Carapacea protectoare

Frances Tustin contribuie la înțelegerea copiilor autiști și a capsulei autiste la pacienții adulți nevrotici. demonstrând că recurgerea la ceea ce ea numește obiecte senzoriale autiste și forme senzoriale autiste le-a împiedicat dezvoltarea cognitivă, socială și emoțională. Această carte nu propune „un leac” pentru autism.

Mai degrabă, lucrarea sugerează că tratamentul psihoterapeutic bazat pe înțelegerea profundă a funcției autismului poate modifica și vindeca nevoia copleșitoare pentru această reacție de protecție înnăscută. extrem de puternică, astfel încât ea să ajungă să fie utilizată adecvat, într-o manieră mai puțin totală și blocantă.

9 Mulțumiri

11 Prefață

15 Capitolul unu. Ce este și ce nu este autismul

54 Capitolul doi. A fi sau a nu fi

87 Capitolul trei. Psihoterapia ca tratament pentru copiii cu autism

106 Capitolul patru. Confirmările rezultatelor psihoterapiei cu copii autiști

129 Capitolul cinci. Psihoterapia copiilor care nu se pot juca

159 Capitolul șase. Copilul care m-a învățat despre încapsulare a autistă

187 Capitolul șapte. Capsula autistă la pacienții adulți nevrotici

214 Capitolul opt. Aplicații ale concluziilor rezultate în urma activității cu copii autiști la pacienții adulți nevrotici

240 Capitolul nouă. Nașterea din carapacea autistă: a deveni parte dintr-un grup

261 Capitolul zece. Autismul la un pacient adult

268 Capitolul unsprezece. Remarci concluzive

269 Capitolul doisprezece. O declarație

273 Bibliografie

Copiii de tip schizofren

În psihoza simbiotică pre-schizofrenă descrisă de Mahler (1968), mama și copilul sunt asemeni unei perechi de gemeni siamezi sau unei perechi de case tip duplex (așa cum descria această situație „simbiotică” patologică un pacient al lui Daphne Nash Briggs). Meltzer (1975) a numit-o identificare adezivă. Ea estompează senzația de separare fizică a acestor copii și le oferă un sentiment de identitate nesigur.

a modalitate schizofrenă mai dezvoltată de refugiere din fața lucrurilor înfricoșătoare, atât din interior, cât și din exterior, constă în iluzia pătrunderii cu forța în corpul mamei și al altor oameni. W.R. Bion (1962) ne-a demonstrat că este vorba despre o exagerare a proceselor normale numite de Melanie Klein identificare proiectivă. Aceste procese par a deriva din capacitatea înnăscută pentru empatie și presupun un sentiment de separare. Identificarea proiectivă le oferă copiilor de tip schizofren un sentiment de identitate instabil, care depinde de cel al altor persoane. Eu îi numesc copii încâlciți și derutați, deoarece propriul lor sentiment de identitate și conștientizarea sentimentului de identitate al altor persoane sunt încâlcite și confuze. Totuși, din moment ce există un sentiment vag al separării, are loc o oarecare dezvoltare psihologică, confuză. Aceasta este-însă neregulată, bizară și formată din bucăți sau „insule”, cum mai sunt uneori numite.

Copiii de tip autist

Un copil de tip schizofren se deosebește foarte mult de copilul autist încapsulat, înghețat, în cazul căruia dezvoltarea psihologică a încetat aproape în totalitate, deși în cazul câtorva copii autiști dezvoltarea cognitivă poate continua de-a lungul unei linii înguste și limita te, cu un interes obsesional față de un singur lucru – de exemplu, păianjeni sau cărăbuși, în legătură cu care vor fi adunate foarte multe informații. Acești copii perseverează, focalizarea atenției lor devenind atât de îngustă, încât aproape toate lucrurile din lumea exterioară sunt excluse. Prin urmare, dezvoltarea lor psihologică a încetat aproape în totalitate, deși creșterea lor fizică va continua în mod firesc. Asta înseamnă că orice dezvoltare psihologică cât de firavă este afectată, asimetrică și diformă. Ea urmează un traseu îngust, aberant; nu este confuză și împrăștiată, cum este cea a copilului schizofrenie.

