Așa cum subliniam și în cartea mea Secolul samanid din istorie iranienilor și începuturile poeziei clasice persane, perceperea adecvată el evenimentelor ce se petrec astăzi în Orient este singura modalitate care ne permite să realizăm o mai înțeleaptă deschidere și o reală toleranță față de lumea islamica. Este o altă lume și o altă civilizație, iar în abordarea corectă el acesteia nu trebuie să se recurgă la
exigențele unor sisteme de valori străine, în special europene și iudeo-creștine, înainte de a cunoaște fundamentele filosofice și religioase, precum și realitățile istorice care au dus la crearea respectivei culturi...

Poezia clasică persană este strâns întrețesută cu muzica, caligrafia și chiar cu arhitectura sacră. La început, europenilor le-a fost greu să înțeleagă o lume atât de minunat integrată, în care artele se armonizează perfect între ele, cu viața cotidiană și cu cele mai intime aspirații umane. În timp ce orice artă este cu certitudine menită să nască plăcere, formele artistice din această tradiție tind către un scop mai înalt, pentru că întreaga artă sacră, prin toate formele ei de expresie, caută în primul rând să deschidă sufletul uman pentru a percepe direct dimensiunea divină el realității.

Cuvânt înainte

Introducere

Partea I. Șapte secole de istorie zbuciumată. Spicuiri

Dinastia Ghaznavidă (977-1186)

Imperiul Selgiucid (1038-1157)

Marii hani mongoli (1206-1294) și Il-Khanii(Hanii Il), (1256-1336)

Timur Lenk și Dinastia Timuridă

Dinastia Safavidă (1499-1736)

Partea a II - a. Sufismul - un fenomen controversat din lumea islamului. Specificități persane

O mărturie

Perceperea fenomenului în afara cadrului său de manifestare

Conceptul de sufism

Etimologia cuvântului „sufi”

Originile sfinte ale sufismului

Maestrul și ucenicul. Despre practică

Sufismul în Persia

Cadrul istoric în care s-a dezvoltat literatura iraniană. Sufism și ascetism

Arhetipul și imaginarul sufi: Ritualuri, practici, alegorii, simbolismul

Partea a III-a. Poezia sufi în Persia

Receptarea poeticii sufite în cultura europeană și americană

Formele poeziei sufi: structură și compoziție

Poezia scurtă. Muqatta’ a și Rubaiatul

Poeții catrenelor

Baba Taher (Uryan)

Jami

Qasida religioasă

Khaqani

Gazelul – poezia iubirii eterne

Originile gazelului

Aria de aplicabilitate

Gazelul, reflectare a misticii

Malamatiya

Dialectica Iubirii și viziunea vinului: Jami     

Partea a IV-a. Poezia narativă mistică

Poezia didactică

Mathnaviul

Sanai

Nezami

Makhzan al-As rar sau „Comoara Misterelor”

Khosrow și Shirin

Haft Paykar – șapte portrete sau efigii sau Bahram Nameh, „Cartea lui Bahram”

Eskandar-Nameh

Attar

Rumi

Cele Șapte Tronuri ale lui Jami (Haft Awrang)

Postfață

Bibliografie generală

Glosar

Index

Șapte secole de istorie zbuciumată

Dinastia ghaznavidă (977-II86)

După ce dinastia samanidă s-a stins, la sfârșitul primului mileniu al erei noastre, pe teritoriul Marelui Iran cel mai important conducător al unei formațiuni statale de tip medieval asiatic a fost Yaminu-d Daula Sultan Mahmud al Ghaznei (998-1030) în timpul domniei căruia, Ferdowsi a desăvârșit opera sa epică Cartea regilor (Shahnameh).

La fel ca și samanizii de dinaintea lui, sultanul Mahmud se baza pe o armată de sclavi proveniți din diferite triburi, mai ales turci ce și pe voluntari. Însă, spre deosebire de samanizi, care țineau armata în scopul menținerii păcii și apărării statului lor, Mahmud o folosea pentru campanii militare împotriva vecinilor, de preferință de pe subcontinentul indian. Aceste campanii nu erau menite atât de mult să anexeze noi teritorii sau să susțină propagarea credinței islamice, cât mai ales pentru jaf și capturarea unei prăzi de război cât mai bogate. Se aplica întocmai în practică vestita ghaza potrivit căreia musulmanii de graniță și nu numai, aveau drept cutumiar să întreprindă raiduri de pradă în ținuturile cu care se învecinau. A fost o practică istorică de pe urma căreia țările române au suferit până în 1877.

