Despre lucrurile ultime

Autor straniu și inclasificabil, în ciuda etichetărilor spectaculoase, Otto Weininger (1880-1903) se înscrie deliberat pe direcția unei gândiri exaltate, rebele, intolerante. Reflecțiile sale psihologice și filosofice vădesc o profunzime care ar fi fost, poate, confirmată și precizată de lucrări ulterioare, dar care, altfel, ne mărturisesc o neliniște vecină cu patologia, dar și graba autorului lor de a-și tematiza intuițiile, parcă presimțindu-și neputința de a prelungi durata unei vieți măcinate, probabil, de poveri greu de cuprins în discurs.

Fragmentele din lucrarea de față reiau ideile îndrăznețe și provocatoare din Sex și caracter {Geschlecht und Charakter, 1903) și analizează rostul culturii și al moralei în fața provocărilor științei, într-o lume pozitivistă, care estompează individualitățile. Aforismele care întregesc lucrarea de față ne pun în fața unui proiect ale cărui fărâme ne permit să intuim anvergura pe care ar fi putut-o atinge gândirea acestui autor.

Aforisme postume ... 5

Despre timpul unidirecțional și semnificația lui etică ... 39
   Mișcările retrograde ... 41
   Problema timpului ... 49
   Anexă ... 59

Metafizica ... 63
   Câinele ... 76
   Calul ... 80
   Câteva observații generale ... 81
   Plante ... 84
   Natura anorganică ... 85

Cultura ... 89
   I. Natura științei ... 91
   II. Conceptul de cultură ... 112
   III. Știința văzaită din perspectiva culturii ...  124

Ultimele aforisme ... 143

AFORISME POSTUME

Cea mai înaltă expresie a oricărei morale este: Fii!

Omul să acționeze astfel încât individualitatea sa ca întreg să se manifeste în orice moment.

Cu siguranță că somnul și visul au ceva în comun cu starea de dinainte de naștere.

Algebra este conceptuală, aritmetica – vizuală.

Prezentul este forma eternității: judecata despre actual are aceeași formă ca și judecata despre veșnicie. Conexiune cu morala, care vrea să transforme întregul prezent în veșnicie, care vrea să cuprindă în îngustimea conștiinței întreaga anvergură a lumii.

Ceea ce va duce întotdeauna spre determinism (printre altele) este faptul că avem mereu nevoie de luptă. În cazurile individuale decizia se poate adopta pe deplin etic, omul se poate decide în favoarea binelui; decizia nu este, însă, una de durată, el trebuie să lupte din nou. Libertatea, am putea spune, există numai pentru moment.

Iar acest lucru intră chiar în conceptul de libertate. Ce fel de libertate ar fi aceea pe care eu mi-am creat-o printr-o faptă bună, dintr-o perioadă oarecare din trecut: mândria omului rezidă tocmai în faptul că în fiecare clipă poate fi din nou liber.

Prin urmare, pentru viitor, ca și pentru trecut, nu există libertate; asupra lor omul nu are nicio putere.

De aceea, omul nici nu le poate înțelege: el însuși este un act atemporal, un act pe care el îl desăvârșește mereu și nu există un moment în care el să nu îndeplinească acest act așa cum trebuie să fie el, pentru ca el să se înțeleagă pe sine.

Etica se exprimă astfel: acționează pe deplin conștient, adică astfel încât în fiecare moment să fii tu pe de-a-ntregul, în fiecare moment să existe întreaga ta individualitate. Omul trăiește această individualitate de-a lungul vieții sale numai în comunitate; de aceea timpul este amoral și niciun om nu este desăvârșit, oricât ar fi de sfânt. Dacă omul acționează o singură dată cu cea mai puternică voință astfel încât întreaga universalitate a Sinelui său (și a lumii, deoarece el este deja microcosmosul) să se instaureze în fiecare moment, atunci el a biruit timpul și a devenit divin.

Cele mai puternice motive armonice ale muzicii universale sunt acelea în care se încearcă această întrerupere a timpului în timp, crearea unei breșe afară din timp, acelea în care un ton este urmat de o furtună care face să se resoarbă restul melodiei (aceasta, ca întreg, reprezintă timpul; punctele individuale, pe care Eul le asamblează) și care, astfel, pune capăt melodiei. Finalul motivului Graalului din Parsifal, motivul lui Siegfried reprezintă astfel de melodii.

