INTRODUCERE NOTE DIN INFERN
„Mă întreb adesea, Joan, dacă atunci când alegem să scriem o carte (despre un anumit subiect), nu cumva invităm în viața noastră și trăirea directă a naturii temei respective, în modul cel mai intim. La urma urmei, cum putem da sfaturi pertinente, dacă noi înșine nu am parcurs acel drum?”
David Ion Peckinpaugh, prieten pe Facebook
Deși nu sunt Dante, am făcut mai multe excursii neplăcute în infern. Experiența de a fi epuizat complet nu este nici atractivă, nici nu te onorează. Îmi asum un risc aici, dezvăluind o parte din mine care ar putea fi șocantă pentru cei care cred că o persoană pozitivă cum sunt eu, este întotdeauna nemaipomenit de fericită. Ce e aiurea este că, atunci când ești epuizat total, nu poți să găsești nicăieri partea fericită.
Stau la biroul meu din lemn de cireș lustruit, complet epuizată și istovită. Privind fără țintă pe fereastră, la poalele multicolore ale Munților Stâncoși, frumusețea lor încețoșată este inutilă pentru mine.
Am șters toate e-mail-urile care nu-și mai aveau rostul, dar pur și simplu nu mai am energie să răspund la multe dintre cele rămase. Le aleg mai întâi pe cele ușoare, pe cele cu o singură frază, de genul „Da, putem merge la film duminica viitoare” sau „Nu, nu-ți pot revizui manuscrisul”. Ce fac însă cu cele plictisitoare, care necesită un răspuns detaliat sau creativ? Vor rămâne în apele tulburi ale ciberspațiului, așteptând acele momente aleatorii în care mă întorc, temporar, din Tărâmul Morților Vii.
Când cineva – destul de apropiat, ca să audă adevărul mă întreabă „Ce mai faci?”, mă compar cu un aparat care a fost scos din priză. Nu numai că nu mai pot să fac pâine prăjită, ci eu însămi sunt” arsă”. Circuitele mele sunt prăjite. Am probleme de somn, dureri musculare și de spate și am avut o altă serie de migrene. Ca și Humpty Dumpty, mă simt sfărâmată, în mod iremediabil. Ceva esențial – poate însăși forța mea vitală – pare să fi dispărut. Sunt epuizată emoțional și nu-mi pasă deloc de muncă sau de majoritatea oamenilor. Nu mai am nimic de dăruit și nu mă interesează prea mult să primesc. Vreau doar să fiu lăsată în pace.
Procesul meu de gândire este o caricatură de cinism pesimist, demn de unul dintre primele filme ale lui Woody Allen. Vorbești cu mine pe propriul tău risc, pentru că mușc. Fosta Regină a Compasiunii s-a transformat în Vrăjitoarea cea Rea. Din fericire, nu vreau să văd pe nimeni, decât dacă trebuie – ceea ce se întâmplă destul de des, atâta vreme cât îmi câștig existența din seminarii despre sănătatea minte-corp și bunăstare emoțională. Ce absurditate ciudată!
Da, zici că sună ca o depresie. Încearcă să faci mai mult exercițiu fizic sau să iei un pic de Zoloft, poate chiar ceva mai tare, pentru rezultate mai bune.
De fapt, nu sunt nici în chinurile unei depresii clinice bona fide, nici endogene (ceea ce înseamnă că apare în mod misterios de la sine, fără niciun motiv aparent), nici exogene (o reacție la condițiile de viață copleșitoare). Nicio ființă dragă nu a murit recent și nici nu este în pericol să o facă în curând.
De fapt, sunt căsătorită cu un tip iubitor, protector, inteligent și amuzant. Copiii noștri, în ciuda faptului că trăiesc provocările economiei, se descurcă destul de bine; trupa noastră de nepoți bine crescuți este un deliciu și abuzul de droguri nu m-a atras niciodată (deși îmi place să beau un pahar de vin roșu bun, aproape în fiecare seară). Și, ca dovadă finală că monstrul depresiei nu m-a înghițit cu totul, mai găsesc unele plăceri în viață. Nu sunt moartă, încă.
Atunci, ce naiba e în neregulă cu mine?
A avea un nume pentru ceea ce te doare, poate fi o ușurare. Îmi amintesc de o tânără mamă, cu simptome neurologice grave, care a venit la consultație, pe vremea când aveam un cabinet minte-corp, într-unul dintre spitalele de practică ale Harvard Medical School. A sosit la programare, foarte vioaie și optimistă. „Am SM!”, m-a anunțat ea, cu entuziasm.
