Inteligența spirituală (editura Curtea Veche)

Această carte încearcă să explice puterea inteligenței spirituale, modul în care poate fi cultivată și beneficiile pe care le aduce pentru dezvoltarea vieții umane. Explorează, de asemenea, în profunzime, consecințele dramatice, individuale și colective, ale neglijării acestei valențe specifice omului.

În plus, valoarea practică a cărții rezidă în faptul că publicul cititor este invitat să-;și construiască strategii pentru a educa și stimula inteligența spirituală în noile generații, pentru că o educație completă trebuie s-o includă în mod obligatoriu.

Francesc Torralba Roselló s-a născut la Barcelona (15 mai 1967). A studiat filozofia la Universitatea din Barcelona și teologia la Facultatea de Teologie din Catalonia, iar ulterior și-a continuat studiile la Universitatea din Copenhaga, unde a învățat daneza pentru a-și putea scrie teza de doctorat în filozofie despre Søren Kierkegaard. Teza de doctorat în teologie, pe tema gândirii antropologice a teologului catolic Urs Von Balthasar, a fost susținută 1997. Pe parcursul traiectoriei sale profesionale a fost distins cu numeroase premii, a publicat peste 70 de cărți de filozofie pe diverse teme și este prezent în mass-media din Catalonia.

În prezent este profesor la Universitatea Ramon Lull din Barcelona și ține cursuri și seminarii la multe alte universități din Spania și America de Sud.

Predă Istoria filozofiei contemporane și Antropologie filozofică și-și alternează activitatea la catedră cu meseria de scriitor. Ține cursuri în întreaga țară și participă la congrese naționale și europene.

Gândirea sa, cu vădite origini creștine, este orientată spre antropologia filozofică și etică. Este specializat în filozofia lui Søren Kierkegaard, a cărui operă a tradus-o din daneză în catalană și este foarte familiarizat cu gândirea lui Friedrich Nietzsche.

Prolog ... 7

1. Ce este inteligența? ... 15

II. Harta tipurilor de inteligență .. 19

III. Ce este inteligența spirituală? ... 33

IV. Puterile inteligenței spirituale ... 63

V. Cultivarea inteligenței spirituale ... 157

VI. Beneficii ale inteligenței spirituale ... 194

VII. Atrofia inteligenței spirituale ... 218

VIII. Inteligență spirituală, fericire și pace ... 248

IX. Bibliografie ... 277

1. Ce este inteligența?

ÎN SENS PUR ETIMOLOGIC, cuvântul inteligență denotă capacitatea de a discerne, de a separa, de a alege între diferite alternative și de a putea lua decizia cea mai potrivită. O persoană inteligentă este, de fapt, o persoană care știe să separe esențialul de neesențial, ceea ce este valoros de ceea ce este lipsit de valoare, ceea ce îi este necesar pentru a desfășura o anumită activitate de ceea ce este irelevant pentru această activitate. Inteligența, în sens pur etimologic, se referă la această capacitate de a discerne.

Cuvântul latin intelligentia provine din intelligere, termen compus din in tus (între) și legere, care înseamnă a alege sau a citi. A fi inteligent înseamnă, prin urmare, a ști să alegi cea mai bună alternativă dintre mai multe, dar și a ști să citești în interiorul lucrurilor. Acest lucru este posibil dacă, înainte de a alege, ai capacitatea de a delibera, de a cântări argumentele pro și contra ale unei asemenea decizii și de a anticipa posibilele consecințe care decurg din asta.

Inteligența permite să păstrezi cu ajutorul memoriei experiențele din trecut și să anticipezi, cu ajutorul imaginației, scenariile ipotetice din viitor. Această calitate, după ce este exersată din plin, salvează ființa umană de multe eșecuri din viața sa și îi deschide porțile spre dobândirea succesului personal, afectiv și profesional.

Condiția umană este sărmană. Ființa umană este animalul cel mai neajutorat: se naște gol, desculț și lipsit de apărare, dar îi sunt date două posibilități, după cum spunea Aristotel: mâinile și mintea, prin care le depășește pe toate celelalte animale și cu care realizează, într-o oarecare măsură, orice lucru. Inteligența este mijlocul care oferă deschiderea spre ansamblu și puterea de a cuceri adevărul. Ea îl face pe om capabil de a transcende, de a depăși orice limită.