Există, totuși, un act care, ca să spunem așa, resoarbe viitorul, care percepe aprioric drept vină orice viitoare cădere în imoralitate, la fel ca și orice trecut imoral, și care, astfel, trece. dincolo de amândouă: o stabilire atemporală a caracterului, renașterea. Este actul prin care ia ființă geniul.

porunca morală sună așa: în fiecare acțiune trebuie să se manifeste întreaga individualitate a omului fiecare trebuie să fie o biruire completă a timpului: a inconștientului, a îngustimii conștiinței. Însă, în cea mai mare parte a cazurilor, omul nu face ceea ce vrea, ci ceea ce a vrut. Prin deciziile sale, dă mereu o anumită direcție, în care el se mișcă apoi până în următorul moment de reflecție. Noi nu vrem constant, voința noastră funcționează numai temporal, pe termen scurt, din aproape în aproape. Astfel ne scutim de a mai voi: este principiul economiei de voință. Dar omul superior resimte acest lucru întotdeauna ca profund imoral.

Prezentul și veșnicia sunt înrudite: judecățile atemporale, generale, au forma prezentului (logica este etica împlinită); și, tot așa, în fiecare prezent se află toată veșnicia. Nu trebuie să ne lăsăm determinați de interior; trebuie evitat și acest ultim pericol, această ultimă aparență de autonomie.

„Să vrei!” înseamnă: Să te vrei pe tine în întregime!

În socialism singurul lucru corect este acela că fiecare om, ca sine însuși, trebuie să-și găsească particularitatea și să aspire să se găsească pe sine, trebuie să aspire să-și dobândească mai întâi particularitatea; și aici el nu trebuie să lase ca exteriorul să-și limiteze aprioric posibilitățile. Un om poate fi mândru de bogăția dobândită și, pe bună dreptate, să o privească drept simbol etic al travaliului lui interior.

Psihologismul este cea mai confortabilă concepție despre viață, deoarece, conform lui, nu mai există, de fapt, probleme. Prin urmare, el condamnă aprioric și toate soluțiile, din moment ce acordă la fel de puțină importanță atât problemelor reale, cât și conceptului de adevăr.

Nu există întâmplare. Întâmplarea ar fi o negare a legii cauzale care impune existența unui motiv și coincidența temporală a două serii cauzale. Accidentul ar nimici posibilitatea vieții, el l-ar abate din drumul său pe om, care, la început, este în măsură să învingă răul. Accidentul ar face imposibilă telepatia, care este, totuși, o certitudine. El ar șterge conexiunile dintre lucruri, unitatea universului. Dacă nu există accident, atunci nu există nici Dumnezeu.

Iubirea creează frumusețea  
Credința creează ființa
Speranța creează fericirea

Toate împreună creează viața

Ură – urât
Necredință – nimic
Teamă – durere.

Durerea este corelativul psihic al nimicirii.

(Boală și moarte.)

Plăcerea este corelativul psihic al creației. Voluptatea este însoțită de durere intensă deoarece în ea confluează creația și nimicirea.

Durere: frică = ființă: a vrea
Plăcere: iubire = ființă: a vrea

Non-ființarea criminalului este, de aceea, cea mai mare dintre dureri; ea este iadul propriu-zis.

Speranță – frică: psihologia jucătorului. Orice jucător pasionat suferă profund de frică.

Oare planta cunoaște plăcerea și durerea? Orhideele, poate? Voluptatea împreunării pare să le lipsească! Hermafroditismul plantelor!

Îngustimea conștiinței și a timpului nu sunt două lucruri diferite, ci unul și același fapt. Li se opune paralelogramul forțelor: două mișcări diferite se pot uni într-una și pot fi îndeplinite de același corp în același moment. La nivel psihic există varietatea, chiar oscilația. Viața psihică a plantelor trebuie, deci, să fie astfel încât să-i lipsească limitarea conștiinței. Acestui fapt îi corespunde acela că planta nu se poate mișca și că ea nu are organe de simț; deoarece dezvoltarea motilității și a sensibilității sunt mereu paralele și legate. Limitarea conștiinței (timpul) este forma de mișcare a psihicului.

Muncă – creație

Durere – Plăcere.