De asemenea, în contrast cu inhibițiile alimentare ale sugarului autist, despre bebelușii cu înclinații schizofrene se relatează că sunt aproape întotdeauna niște „mâncăcioși lacomi”, nestăpâniți. Mamele spun lucruri de genul: „Era ca și cum nu se sătura niciodată”, „Dorea ca momentul hrănirii să nu se mai termine niciodată”. Este vorba despre ceva diferit de hrănirea copioasă a unui bebeluș normal, sănătos, care de obicei își ia masa, termină de mâncat, râgâie și probabil adoarme.

Permiteți-mi acum să descriu acea trăsătură a diagnosticului psihodinamic pe care, atunci când apare într-o manieră excesivă și absolută, o consider a fi specifică și unică la copiii autiști. Conștientizarea acestei trăsături fundamentale ne permite să vedem cum a apărut tulburătoare a gamă de trăsături exterioare disparate, descrise în prima parte-a capitolului. Ne oferă totodată o ipoteză simplă care conferă sens acelei complexități.

Trăsătura fundamentală, specifică autismului infantil

Trăsătura fundamentală a diagnosticului specific autismului derivă din faptul că toate ființele umane, asemeni altor animale, au o predispoziție înnăscută de a se refugia din fața experiențelor înfricoșătoare. Prin urmare, sugarii normali vor căuta refugiu în adăpostul brațelor mamei (sau în cele ale unei persoane pe care o cunoaște la fel de bine) sau se vor ascunde în spatele fustei mamei. Copilul de tip schizofren folosește împotriva spaimelor fundamentale o formă de protecție de-a gata. În iluzie, el se înfășoară în corpul mamei (identificare proiectivă). Copiii autiști sunt înfășurați în propriile senzații fizice, adică își creează propriul înveliș de protecție. Asta înseamnă că, spre deosebire de copilul schizofrenie excesiv de dependent, copiii autiști ignoră dependența lor de ceilalți.

Copiii autiști nu au în principiu un sentiment al sinelui, astfel încât expresia „făcut de ei înșiși” nu poate fi folosită pentru a ne referi la învelișul lor extern. Prin urmare, mă refer la acest înveliș prin expresia „încapsulare autogenerată”.

Încapsularea autogenerată

Încapsularea rigidă, asemeni unei carapace, este acea trăsătură psihodinamică de diagnostic diferențial specifică numai copiilor autiști. Așa cum și-a dat seama Kanner, astfel de copii nu fac deosebirea între oamenii vii și obiectele neînsuflețite; ei tratează totul la fel – împingându-se într-un perete dur sau într-o persoană ca obiect neînsuflețit; sau întorcându-le cu duritate spatele oamenilor pe care-i simt fuzionați și echivalați cu senzațiile dure generate în acest mod. Aceasta este echivalarea adezivă mai degrabă decât identificarea adezivă. Senzațiile autogenerate sunt de o importanță extraordinară pentru acești copii. Concentrarea lor excesivă asupra senzațiilor genera te de propriul corp îi face să nu fie conștienți de senzațiile ce au o relevanță obiectivă mai firească. De exemplu, mulți dintre acești copii nu sunt conștienți că se rănesc atunci când cad.

Copiii autiști cară după ei obiecte tari, cu care se simt echivalați într-un mod bidimensional. Nu este vorba despre identificare; ei au preluat duritatea obiectului pentru a se echivala cu aceasta. „Obiectele” nu sunt diferențiate de propriul corp al subiectului și nu sunt folosite în termenii funcțiilor lor obiective, ci în termenii senzațiilor dure pe care le generează. [După ce am sugerat termenul obiecte autiste (Tustin, 1980; 1981), am descoperit că Winnicott (1958) fusese conștient de ele și, în maniera sa vie, a sugerat termenul paradoxal de obiecte subiective (1958). Înclin în prezent să le numesc obiecte senzoriale autiste. Găsirea precisă a unor cuvinte adecvate pentru a „conceptualiza” aceste experiențe ne conceptualiza te este dificilă.]