De fapt, se simțea ușurată să știe ce anume era în neregulă cu ea. Scleroza multiplă (SM) era ceva ce putea să înțeleagă – adică, putea să afle mai multe despre boală și să se ocupe de ea. Nu era o tumoare pe creier, vreun virus nedescoperit sau un misterios implant extraterestru. Simptomele ei erau rezultatul unei maladii cunoscute. Chiar dacă știa că evoluția SM este incertă – și, eventual, incontrolabilă – răul pe care îl putea numi părea mai puțin periculos, decât unul care nu avea nume.
Simțeam la fel în privința tulburării mele. Am vrut să știu exact de ce mă simțeam ca un zombie. Eram oare extrem de stresată, de supraîncărcată cu informații care îmi bruiau materia cenușie și mă suprasolicitau, storcându-mă de energie? Devenisem, oare, un copil din afișele pentru Prozac – sau sufeream, pur și simplu, pentru o lume care scăpase de sub control?
Dintre toți oamenii, credeam că eu ar trebui să știu răspunsul. În definitiv, sunt medic și psiholog. Dar autodiagnoza este o treabă periculoasă. Gândirea rațională, negarea și speranța încețoșează lentilele oricărui microscop – fizic, psihologic, comportamental sau spiritual – pe care l-ai putea folosi pentru a te examina.
Așa că, am făcut ceva rezonabil – și anume, i-am consultat pe experți. Un medic – alertat de oboseala mea extremă – a comandat o analiză a funcțiilor tiroidiene. Rezultatul a fost normal. La fel și analizele de sânge. În absența oricăror rezultate fizice pozitive, mi-a atribuit diagnosticul implicit: STRES. A fost jenant, de vreme ce asta însemna să-mi citesc propria mea carte scrisă pe această temă (Minding the Body, Mending the Mind [Îngrijirea corpului, vindecarea minții]). Pentru a salva aparențele, a adăugat însă că, probabil, sufăr de o infecție virală cronică, ce nu are un tratament cunoscut. I-am citit frustrarea printre rânduri: Te rog, pleacă. Aș vrea să te ajut, dar nu pot.
Așadar, plecând de la ipoteza că acupuncturiștii cunosc mai multe despre sistemul energetic uman decât medicii, mi-am făcut o programare la un astfel de specialist. Doctorița mi-a ascultat cu atenție povestea, apoi a ridicat capul, și-a îngustat ochii și mi-a luat pulsul. M-am așezat pe o masă de masaj și ea mi-a introdus ace lungi, în meridianele corespunzătoare, răsucindu-le expert și vorbind cu ea însăși despre chi-ul meu – adică despre energia vitală. Părea îngrijorată.
Terapeuta m-a acoperit cu o pătură ușoară și a plecat timp de zece sau cincisprezece minute. După ce a scos acele și m-am îmbrăcat, s-a întors în camera de tratament, având aspectul lugubru al unui antreprenor de pompe funebre. „În 15 ani de practică”, a spus ea, „nu am văzut niciodată [și a accentuat puternic acest cuvânt] pe cineva cu un nivel de energie vitală atât de scăzut”. În mod clar, o speriasem. Așa că am plecat cu un mic flacon cu pastile chinezești roșii și cu hotărârea fermă de a nu mă mai întoarce, dacă treceam cu bine de săptămâna aceea. Expresia de pe fața medicului era prea deprimantă.
Terapeuții pe care i-am consultat formau un grup variat și interesant de practicieni. Toți masorii (cea mai plăcută categorie de vindecători) au ajuns la consensul potrivit căruia tensiunea musculară extremă, provocată de statul în fața calculatorului, călătoriile dese cu avionul și efortul de a respecta termenele-limită sunt cauza oboselii și a apatiei mele. Diagnosticul lor a fost exact, în ceea ce privește tensiunea – dar era ea, oare, rădăcina epuizării mele profunde, sau doar un alt simptom al unei probleme subiacente?
Un terapeut Rolfer, cu experiență (instruit să recunoască și să elibereze tensiunea și constricția din fascie – țesutul conjunctiv fibros, care susține mușchii, oasele și organele – a observat că postura necorespunzătoare pe care o adoptasem îmi afectează energia. Acest lucru mi-a fost de mare ajutor în creșterea gradului de conștientizare a modului în care stau jos, stau în picioare și merg. Ședințele Rolfing (zece într-o serie) au ajutat la întinderea țesutului conjunctiv contractat și la eliberarea tensiunilor fizice. Am fost recunoscătoare pentru munca de calitate, din timpul tratamentului la care am fost supusă și de reapariția a ceva asemănător posturii corecte. De asemenea, nivelul meu energetic a început să crească, pe măsură ce am devenit din ce în ce mai conștientă de propriul corp.
