Inteligibilitatea naturii

În Inteligibilitatea naturii, Peter Dear discută modul în care știința a evoluat și s-a poziționat ca idee și disciplină. Călătoria intelectuală în care ne poartă începe cu o observație crucială: ambiția științifică este și a fost îndreptată către două țeluri distincte dar de multe ori combinate – a face și a ști. Delimitând această tensiune dintre a face și a ști de pe parcursul unor episoade cheie din istoria științei – filosofia mecanicistă și gravitația newtoniană; afinitățile elective și revoluția chimică; istoria naturală luminată și taxonomia; biologia evoluționistă; teoria dinamică a electromagnetismului; teoria cuantică – Dear dezvăluie modul În care cele două principii au ajuns să fie formalizate într-o singură întreprindere, știința, care avea să fie realizată de un nou tip de persoană, omul de știință.

Caracterizată prin nuanțări fine și concepută într-un mod elegant, Inteligibilitatea naturii va constitui o lectură esențială atât pentru cei pasionați de știință cât și pentru istoricii acestui domeniu.

*

,,[Dear] arată cum explicațiile mecaniciste din fizică și chimie au devenit tot mai frecvente după revoluția industrială, pentru ca apoi să fie înlocuite de nihilismul teoriei cuantice din cadrul frământărilor sociale care au urmat Primului Război Mondial. Cartea sa este plină de observații profunde ale modului în care societatea, cultura și percepția oamenilor se întrepătrund pe tot cuprinsul biologiei, chimiei și fizicii”.

„Oamenii de știință care vor să cugete asupra propriei vocații se vor alege cu informații valoroase din această carte frumos concepută, iar toți cititorii vor începe să se gândească cu mai multă atenție la natura și etosul științei”.