Prada de război era principala sursă de venit pe care se baza Mahmud, pentru că din aceasta își susținea curtea regală, își plătea armata sau își înfrumuseța reședința.

Astfel el reușea să-i mulțumească pe supușii lui, mai ales turci pentru că țăranii iranieni erau crunt exploatați, trebuind să plătească impozite din ce în ce mai mari în mod deosebit pentru susținerea campaniilor militare anuale. În același timp, iranienii erau scoși din armată și din posturile civile pe care le ocupau fiind înlocuiți cu membri ai noii nobilimi turce provenite mai ales din rândurile militarilor.

Meritul lui Mahmud este acela că a apărat totuși lumea iraniană împotriva triburilor nomade turcice ceea ce urmașii săi n-au mai reușit să facă, astfel că după anul 1040, grupuri de turci selgiucizi au reușit să dezmembreze acest regat lăsându-i dinastiei din Ghazna doar un teritoriu neînsemnat.

Sultanul Mahmud a avut calități de războinic și de om de stat deosebite, dar a fost, totodată, și un despot care și-a impus voința în toate domeniile. Sunnit înfocat nu era deloc încântat de șiism și îi prigonea pe adepții acestuia, ilustrativ fiind faptul că marele învățat al-Biruni era să-și piardă viața fiind suspectat că era karmat. Îi plăcea fastul și pompa și a cheltuit sume mari de bani pentru ridicarea unor edificii somptuoase și stimularea poeziei fiind conștient că astfel își va consolida puterea și va dobândi popularitate. Pe timpul său, Ghazna a luat locul Bukharei devenind capitală culturală a lumii iraniene. S-a înconjurat de învățați și poeți, le-a cerut celebrităților culturale să se mute la Ghazna, a jefuit biblioteci ducând cărțile în capitala lui, a fost cel care a înființat funcția de Maliku sb-sbu’ara, Regele Poeților, ajungând astfel să dobândească reputația de a fi cel mai mare Mecena cunoscut din istoria literaturii persane. Nu este de mirare că pe timpul lui și a succesorilor săi ghaznavizi literatura a înflorit, cea mai importantă specie literară fiind qasida, adică panegiricul, forma tradițională a poeziei arabe.

Din punct de vedere istoric, Sultanul Mahmud al Ghaznei i-a urmat la tron tatălui său în 998. Dinastia care sub conducerea sa energică și fară scrupule a atins apogeul, dar s-a prăbușit rapid după el în fața turcilor selgiucizi, a fost fondată în 962 de Alptigin, un turc care a fost robul samanizilor, iar robul acestuia care îi era și ginere, adică Sebuktigin, cel de al doilea monarh ghaznavid, nu a fost altul decât părintele marelui sultan Mahmud, apărătorul Islamului, cuceritorul Indiei, dușmanul neiertător al idolatriei, mâna dreaptă a credincioșilor, un feroce sunnit. Totuși despre acest sultan s-au păstrat și versurile:

S-a dus a lui Mahmud semeață măreție, gloria l-a părăsit

Căci n-a înțeles ce Ferdowsi în minunata carte-i, lui cu dor a povestit.

