile din realitate ca fiind numai așa cum le percepe sau le presupune el.

Omul, fiind singurul animal care, după o maximă a lui Albert Camus, refuză să fie ceea ce este, fiindcă în permanență devine, poate fi socotit un simbol al veșniciei închis în timp, dar nu atât în timpul rectiliniu, cât mai ales în timpul metafizic, ca în teoria relativității genera le a lui Albert Einstein (1916), singura dintre teoriile relativiste în acord deplin cu datele experienței și cu legile mecanicii cuantice.

Relativitatea în filosofie își caută o altă identitate decât i-o oferă limbajul, unde este și rămâne o categorie vagă, dependentă de anumite condiții, de un sistem de referință el însuși determinat cu aproximație. Înseamnă dependența a ceva de un termen în absența căruia ar fi un nonsens; adică se referă, așa cum sugeram mai sus, la relația dintre termeni considerați independenți, dar care nu există decât în relație cu alții. Adâncimea și exclusivismul unei astfel de reflecții a condus în filosofie la postularea relativității cunoștințelor omenești, doctrină potrivit căreia orice adevăr pur este și absolut doar prin raportare la individ; un subiectivism care neagă adevărul obiectiv prin exagerarea caracterului relativ al cunoștințelor omenești.

Thomas Samuel Kuhn (1922 – 1996), un cunoscut filosof american și sociolog al științei, a respins idei de genul celor care legau realitatea de teorie, însă el rămâne un relativist în sociologia științei. În opinia lui, universul comun al tuturor lucrurilor este doar o simplă amăgire, iar realitatea e mai mult convențională, creată de omul de știință și mai puțin descoperită de el. De aceea, în loc de adevăr am avea un întreg sistem de monade capabile să formeze fără constrângere convingeri sistematice.

Un alt curent în teoria cunoașterii, raționalismul, induce ideea că rațiunea este singura capabilă să asigure cunoașterea autentică. El-afirmă că necesitatea și universalitatea nu pot fi furnizate din experiență și că ele există independent de aceasta, îi sunt apriorice. La Rene Descartes, în schimb, raționalismul face relația om-rațiune-substanță. Omul își construiește esența pe rațiune, iar conștiința corp oralității o realizează tot pe bază de cugetare într-un gen de reducționism ontologic. În raționalismul postcartezian al lui Blaise Pascal (1623 -1662), omul se mișcă în interiorul unui statut al ființării fundamentat pe contradicțiile constitutive ale naturii sale, de unde și tragismul condiției umane prin care își legitimează superioritatea (trestia cugetătoare).

Deschiderea spre reflexivitate este în fond esența acestei superiorități, rezuma te de Jean-Paul Sartre în trei criterii: 1) Ce nu știm nu există. 2) Ce știm nu există decât în măsura în care este știut de noi. 3) Hotărâm după planul nostru să știm sau să nu știm”. Este de fapt o continuare a ceea ce spusese mai înainte Kant”, vorbind despre vaguitate din punct de vedere logic. Cerințele cunoștințelor perfecte ar fi patru: după cantitate – să fie generale; după calitate – să fie distincte: după relație – să fie adevărate; și după modalitate – să fie certe.

Continuând judecata lui Kant, se poate spune că nu există eroare totală, ci doar vagă, fiindcă se pornește de la intenția de exactitate, ori nu știm câtă certitudine rezidă în intenție. Cum este greu de cumulat aceste cerințe chiar și în științele exacte, mare parte din cunoștințele noastre rămân relative, cu toate că matematica înfruntă relativitatea, dar o și recunoaște prin cunoaștere rațională, prin construcția noțiunilor, iar filosofia – cunoaștere rațională prin simple noțiuni (Weltanschauung, la Heidegger) – o recunoaște și ea odată cu incontingentul.

Un alt punct de vedere împărtășește Jean-Paul Sartre: Relativul, care se manifestă prin Om – cum precizam noi, vine dinspre natura Ființei, aceasta neputând fi derivată din posibil și nici redusă la necesar tocmai pentru că Ființa în sine este ca atare. Diferența, relativă și ea prin incontingența posibilului și a reducerii la necesitate, o făcuseră grecii prin conceptele de noesă (realitate) și noemă (percepere a realității), aprofundate și de Husserl în Cercetările logice, dar și în Criza umanității europene și filosofia.