Inteligența se poate defini și ca puterea de a învăța sau de a înțelege, ca aptitudinea de a cunoaște, de a înțelege ceva. Potrivit definiției oferi te, de obicei, în manualele de psihologie: inteligența este capacitatea și abilitatea de a răspunde, în cea mai potrivită formă posibilă, exigențelor pe care le prezintă lumea. Îți permite să reflectezi, să-ți faci griji, să cercetezi, să controlezi și să interpretezi realitatea.

Există un răspuns fundamental, cu caracter instinctiv; dar, dincolo de el, ființa umană, datorită inteligenței sale, este capabilă de a-și stăpâni acest răspuns și de a se gândi, mai înainte, la cel pe care trebuie să-l dea, fiind în funcție de context. Inteligența permite elaborarea de răspunsuri complexe în situații fundamentale ale vieții, răspunsuri gândite și meditate care depășesc logica mecanică a impulsului.

De asemenea, prin inteligență se mai poate înțelege și acea capacitate care permite să ne adaptăm destul de repede posibilităților disponibile și să ne confruntăm cu situații noi pe care nu le-am prevăzut dinainte.

Ne oferă abilitatea necesară pentru a rezolva probleme și a crea produse care sunt importante într-un context cultural sau într-o anumită comunitate. Capacitatea de a rezolva probleme permite abordarea unei situații în care se urmărește un obiectiv, precum și stabilirea drumului potrivit care conduce la acesta.

În viața unei persoane există multe probleme de rezolvat: născocirea unui final de poveste sau anticiparea unei mișcări de șah, sau de ce nu, peticirea unei saltele uzate. O persoană produce ceva în mod inteligent atunci când creează ceva ce nu există în mediul înconjurător și care este necesar.

Inteligența se poate caracteriza și ca un ansamblu de aptitudini pe care oamenii le folosesc cu succes pentru a-și realiza obiectivele alese în mod rațional, oricare ar fi aceste obiective și oricare ar fi mediul înconjurător în care acestea s-ar afla.

Inteligența face posibilă planificarea și codificarea informației, precum și stimularea atenției. A planifica presupune, între altele, a face planuri și a concepe strategii, precum și a selecta planurile folositoare și a le pune în aplicare. Printre conotațiile planificării este inclusă și luarea de decizii, care poate fi concepută ca aptitudinea de a conduce comportamentul, utilizând informația captată, învățată, elaborată și produsă chiar de el. Datorită inteligenței știm la ce să ne așteptăm și putem să ne adaptăm comportamentul în funcție de ceea ce ne înconjoară.

Autoguvernarea mentală este o putere, este produsul direct al inteligenței. Scopul acesteia este furnizarea mijloacelor de a ne guverna pe noi înșine, în așa fel încât gândurile și acțiunile noastre să fie organizate, coerente și adecvate atât nevoilor noastre interne, cât și nevoilor mediului înconjurător.

Inteligența este acea putere care permite cunoașterea realității în diverse grade și niveluri de profunzime. Încă de la primul contact sensibil în ceea ce privește înțelegerea celei mai intime structuri a realității se deschide un spațiu mare care implică un exercițiu progresiv. O persoană inteligentă are puterea de a-și conduce viața și capacitatea de a evita ca alții să-i dirijeze viața, în alte scopuri. Știe să se adapteze circumstanțelor, descoperă elementele valoroase care există în ea și are capacitatea de a ocoli elementele negative. Prin urmare, inteligența îndeplinește o funcție de adaptare: face posibile traiul și supraviețuirea.

Inteligența animalelor face același lucru, în felul ei, dar cea umană o face într-o formă extravagantă. Se adaptează mediului, adaptând mediul la nevoile sale. Se pare că nu se delectează cu liniștea, pune mereu inima mai presus de orizont, deoarece își creează încontinuu noi țeluri care îi provoacă neîncetate dezechilibre.

O ființă vie își dirijează viața în mod inteligent atunci când pune în practică o conduită caracterizată prin următoarele trăsături: să aibă rațiune, să nu se abată de la încercările anterioare sau să repete fiecare nouă încercare; să reacționeze la situațiile noi care nu sunt tipice nici pentru specie, nici pentru individ.

Inteligența este, la urma urmelor, o însușire atât de greu de înțeles, pătrunzătoare, colosală și ingenioasă, încât un tratat științific convențional nu reușește să facă lumină în complexitatea acestei chestiuni. Ceea ce numim inteligență este, înainte de toate, capacitatea pe care o are aceasta de a se crea singură.