Mulțumiri ... 7

Introducere

Știința ca filosofie naturală, știința ca instrumentalitate ... 9

1.Două fețe ale științei ... 9

2.Instrumentalitate și istorie a științei ... 12

3.Filosofie naturală și inteligibilitate ... 19

1. Universul mecanicist de la Galileo la Newton ... 28

1.Lumea ca mecanism ... 28

2.Inteligibilitate mecanicistă ... 41

3.Probleme ale mecanicismului ... 46

4.Newton, mecanicism și explicație ... 52

II. Un loc pentru fiecare lucru: clasificarea lumii ... 62

1.Totul la locul său ... 62

2.Istorie naturală și filosofie naturală ... 69

3.Clasificare naturală ... 80

4.Reinterpretând naturalul ... 91

III. Revoluția chimică zădărnicită de atomi ... 100

1.Chimia ca filosofie naturală ... 100

2.Experiența chimică franceză ... 104

3.Inteligența britanică și prostia franceză ... 113

4.John Dalton și atomul chimic ... 123

IV. Design și dezordine: Originea speciilor ... 133

1.Design în natură ... 133

2.Specii și design ... 137

3.  Timp și imaginație ... 142

4.  Variație și selecție ... 156

V. Explicație dinamică: eterul și mecanismele victoriene ... 169

1.Linii de forță și explicații mecaniciste ... 171

2.Ilustrație dinamică ... 185

3. Maxwell și eterul: mecanica, un mod de a înțelege lumea ... 190

4. Instrumentalitatea electromagnetismului ... 200

VI. Cum să înțelegem natura? Einstein, Bohr și universul cuantic ... 207

1.Cuanta de acțiune ... 208

2.Mecanica cuantică ... 217

3.Înțelegând complementaritatea ... 229

4.Provocări și controverse ... 236

5.Pisica lui Schradinger ... 242

6.Lege naturală sau dispozitiv de calcul? ... 249

Concluzie: inteligibilitatea în știință ... 253

1.Filosofie naturală și instrumentalitate ... 253

2.Teleologie și inteligibilitate ... 262

3.Demonstrație și înțelegere în matematică ... 268

4. Reîntoarcere la filosofia naturală și la instrumentalitate ... 278

Eseu bibliografic ... 285

Index ... 312

INTRODUCERE

Știința ca filosofie naturală, știința ca instrumentalitate

1. Două fețe ale științei

Ce faci atunci când vrei să afli despre un aspect al lumii naturale? Majoritatea oamenilor, cu certitudine majoritatea oamenilor din lumea industrializată, se vor căuta să afle ce au de spus oamenii de știință. Dacă vrei să știi despre stele, întrebi un astronom sau un astrofizician; dacă vrei să știi despre moștenirea biologică, întrebi un genetician; dacă vrei să știi despre istoria pământului, întrebi un geolog sau un geofizician.

„Știința”, înțeleasă ca o categorie generală, reprezintă o etichetă foarte prestigioasă pe care o aplicăm în cazul acelor corpusuri de cunoaștere socotite a fi cel mai bine fundamentate din punctul de vedere al dovezilor, al experimentării și observației critice și al raționamentelor riguroase. Știința este practicată, ca să folosim o definiție circulară, de oameni de știință. În pofida diversității disciplinelor științifice specializate, poți fi sigur că, și în cazul în care omul de știință căruia îi adresezi întrebarea ta nu are specialitatea potrivită, acea persoană te va ghida către un alt om de știință (sau către o lucrare scrisă de cineva) care este expert în domeniul relevant – oamenii de știință pot fi recunoscuți ca grup prin tendința lor, în astfel de circumstanțe, de a rămâne uniți. Iar de la acești oameni vei primi o explicație despre cum funcționează sau cum sunt lucrurile din lumea naturală înconjurătoare – o explicație care ne spune din ce fel de univers facem parte.

În cuprinsul explicațiilor lor, oamenii de știință vă vor spune despre ceea ce la un moment dat se numea „filosofie naturală”. Această sintagmă a început să iasă din uzul curent în mare parte în timpul secolului al nouăsprezecelea, dar în prima jumătate a secolului respectiv și în perioada precedentă reprezenta modalitatea standard de descriere a unui efort intelectual îndreptat către înțelegerea naturii. Către sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, filosofia naturală fusese absorbită în „știință” în sensul pe care îl are și astăzi. Dar sintagma „filosofie naturală” poate că merită să fie resuscitată, exact pentru faptul că subliniază acel aspect al științei care urmărește să explice și să înțeleagă lumea – ceea ce poartă titulatura de „concepție științifică despre lume”. Atunci când jurnaliștii și popularizatorii științei tratează figuri precum Albert Einstein sau Stephen Hawking sau Stephen Jay Gould ca fiind oameni care au o înțelegere profundă a naturii adevărate a universului sau atunci când ne spun ce au de zis oamenii de știință despre structura fundamentală a materiei sau despre galaxii îndepărtate sau despre viața de pe Marte, aceasta este fața științei prezentată de ei: știința ca filosofie naturală, care urmărește să ofere o explicație a naturii – să o Înțeleagă. Dar, desigur, aceasta nu este singura față a științei.

Știința înseamnă și putere asupra materiei și, indirect, putere asupra oamenilor. Oamenii de știință nu sunt un izvor de înțelepciune despre lume, „preoții naturii”, care populează de obicei universitățile; sunt tot oameni care lucrează pentru corporații și pentru concerne militare (interese deseori împărtășite desigur și de universități, cu afacerile și contractele lor guvernamentale). Cu alte cuvinte, oamenii de știință și știința lor fac lucruri practice pe care alții le doresc. Imaginea populară a omului de știință este aceea a unei persoane în halat alb care inventează ceva  un vaccin, un satelit sau o bombă. Într-adevăr, principalul motiv care stă la baza marelui prestigiu de care se bucură știința pare să fie acela că acest termen este de multe ori asociat cu realizările tehnologice. Așadar, pe lângă știința ca filosofie naturală, avem știința ca ansamblu operațional sau instrumental de tehnici folosite pentru a face lucruri: pe scurt, știința ca o formă de inginerie, fie că este vorba de o inginerie mecanică, genetică, computațională sau de orice alt fel de intervenție practică în lume.