Nici grecii nu excludeau relativitatea cunoștințelor pe care o puneau în legătură cu Ființa, exprimată la Sartre în calitatea de a fi, spre deosebire de Heidegger care o consideră în Dus Sein drept conceptul cel mai general ce sfidează orice tentativă de definire. Aristotel aprecia se pe buna dreptate că „nu Diada este la început, ci numărul, că relativul este înaintea lucrului în sine”. Desigur, el preluase de la pitagoreici ideea Unului sau a Monadei, identificată cu Hestia, iar prin el, ca imparitate, Unul se impunea ca unitatea ireductibilă. Dincolo de Monadă este relativul, iar cel care susține că tot ce apare” e adevărat nu face altceva decât să reducă ceea ce există la relativ. Și relativul se referă la un raport (dintre parte și întreg, dintre cauză și efect etc.) sau la un accident: Omul este relativul accidental.

Doar inteligența divină este scutită de relativitate fiindcă „se gândește pe sine însăși și gândirea ei este o gândire a gândirii”, de unde și C. Noica împrumută ideea: „Dacă e însă vorba să gândești cum este lumea, poate că mai înțelept este însă să gândești cum este gândul” .

O distincție de reținut se făcuse totuși la Aristotel și anume aceea că substanța nu este element al relației tot așa cum nici relația nu poate fi element al substanței și atunci relația este o categorie care succede calității și cantității, categorii specifice substanței. Un raport căruia nu-i este exclusivă relativitatea se poate stabili și între rațiune și siguranța ei, lucru despre care nu poate fi vorba în cazul substanței și al inteligenței divine. Uneori însăși limba, despre care spuneam că urmează gândirii, are și ea ezitările ei, inconsecvențe și vaguitate.

Despre ființă, fiind și fiintare scriu succesiv și Aristotel, dar și Thomas de Aquino, apoi continuă Kant, Hegel, Heidegger (la noi C: Noica), cu precădere atenția lor focalizând pe Ființa ca atare și mai puțin pe Om; între aceste noțiuni manifestându-se contradicții, raportări, puneri de acord subliniate de ontologie, unde timpul se manifestă ca un criteriu esențial prin care se adâncesc diferențele între numeroasele regiuni ale ființării. Pe aceste considerente Heidegger se adâncește chiar în ontica Ființei, concept consacrat de filosofie, în timp ce acela de Om este consacrat de psihologie pentru simplul motiv că aceasta îl vede în complexitatea manifestărilor sale (trestia gânditoare), în toată splendoarea relativității în care se statornicește fie ca gândire, fie ca făptuire.

Cred pe acest temei că o teorie a statornicirii omului în relativitate s-ar impune din toate unghiurile ontice cu argumentele filosofiei, ale psihologiei, ale logicii, ale sociologiei, ale eticii și ale culturii. Și mai cred că, din motive de relativitate, Omul și-a complicat Ființa de-a lungul existenței sale postedenice de încă două ori: O dată cu setea lui ontică de Adevăr (care nu este adevărat doar prin înfăptuire) și a doua oară cu dorința de Libertate (ca asumare sartriană a ceea ce el, omul, nu a creat). Ori toate acestea nu se arată a fi altceva decât o permanentă statornicire a Omului în relativ, o adâncire a lui spre esența (Wesen) care-i scapă mereu fără să-i mai lase răgaz cât să-și poată vedea limitele și să se raporteze la ele. Și nu în ultimul rând, trebuie știut că relativul are dimensiune istorică, deloc neglijabilă, vizibilă fie și pe parcursul existenței postadamice și pe parcursul unei singure generații.

De pildă, acest lucru se relevă prin însăși banala constatare că senectutea își consumă mai pretutindeni înțelepciunea citind în chip decrepit semnele prăbușirii morale a lumii, iar cei tineri își consumă voluptos energia în reîntemeierea permanentă a ei. Corelația se face numai în structurile greu descifrabile și îndelung neexplorate ale relativului.

Pag. 6 – 11