Mulți dintre acești copii dezvoltă un corp ferm, musculos, așa cum descrie Esther Bick (1968). Atunci când sunt ridicați, sunt simțiți ca fiind fermi și rigizi. Sunt copii încordați, care trăiesc într-o lume bidimensională dominată de senzații, o lume a senzațiilor dure și moi. Aceste extreme ale senzațiilor dure și moi distrag atenția copilului de la senzațiile adecvate situațiilor vieții cotidiene, pe care le împărtășesc cu alți oameni. Asta înseamnă că ei dezvoltă manierisme specifice, pentru a-și genera astfel propriul tip de senzații protectoare. Manierismele acestea stereotipe îi par observatorului obișnuit lipsite de sens. Atenția copiilor autiști este atât de fixată asupra senzațiilor autogenerate, încât par a fi surzi sau chiar orbi. Folosirea idiosincretică, cu rol protector, a obiectelor senzoriale dure împiedică utilizarea obiectelor într-un mod firesc, în joc. În absența jocului și a unei vieți senzoriale normale, dezvoltarea psihică nu este stimulată. Discutăm acest aspect în capitolul cinci.

Ignorarea realității împărtășite de către copiii autiști este amplificată și prin generarea de forme subiective, dominate de senzații, care au efect anesteziant si liniștitor. Eu le numesc forme senzoriale autiste (Tustin, 1984; 1987). Acestea sunt contururi întâmplătoare. lipsite de formă și care nu au legătură cu formele obiectelor reale. Prin urmare, ele sunt forme neclasificate și neîmpărtășite, care sunt trăite la nivelul suprafețelor corpului sau la nivelul altor suprafețe experimentate ca fiind ale corpului. Sunt spirale de senzații autogenerate, care înăbușesc conștientizarea, astfel încât lipsa de atenție față de realitatea împărtășită, ce derivă din folosirea obiectelor subiective autiste, este menținută și întărită. O experiență infantilă incredibil de traumatizantă este ținută la distanță. Paradoxal, aceste forme genera te senzorial amorțesc conștientizarea senzațiilor obișnuite. În dezvoltarea normală, asocierea formelor cu obiectele corespunzătoare duce la formarea imaginilor perceptive și a conceptelor. Această asociere reprezintă baza dezvoltării cognitive. Prin urmare, preocuparea excesivă a copilului autist față de obiectele și formele senzoriale subiective împiedică dezvoltarea cognitivă, astfel încât copiii autiști par a fi deficienți mental.

Folosirea extensivă și exclusivă a încapsulării autogenerate dominată de senzații, așa cum am descris mai sus, reprezintă trăsătura distinctivă a autismului. Este o modalitate specială de protecție, dar una dezastruoasă, deoarece întrerupe aproape în întregime dezvoltarea psihologică. Se asociază cu fenomene fundamentale care se află la granița dintre fiziologic și psihologic. Este o combinație de reacții psihoreflexe, neuromentale și psihochimice.

Încapsularea autistă are un scop util, de refugiu din fața experiențelor insuportabile, care aparent pun viața în pericol. Prin urmare, sunt foarte îngrijorată atunci când îi aud pe oameni vorbind despre „înlăturarea autismului”, „vindecarea autismului” sau „învingerea autismului”. Am văzut sau am auzit de copii autiști care au fost tratați de oameni cu astfel de convingeri și care au devenit tulburător de hiperactivi sau chiar în mod flagrant schizofreni. Hiperactivitatea nu este o caracteristică a unui copil autist decât dacă a existat o intervenție din partea unor persoane care nu înțeleg funcția autismului. Altor copii tratați prin metode ce nu respectă autismul le-a fost expusă vulnerabilitatea extremă, fără a li se oferi suficiente ocazii favorabile pentru a-și dezvolta alte modalități de protecție, mai evoluate. Aceste modalități mai evolua te se pot dezvolta numai dacă este folosită o formă de tratament, în care transferul infantil este înțeles, iar copiilor li se oferă ocazia de a retrăi dramele din copilăria timpurie care au dus la acest mod de protecție prin încapsulare autistă. (Ce se înțelege prin transfer infantil va fi descris mai în detaliu în capitolul cinci.)

Deși copiii autiști par atât de eterici, ei sunt în realitate extrem de dominanți și puternici. Și-au dezvoltat o modalitate de adaptare care este extrem de eficientă în excluderea lumii exterioare și în deținerea controlului asupra a ceea ce li se întâmplă. Din nefericire, aceasta a împiedicat dezvoltarea altor forme de adaptare. În unele cazuri mi s-a prezentat un material clinic ca

Pag. 32 – 37