Trepte spre cer

Încă de la începuturile sale, omenirea a chibzuit asupra misterelor Universului, ale vieții și ale morții… ale vieții de după moarte.

A fost o vreme, spun scripturile, când nemurirea era la îndemâna tuturor. Era Vârsta de Aur a omenirii, când omul trăia alături de Creatorul său, în Grădina Edenului…

1. În căutarea paradisului ... 7

II Strămoșii nemuritori ... 28

III Călătoria faraonului către viața de apoi ... 49

IV Trepte spre cer ... 64

V Zeii care au venit pe Pământ ... 90

VI În zilele de dinaintea potopului ... 121

VII Gilgamesh: regele care a refuzat să moară ... 145

VIII Călători prin nori ... 177

IX Locul aterizării ... 204

X Tilmun: tărâmul rachetelor ... 227

XI Muntele straniu ... 250

XII Piramidele zeilor și ale regilor ... 274

XIIl Falsificarea numelui faraonului ... 301

XIV Privirea Sfinxului ... 334

Surse ... 363

ÎN CÃUTAREA PARADISULUI

A existat o vreme, spun scripturile, când nemurirea era la îndemâna tuturor oamenilor.

Era Vârsta de Aur a omenirii, când Omul trăia alături de Creatorul său în Grădina Edenului – omul îngrijind-o, Dumnezeu plimbându-se în răcoarea serii.

Și a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului. Și din Eden ieșea un râu care uda raiul, iar de acolo ‚se împărțea în patru brațe. Numele unuia este Fison. Numele râului al doilea este Gihon... Numele râului al treilea este Tigru... iar râul al patrulea este Eufratul.

Adam și Eva aveau voie să mănânce din orice fruct – cu excepția celui al pomului cunoașterii. Dar, o dată ce au făcut-o, ispitiți de șarpe, Dumnezeu a început să fie preocupat de nemurirea lor: Și a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcu! ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul. Și acum nu cumva să-și Întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci!...″

De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din Grădina Edenului.

Așa a fost omul alungat din locul unde nemurirea se afla la îndemâna sa. Deși împiedicat să ajungă la ea, niciodată nu a încetat să și-o amintească, să tânjească după ea și să încerce s-o atingă.

De la alungarea din Paradis, eroii au mers până la capătul pământului în căutarea nemuririi; câtorva aleși le-a fost permisă, iar oamenii simpli cred că au șansa s-o atingă. De-a lungul veacurilor, această căutare a fost privilegiul indivizilor, dar pe la începutul mileniului ea devenise o întreprindere a regatelor puternice.

Lumea Nouă a fost descoperită – așa suntem împinși să credem – când exploratorii au pornit în căutarea unei noi rute maritime către India și bogățiile sale. Adevărat, însă nu pe de-a-n-tregul; fiindcă ceea ce voiau cel mai mult Isabela și Ferdinand, regina și regele Spaniei, era descoperirea izvorului tinereții veșnice, un izvor magic, ale cărui ape întinereau pe bătrâni și îi făceau tineri pe vecie, fiindcă pornea chiar din Paradis.

Imediat ce Columb și. oamenii săi au pus piciorul pe ceea ce credeau a fi insulele Indiei (Indiile de Vest), au și început, pe lângă explorarea noului ținut, căutarea legendarului izvor ale cărui ape „făceau din om bătrân tânăr-din nou”. Indienii capturați erau interogați și chiar torturați de către spanioli pentru a dezvălui locul în care se afla izvorul.

Unul dintre cei care au dovedit mare zel în această căutare a fost Ponce de Leon, mercenar și aventurier, care a ajuns guvernator al unei părți din insula Hispanola numită astăzi Haiti și al orașului Puerto Rico. În 1511, el a luat parte la interogatoriile unor indieni. Descriindu-și insula, ei vorbeau despre perle și alte bogății. De asemenea, lăudau virtuțile apelor sale. Există un izvor, spuneau ei, din care un om „cocârjat de povara anilor” băuse. După asta, „i s-a întors bărbăția și putea să facă tot ce făcea un bărbat tânăr, s-a însurat și a făcut și copii”.

Ascultând cu interes din ce în ce mai mare, Ponce de Leon „ – el însuși un bărbat în vârstă – a fost imediat convins că indienii descriau izvorul tinereții. Postscriptul lor, că bătrânului i se „întorsese bărbăția”, s-a însurat și a făcut copii, a fost cel mai convingător. Căci la curtea spaniolă, ca de altfel în întreaga Europă, se aflau numeroase picturi ale celor mai mari pictori și, ori de câte ori era vorba de alegorii sexuale, ele cuprindeau un peisaj cu o fântână sau un izvor. Poate cea mai celebră dintre ele este Amorul sacru și amorul profan a lui Tizian, care a fost pictată cam în perioada aceea.