Se remarcă aici ceea ce Jami, cinci veacuri mai târziu, ne-a spus despre satira pe care Ferdowsi a scris-o: „aluzie la obârșia modestă a ghaznavizilor” când a văzut ce „recompensă’ a primit pentru cei treizeci de ani de muncă în care a scris Shahname. Interesant este faptul că deși și-a dorit la curtea sa pe cei mai mari oameni de știință și artă contemporani cu el, printre care cel mai râvnit a fost Avicenna, dar care a reușit să plece în alte părți ale lumii, nu s-a comportat față de ei cu deferența pe care aceștia ar fi meritat-o. Anecdota pe care o povestim, așa cum rezultă din multe relatări, este cea despre al-Biruni, un istoric și cronicar eminent al acelor vremuri. Anecdota relatată și de Edward G. Browne, spune că lui al-Biruni i s-a cerut de către sultan, care ședea într-un cort cu patru uși, să ghicească pe care dintre acestea va ieși suveranul din încăperea respectivă. Al-Biruni a scris răspunsul pe o bucată de hârtie și a pus-o sub un covor; după aceea, sultanul a poruncit să se decupeze o ieșire în pânza cortului, prin care a ieșit. Apoi a cerut să vadă ce a scris al-Biruni și spre uimirea lui a citit: „Sultanul nu va ieși pe niciuna din cele patru uși, ci va cere să se facă o ieșire prin peretele dinspre răsărit”. Sultanul, care îsi dorea foarte mult să-l ridiculizeze și să râdă de al-Biruni, a fost atât de furios încât a poruncit să-l urce pe al-Biruni pe acoperișul unei clădiri foarte înalte și să-l arunce de acolo. Norocul a fost că în cădere al-Biruni s-a oprit într-o plasă întinsă contra tânțarilor și n-a pățit nimic. Întrebat de sultan dacă prevăzuse ce urma să i se întâmple, al-Biruni a scos din buzunar un carnețel în care scrisese sub data zilei respective că va fi aruncat de pe un loc înalt, dar va ajunge pe pământ fără vreo vătămare. Înfuriat la culme, Mahmud l-a trimis pe al-Biruni la închisoare. Al-Biruni a stat închis șase luni până când prinzând un moment prielnic prim-ministrul lui Mahmud i-a atras atenția acestuia asupra faptului că bietul al-Biruni stă pedepsit, deși și-a dovedit știința. La care Mahmud a răspuns: ,,Acest om n-are egal în afară de Avicenna, dar ambele predicții au fost contra dorinței mele. Regii sunt precum copiii, ca să primești favoruri de la ei trebuie să le cânți în strună. Pentru el ar fi fost mai bine dacă una din predicții ar fi fost greșită. Dar mâine, dă ordin să, fie eliberat, să i se dea un cal cu harnașament complet, o robă regală, un turban de satin, o mie de dinari, un sclav și o servitoare”. Edward G. Browne evidențiază faptul că înainte de a vorbi despre poeții de la curtea sultanului Mahmud ar fi bine să ne reamintim că el însuși a fost „oleacă poet”, că în vestitul Lubab a lui Awfi, suveranul ghaznavid apMe, după Ismail bin Nuh, ultimul emir samanid, ca făcând parte dintre regii și prinții care au scris poezii.

Ca în cazul întregii literaturi persane a acelor timpuri, este dificilă găsirea unor dovezi indubitabile din care să rezulte cine este adevăratul autor al unor lucrări. Lui Mahmud i se atribuie sase gazeluri, precum si sase versuri pe care le-a scris când i se apropia sorocul, dintre care amintim:

Am crezut că sunt cineva, măreț, regate multe cucerind și supunând,

Dar, vai Doamne, mi-am dat seama că, la sfârșit, prinț și țăran la fel sunt!

Desigur, o asemenea personalitate complexă merită un studiu mult mai amplu decât permite o lucrare ca aceasta, căci ea spune multe despre nivelul la care ajunsese cultura, în jurul anului 1000 d.Hr, în Orientul Mijlociu timp în care națiunile moderne ale Europei abia începeau a se naște – și este în sine un îndemn la meditație asupra sortii, a nașterii, creșterii, decăderii și dispariției marilor civilizații.

Imperiul selgiucid (I038-II57)