II Harta tipurilor de inteligență

INTELIGENȚA A FOST CONSIDERATÃ, în mod tradițional, singura însușire inerentă fiecărei ființe umane care s-ar putea dezvolta în diferite grade de perfecțiune. Totuși, după publicarea în 1983 a teoriei lui Howard Gardner, psiholog american, s-a pornit de la teza conform căreia există diferite forme de inteligență la ființa umană și s-a dezvoltat teoria inteligențelor multiple. De atunci, noțiune a de inteligență s-a extins în mod semnificativ și a fost adoptată teza conform căreia ființa umană nu este în mod univoc inteligentă, ci dimpotrivă, după cum spunea Aristotel despre ființă, inteligența se exprimă în mai multe moduri.

Identificarea diferitelor forme de inteligență nu conduce la o viziune fragmentară a minții umane, deoarece fiecare dintre ele dezvoltă o funcție particulară și este integrată în ansamblu. Sunt forme interdependente și niciuna dintre ele nu este independentă.

Pentru a trăi o viață ordonată și echilibrată, ființa umană are nevoie de toate aceste forme, chiar dacă în diferite etape. Ar fi imposibil să trăim, de exemplu, doar cu inteligența logico-matematică, deoarece în multe situații din viața practică este necesară puterea inteligenței interpersonale, care ne ajută să intrăm în legătură cu semenii noștri, în mod corect.

Inteligențele acționează mereu laolaltă și orice rol, oricât de puțin complex ar fi el, implică participarea mai multora dintre ele. Nu suntem ființe unidimensionale, ci multilaterale, iar ansamblul de inteligențe care dăinuie în fiecare dintre noi ne permite să reacționăm în situații foarte diferite.

După părerea lui Howard Gardner, inteligența este o însușire care folosește la rezolvarea problemelor prin intermediul unor potențialități neuronale, care pot fi sau nu stimulate, depinzând de mai mulți factori, cum ar fi mediul cultural și familial. Însuși Mozart, de exemplu, nu ar fi ajuns să fie ce a fost fără ambianța muzicală din Salzburg.

Cu toții avem un anumit nivel de inteligență și posedăm vreuna dintre variantele sale într-o mai mare sau mai mică măsură. Fiecare dintre noi are o combinație care evoluează și se amplifică pe măsură ce se activează sau nu capacitatea de a procesa informație. Se consideră că 30%
din inteligența noastră este moștenită, restul este educație, cultură, mediu economic și chiar alimentație. Ceea ce este cu adevărat înnăscut este felul de a dezvolta o inteligență mai mult decât alta.

Fiecare tip de inteligență are particularitățile sale și oferă niște posibilități unice și diferite. Nu toate ființele umane ne tragem din aceeași bază biologico-genetică și nici nu atingem cu toții aceleași culmi în dezvoltarea diferitelor tipuri de inteligență. Atât în planul inteligenței, cât și în
acela al limbajului, ființa umană este multidimensională, ceea ce exprimă bogăția ei inerentă și complexitate a ei în cadrul ființelor vii.

Se pot dezvolta unele forme de inteligență, iar altele se pot menține într-o stare potențială. De exemplu, se poate întâmpla ca un profesor universitar să înțeleagă ecuații complicate (inteligență logico-matematică) și, în plus, să fie în relații bune cu studenții lui (inteligență socială) și să știe să-și controleze emoțiile (inteligență emoțională), dar, în schimb, să fie prea puțin abil pentru a practica un tip de sport, dans sau exerciții fizice (pentru care este nevoie de inteligență corporală).

Inteligența este ca un diamant neprelucrat. Ca să strălucească trebuie să fie șlefuit cu meticulozitate. Întreaga dezvoltare a inteligenței intră în sarcina practicii educative. Orice acțiune, oricât de simplă ar fi ea, are nevoie nu doar de un tip de inteligență, ci de mai multe, pentru a o executa. O acțiune aparent simplă – spune Gardner – cum ar fi a cânta la vioară depășește simpla subordonare a inteligenței muzicale. De exemplu, pentru a ajunge un violonist de succes este nevoie și de dexteritate cinetico-trupească și de inteligență interpersonală pentru a interacționa cu publicul.

O persoană în deplinătatea facultăților sale mentale poate să nu fie dotată în mod special cu nicio inteligență și, totuși, datorită faptului că este înzestrată cu o combinație aparte sau cu un amestec de abilități, poate fi capabilă de a îndeplini o funcție unică.

Pag. 15 – 21