Se înțelege că Nietzsche are dreptate atunci când spune că nu există crimă în scop de jaf. Nu există crimă de dragul banilor. Dar jaful nu este o „sugestie a judecății slabe” a criminalului, ci aparține crimei: jaful reprezintă o ucidere completă; victima ar mai avea realitate dacă ar poseda bani: de aceea ea trebuie jefuită, adică trebuie ucisă complet.

Dintre toate problemele care se pot rezolva principial, cea mai grea este aceea a relației dintre voință și valoare sau, ceea ce revine la același lucru, a relației dintre om și Dumnezeu. Oare voința creează valoarea sau valoarea creează voința? Oare Dumnezeu creează omul sau numai omul este acela care conferă realitate divinității? Oare voința poartă asupra binelui sau binele este cel care pune stăpânire pe voință? Aceasta este problema gratiei divine, cea mai înaltă, ultima problemă a dualism ului, în timp ce păcatul originar reprezintă însăși problema dualism ului. Aceasta se poate rezolva, cred, în felul următor: valoarea devine ea însăși voință atunci când intră în relație cu timpul; deoarece Eul (Dumnezeu) în calitate de timp este voința. Nu poate fi vorba de crearea voinței sau a valorii: problema se înrudește, aici, cu aceea a păcatului originar. Dimpotrivă, voința devine valoare (omul devine Dumnezeu) atunci când este total atemporală; valoarea este o existentă-limită a voinței, iar voința este o existență-limită a valorii. Când Dumnezeu se face timp, atunci El devine voință, adică în felul în care s-a instalat ființa în raport cu neființa, Orice voință nu vrea decât să se întoarcă la ființă (spune păcatul originar) și este ceva între non-ființă și ființă. Nu poate fi vorba de creație. Omul se comportă față de Dumnezeu așa cum se comportă ochiul față cu soarele. Nici soarele nu este soare doar pentru că ochiul îl vede, nici ochiul nu este acela care face să fie soarele.

Idioția este echivalentul intelectual al stării crude.

Epilepsia este neajutorate totală, catalepsie, deoarece criminalul a devenit jucăria gravitației. El nu poate păși. Senzația epilepticului: ca și cum s-ar fi stins lumina și lipsește orice sprijin din exterior. Țiuitul urechilor în cădere: este posibil ca atunci când dispare lumina să apară zgomotul. Un epileptic are viziuni roșii: iad, foc.

Poate că nu ne mai putem aminti nimic din starea noastră de dinainte de naștere deoarece suntem prea profund scufundări prin faptul de a ne fi născut: ne-am pierdut conștiința și am pretins să ne naștem în exclusivitate pulsionali, iară judecăți rationale și iară cunoaștere, de aceea nu cunoaștem absolut nimic din acest trecut.

Crima reprezintă o autojustificare a criminalului; prin crimă el caută să dovedească faptul că este nimic.

Omului nu îi este permis să vrea să se determine cauzal în genul „acum mă voi justifica printr-o acțiune și, astfel, voi fi în regulă pentru totdeauna și voi acționa bine de la natură, pentru că nu aș putea altfel”. În acest fel renunțăm la libertatea care, în fiecare moment, poate nega întregul trecut și, astfel, se opune memoriei pasive (animale). Dacă ne dedăm unei astfel de cauzalități facem din noi un obiect; deoarece morala la care suntem constrânși nici nu mai este morală.

Oare nu cumva cu cât există mai multă voluptate și mai multă poftă senzuală în relația bărbatului cu femeia, cu atât mai scăzut va fi nivelul etic al copiilor? Nu cumva cu atât mai criminal va fi fiul, cu atât mai târfă va fi fiica?

Ne iubim părinții biologici; iată, aici, o dovadă pentru faptul că i-am ales.

Starea copilăriei omului este mult mai nefericită decât cea a animalului nou-născut sau a plantei nou-răsărite și numai omul trebuie să fie crescut și educat, aceasta din cauză că sufletul lui s-a pierdut, într-un mod atât de cumplit. De aceea și copilul omului este atât de neajutorat și de slab, de aici și pericolul de moarte (mortalitatea infantilă!), mult mai pregnant decât la adult; omul suferă, în plus, și de maladii ale copilăriei, pe care animalele și plantele nu le cunosc.

Pag. 7 – 13