Psihoterapeutul meu – un om genial și plin de compasiune, pe care îl respect profund – mi-a ascultat problemele, cu multă răbdare. Împreună, am ajuns la concluzia că ceva trebuia să se schimbe, deoarece simțeam că nu mai dețin controlul asupra propriei vieți. Dar, în afara posibilității de a câștiga la loterie și de a mă retrage într-o căsuță la malul mării, niciunul dintre noi nu-și putea imagina un mod practic și imediat de îmbunătățire a propriei mele vieți.
Am descoperit că – în afara cercurilor corporatiste – epuizarea totală este foarte prost înțeleasă. Niciunul dintre vindecătorii pe care i-am consultat – fie din medicina tradițională, fie din cea complementară – nu înțelegea care e mecanismul epuizării și ce anume este necesar pentru recuperare.
Mi-am dat seama că, atâta timp cât această tulburare nu va fi recunoscută și luată în serios, medicii o vor trece cu vederea și vor prescrie, în continuare, antidepresive. Deși e posibil ca tratamentul medicamentos le poate aduce unor persoane, o alinare temporară, acesta poate și să scurtcircuiteze procesul de auto-reflecție (activitate importantă în Purgatoriu) – cel care aduce, în cele din urmă, vindecarea.
Modul în care este concepută această carte
Am conceput această carte sub forma unei călătorii, începând cu un tur prin cele douăsprezece etape ce alcătuiesc „Infernul epuizării totale”. Primul capitol cuprinde, de fapt, douăsprezece minicapitole, care oferă o hartă indispensabilă a teritoriului. Bunăoară, vei fi în măsură să spui exact unde te afli. „Aaa, sunt la etapa a treia (când îți pui propriile nevoi pe ultimul loc ). Trebuie, într-adevăr, să-mi fac un detartraj: fie că am, fie că nu am un termen-limită, o să-mi fac o programare chiar acum. Apoi o să ies la plimbare”. În plus, fiecare dintre cele douăsprezece stadii culminează cu un exercițiu de autoreflecție, menit să te ajute să înțelegi mai clar de ce ești epuizat și ce trebuie să faci, pentru a-ți reveni.
Expunerea și înțelegerea tiparelor ascunse care conduc la epuizare este ceea ce reprezintă Purgatoriul, ca parte a călătoriei. Vei observa ce te face nefericit și de ce aceste tipare sunt atât de puternice. Apoi vei putea să te purifici, treptat, de necesitatea de a le repeta.
Pe măsură ce cartea avansează, vei afla mai multe despre componentele personale și de serviciu, ale epuizării. Vei lua în considerare Întrebări ca acestea: Sunt epuizarea și depresia același lucru - sau sunt chestiuni diferite? În ce fel experiențele nefavorabile din copilărie duc la neputința Învățată, care mărește șansele cuiva de a ajunge la epuizare ca adult? Cum poți învăța să-ți gestionezi energia și să găsești o stare de echilibru dinamic? Odată ce-ți identifici temperamentul, cum poți să-l faci să se potrivească cu tipul potrivit de activitate? Cum îți găsești pasiunea? Cum îți mobilizezi curajul, astfel încât să poți să te eliberezi și să mergi mai departe? Ce anume din a trăi in momentul prezent este atât de însuflețitor?
Călătoria ta prin Purgatoriu – ca și aceea a lui Dante – va culmina în Paradiso. Până la ultimul capitol „Raiul pe Pământ”, speranța mea este că vei avea revelația energiei vitale și a libertății sinelui tău autentic.
* * *
Poți intra în Infernul epuizării totale, dintr-o mulțime de direcții: de acasă, de la serviciu sau chiar prin viața ta spirituală. Scalele care măsoară nivelul de epuizare (Maslach Burnout Jnventory este cea mai populară) se concentrează pe trei seturi de simptome: oboseala emoțională – starea de epuizare profundă și sentimentul de a fi copleșit și stors emoțional; depersonalizarea – pierderea sinelui și disprețul cinic față de oamenii din jur; reducerea realizărilor personale – pierderea progresivă a încrederii și a competenței.
Doar pentru că sindromul de epuizare nu a ajuns încă în lexicul diagnosticelor și al tratamentelor psihiatrice (a patra ediție a Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, sau DSM-IV, este biblia acestui domeniu medical), asta nu îl face mai puțin real. Dacă starea de epuizare totală va ajunge vreodată în DSM, vom ști totul despre ea, într-o clipă. Va deveni sindromul zilei - ultima și cea mai bună ocazie a Big Phanna (gigantica industrie farmaceutică, ce inventează medicamente extrem de profitabile pentru orice – de la cancer, la sindromul picioarelor neliniștite și creșterea genelor).
Pag. 11 – 17 |