Într-adevăr, atunci când oamenii de știință sunt invitați să depună mărturie înaintea comitetelor congresionale din Statele Unite sau să îi consilieze pe cei aflați la putere, statutul lor de autorități sau de experți se bazează în primul rând pe presupusa abilitate a acestora de a se pronunța asupra unor chestiuni de o importanță practică imediată. Fie că este vorba de evaluarea riscurilor ecologice asociate cu poluarea industrială sau a riscurilor pentru sănătate asociate cu reglementările ce țin de regimul alimentar și de medicamente, oamenii care au doctorate în domenii științifice relevante sunt considerați cei mai potriviți pentru a oferi consiliere, întrucât oamenii de știință, conform acestei perspective standard, știu cum funcționează natura.

Totuși, o serie de savanți au argumentat în ultima vreme că asocierea directă dintre pretenția de adevăr științific și realizările tehnice este mult mai puțin evidentă decât se presupune de obicei. Cazuri ale „aplicării” directe a așa numitei științe „fundamentale” sau „pure”, atunci când sunt examinate îndeaproape, demonstrează că efortul practic și teoretic pe care oamenii de știință trebuie să îl exercite pentru a face ca lucrurile să funcționeze cum trebuie este mult mai mare decât ne-ar da de înțeles distincția dintre știința „pură” și cea „aplicată”. De fapt, după cum istoria științei ne arată de atâtea ori, uneori nici măcar nu este clar dacă lumea conține obiectele naturale la care se referă teoria ce se presupune că este „aplicată”.

2. Instrumentalitate și istorie a științei

Dacă am considera că aplicarea reușită demonstrează adevărul teoriilor relevante, va trebui să credem că întregul spațiu este umplut cu o substanță materială structurată mecanic numită „eter”, care ocupă chiar și acele regiuni pe care le considerăm în mod normal complet goale. Acest eter ar fi compus din particule care se mișcă într-un mod particular, astfel încât să producă forțele ce se găsesc în fenomenele electricității și magnetismului. De fapt, acestea au fost ideile pornind de la care Jarnes Clerk Maxwell, în anii 50 și 60 ai secolului al nouăsprezecelea, a dezvoltat pentru prima dată teoria care a anticipat existența și modul de a produce unde radio. Dar, în pofida faptului că undele radio au fost anticipate inițial pe baza teoriei lui Maxwell (de fizicianul german Heinrich Hertz În anii 1880), sunt puțini aceia care astăzi ar spune că abilitatea tehnică de a le produce și detecta este o dovadă a existenței reale a unui eter mecanic care umple universul.

Atunci când privim înapoi în istoria științei, nu vedem dezvoltarea clară și progresivă a unei reprezentări unice despre alcătuirea lumii, despre ce fel de lucruri conține și despre modul În care acestea interacționează. Vedem în schimb o reprezentare care se schimbă neîncetat în multe dintre aspectele sale cruciale. Ca să dăm un exemplu izbitor: înainte de acceptarea teoriei speciale a relativității formulată de Einstein la începutul secolului al douăzecilea, mulți fizicieni credeau, asemenea lui Maxwell, într-un eter material ca mijloc prin intermediul căruia se transmiteau forța luminii, a electromagnetismului și chiar a gravitației. Dar, după acceptarea teoriei lui Einstein, eterul a dispărut pur și simplu; nu mai era necesar. Departe de a fi treptată și cumulativă, schimbarea a presupus o transformare radicală a concepțiilor despre alcătuirea lumii.