Selgiucizii au domnit în Persia (1060-1194), Kerman (1041-1186) și în Asia Mică (1087-1309). După instaurarea puterii lor în teritoriile iraniene, selgiucizii, care erau de origine turcă, s-au adaptat cerințelor civilizației musulmano-persane mai ales că în majoritatea lor erau analfabeți și depindeau, pentru cârmuirea statului, de administrația guvernamentală iraniană existentă la momentul cuceririi puterii. Dinastia selgiucidă a avut două ramuri: (1) marii selgiucizi (1038-1157) și (2) selgiucizii de Kerman (1042- 1186). Pentru scopul prezentei lucrări prima ramură este cea mai importantă și pentru că primul sultan din această dinastie, Tugril-Beg (1038-1063) a avut o relație specială cu primul mare mistic persan despre care se afirmă de unii istorici literari că a fost totodată și gânditor sufi. Edward G. Browne, citându-l pe Stanley Lane-Poole, scrie că perioada în care stăpâni au fost turcii selgiucizi formează o epocă notabilă în istoria islamică. La acel moment istoric, întreaga lume islamică se fărâmițase astfel încât cu excepția Fatimizilor din Egipt, considerați schismatici și eretici față de restul musulmanilor, nicio parte a fostului imperiu al califilor nu mai recunoștea o autoritate centrală.

Așa cum arată Stanley Lane-Poole, era nevoie de „un remediu drastic”, iar acesta s-a aflat în invazia turcilor nomazi, barbari, neînvățati cu viața civilizată a orașelor, indiferenți la religie până când au îmbrățișat islamul cu toată ardoarea sufletului lor sălbatic.

Au venit și au salvat un stat muribund, l-au reînsuflețit. Au mărșăluit peste Persia, Mesopotamia, Siria și Asia Mică, au devastat țările care le-au stat în cale și încă o dată au unificat Asia islamică din Mganistan până la țărmurile Mediteranei, au insuflat un nou avânt musulmanilor, i-au respins pe bizantinii care încercau să recucerească teritoriile cândva romane din Asia și mai presus de toate, au educat și instruit o generație de războinici musulmani care au dus în final la multiplele înfrângeri ale cruciaților și la alungarea lor din Orientul Mijlociu.

Selgiucizii erau o ramură a turcilor Ghuzz, care după anul 1029 au început să facă incursiuni în nordul și estul Persiei cauzând sultanului Mahrnud motive serioase de îngrijorare. Din această ramură, primul strămoș a fost Tuqaq (arc) tatăl lui Seljiuq, primul din neamul său care a adoptat ca religie islamul. Acest trib de turci a venit din Turkistan în Transoxiana. Dintre urmașii lui Seljiuq din prima perioadă selgiucidă cei mai importanți au fost Tughril Beg (1037-1063), Alp Arslan (1063-ucis în 1072), Malikshah (1072-1092). Ce este important de reținut e faptul că timp de cincizeci și cinci de ani, administrația tării a fost încredințată celui mai mare prim-ministru (vizir) pe care l-a avut vreodată Persia, înțeleptul și prudentul Nidhamu-I-Mulk, a cărui moarte violentă a precedat doar cu treizeci și cinci de zile decesul celui de al treilea stăpân al său regal, Malikshah și cu acest eveniment, epoca strălucită a primilor selgiucizi s-a terminat.

Imperiul selgiucid a indus în componența sa un mare număr de țări astfel încât se poate spune că această dinastie de origine turcă a adus o contribuție deosebită la răspândirea literaturii și, în general, a culturii persane în Asia Centrală și în Orientul Mijlociu. Sunt mulți istorici care susțin că perioada selgiucidă a fost o culme în istoria și civilizația Iranului. Această înflorire culturală este o consecință firească a dezvoltării orașelor, a existentei unor scoli foarte bune, a trecerii administrației civile din mâna vechii nobilimi în cea a unor funcționari inteligenți și întreprinzători.

La fel ca și Mahmud Ghaznavidul și suveranii selgiucizi au ridicat sus steagul Sunna și l-au recunoscut pe califul din Baghdad drept șeful lor spiritual și politic.

Dar apele păreau deja a se despărți. Astfel în timp ce părțile apusene ale islamului adoptau reformele lui al Ghazăli din Tus (1058-1111), cursul urmat de islamul răsăritean era din ce în ce mai mult marcat de sufism, care, îmbrăcând și o formă de protest împotriva sunnismului ca religie dominantă, se apropia și se asocia în perioada respectivă cu ismailismul.

Prin universitățile selgiucide ce aveau un program de învățământ cu un pronunțat caracter religios sunnit, statul și-a impus voința în educație și știință, menținând totodată „moștenirea” lui Mahmud Ghaznavidul, reflec-

Pag. 19 – 25