Există multe alte exemple de acest gen, precum ideile despre adevărata natură a căldurii. În Europa secolului al șaptesprezecelea, în timpul așa numitei Revoluții Științifice, căldura ajunsese să fie considerată un efect al particulelor de materie aflate într-o stare de agitație rapidă. În secolul al optsprezecelea, această idee a fost în general înlocuită cu concepția potrivit căreia căldura este un fel de fluid, numit caloric, care pătrunde în corpuri asemenea apei într-un burete. Această teorie s-a potrivit foarte bine cu ideile de secol optsprezece despre căldura specifică și cea latentă și cu teoriile chimice despre materie. S-a dovedit atât de folositoare, încât nu a fost abandonată până la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, când ideea de căldură ca mișcare rapidă a particulelor a reînceput să fie acceptată – teoria cinetică a căldurii. Istoria științei este plină de salturi înainte și înapoi în privința întrebărilor fundamentale despre natura fundamentală a fenomenelor fizice.

Faptul acesta nu sugerează că înțelegerea științifică (natural-filosofică) nu se schimbă deloc. Este evident că se schimbă; teoria cinetică a căldurii care a fost dezvoltată în secolul al nouăsprezecelea a fost folositoare pentru explicarea multor lucruri pe care conceptele mult mai vagi despre căldură ca mișcare din secolul al șaptesprezecelea nu au putut. Dar este clar că ideile despre ce fel de lucru din lume corespundea cu diversitatea de fenomene ale căldurii (asemenea electromagnetismului după Maxwell) nu s-au dezvoltat pe o linie clară și cumulativă. Dacă exista „progres”, este cert că acel progres nu era sub forma unei aproximări din ce în ce mai exacte a naturii reale a căldurii.

De ce, așadar, să preferăm o anumită concepție despre natura căldurii (sau despre undele radio) în detrimentul oricărei alteia? Un răspuns standard la astfel de întrebări este acela că teoriile științifice sunt considerate adevărate fiindcă funcționează; filosofii vorbesc uneori despre succesul practic al științei ca fiind un lucru ce se explică prin adevărul teoriilor acesteia: de fapt, eficiența practică este folosită ca dovadă în favoarea adevărului filosofiei naturale care, se presupune, se află la baza acesteia și o explică. Dar „eficiența” teoriei inițiale a eterului electromagnetic, formulată de Maxwell, nu mai este considerată o dovadă a existenței reale a eterului; dimpotrivă, eficiența pe care se presupunea că o are teoria lui Maxwell este acum atribuită unor teorii diferite despre electromagnetism, care postulează elemente constitutive diferite ale universului. În același timp, multe teorii care nu mai sunt considerate literalmente adevărate În conținutul lor natural-filosofic încă mai sunt folosite în aplicații de ordin practic – un exemplu fiind folosirea astronomiei geocentrice în scopul navigației. Oricum, eficiența practică a teoriilor științifice, adică „instrumentalitatea” acestora, este o componentă a științei ce se deosebește de filosofia naturală a acesteia.

Așa cum această instrumentalitate se presupune în mod curent că susține aserțiunile natural-filosofice, tot așa și argumentele de tip natural-filosofic sunt deseori folosite pentru a explica succesul instrumental al unor tehnici particulare. Proprietățile ondulatorii ale electronilor, o parte din filosofia naturală prezentată de mecanica cuantică, sunt folosite pentru a explica cum și de ce funcționează microscoapele electronice; testarea ADN este o tehnică eficace fiindcă oamenii cred că filosofia naturală a geneticii moderne și a biologiei moleculare o explică și o justifică. Dacă filosofia naturală nu ar fi crezută, tehnica nu ar fi considerată eficientă.

Este desigur adevărat că anumite tehnici sunt într-adevăr eficiente, acesta fiind unul dintre aspectele definitorii ale societăților moderne industriale și postindustriale. Dar faptul de a ne Închipui că eficiența ce poate fi atribuită științei moderne decurge direct din adevărul reprezentărilor avute de aceasta despre lume, din conținutul natural-filosofic al acesteia, este cât se poate de nerealist. Ar face o gravă nedreptate activității și conținutului intelectual al practicilor tehnice și inginerești. Astfel de realizări, atribuite de multe ori unui lucru numit „știință”, sunt de fapt rezultatul unor eforturi complexe ce presupun o multitudine

Pag. 9 – 15