Raportul lui Ponce de Leon către regele Ferdinand este reflectat în însemnările ținute de istoricul oficial al curții, Peter Martyr de Angleria. Așa cum arată el în Decade de orbe novo (Deceniile Lumii Noi), indienii care proveneau din insulele Lucayos ori Bahamas au povestit că „există o insulă... în care se” află un izvor etern, ale cărui puteri magice constau în faptul că, dacă „cineva bea din el, probabil și însoțit de o anumită dietă, devine tânăr din nou”. Mulți cercetători, ca de pildă Leonard Olschki, (Ponce de Leon ‚s Fountain ofYouth: History of a Geographical Myth), au arătat că „izvorul tinereții este cea mai populară expresie a emoțiilor și speranțelor care i-au însuflețit pe cuceritorii Lumii Noi.” Indiscutabil, Ferdinand, regele Spaniei, era foarte însuflețit și nerăbdător să afle noutăți.

Așa că, atunci când a sosit scrisoarea de la Ponce de Leon, Ferdinand nu a pierdut timpul. I-a acordat acestuia un Patent de Descoperire (datat 23 februarie 1512), autorizând o expediție de pe insula Hispafiola spre nord. J s-a ordonat amiralității să-i pună la dispoziție cele mai bune vase și marinari, astfel ca Ponce de Leon să descopere neîntârziat insula Beininy” (Bimini). Regele a pus o condiție explicită: „După ce vei descoperi insula și vei afla ce se găsește în ea, să-mi trimiți imediat un raport”.

În martie 1513, Ponce de Leon a pornit spre nord în căutarea insulei Bimini. Pretextul expediției a fost căutarea de „aur și alte metale”; adevăratul scop al expediției era descoperirea izvorului tinereții veșnice. Acest lucru l-au aflat marinarii după ce au descoperit, nu una, ci sute de insule în Bahamas. Debarcând pe insulă după insulă, echipele erau instruite să caute, nu aur, ci un – izvor sau o fântână neobișnuit(ă). Apele fiecărui pârâu erau verificate și băute – rară vreun efect evident. În Duminica Paștelui – Pasca de Flores în varianta spaniolă – a fost descoperită o coastă. Ponce de Leon a numit „insula” Florida. Navigând de-a lungul coastei, Ponce de Leon își trimitea oamenii în adâncul pădurilor pentru a bea apa nenumăratelor pârâuri. Nici unul însă nu se dovedea cel căutat.

Eșecul misiunii nu a tacut decât să întărească credința că izvorul se afla acolo, trebuia doar să fie descoperit. Au fost interogați alți indieni. Unii păreau incredibil de tineri pentru vârsta pe care pretindeau că o aveau. Alții povesteau legende care confirmau existența izvorului. O astfel de legendă (așa cum este redată în Creation Myths o/Primitive America, de J. Curtin) spune că atunci când Olelbis, „Cel care stă deasupra”, a tăcut omenirea, a trimis doi emisari pe Pământ pentru a construi o scară care să lege Cerul de Pământ. La jumătatea scării ei vor construi un loc de odihnă, cu un bazin cu apă pură. Acolo trebuia să facă două izvoare. Unul cu apă pentru băut, celălalt cu apă pentru îmbăiat. Când un om îmbătrânește, a spus Olelbis, să fie lăsat să urce pe scară. Ajuns la izvor să bea și să se îmbăieze și tinerețea i se va întoarce.

Convingerea că izvorul există pe undeva era atât de mare, încât în 1514 – un an după misiunea nereușită a lui Ponce de Leon , Peter Martyr îl informa pe Papa Leo X următoarele:

La 325 de leghe de Hispanola, se spune, există o insulă pe nume Boyucas, sau Ananeo, pe care, după spusele celor care au explorat-o, există o fântână care are proprietatea de a-i întineri pe cei care beau din ea.

Să nu creadă Sfinția Voastră că sunt doar vorbe aruncate într-o doară; pentru că vestea – despre toate acestea circulă printre cei de la curte, care le acceptă ca adevărate, nu puțini dintre ei fiind oameni a căror bogăție și înțelepciune ii desparte de oamenii de rând.

Ponce de Leon, neabătut, a ajuns la concluzia că ceea ce căuta el era un pârâu aflat în conjuncție cu un râu, posibil legate între ele printr-un tunel subteran. Dacă fântâna se afla pe o insulă, nu cumva izvorul care o alimenta își avea originea în Florida?

În 1521, Coroana spaniolă l-a trimis din nou pe Ponce de Leon într-o expediție, de data aceasta concentrată pe Florida. Nu există nici un dubiu asupra scopurilor acestei misiuni: câteva de-o cenii mai târziu, referindu-se la aceasta, istoricul Antonio de Herrera y Tordesillas a spus în Historia general de las lndias că ”el (Ponce de Leon) a plecat în căutarea Sfintei Fântâni, atât de renumită printre indieni și a râului ale cărui ape îi întinerea pe cei bătrâni”. El spera să găsească în Florida izvorul și râul despre care indienii din Cub a și Hispanola spuneau că „bătrânii care se îmbăiază în ele redevin tineri”.

În locul tinereții veșnice, Ponce de Leon a găsit moartea, din cauza unei săgeți indiene. Deși căutarea individuală a unei poțiuni sau loțiuni care să asigure viața veșnică nu va înceta niciodată, căutarea organizată, pe bază de decret regal a încetat pentru totdeauna.

Să fi fost această căutare inutilă de la bun început? Erau Ferdinand, Isabela, Ponce de Leon și ceilalți care au murit în căutarea tinereții veșnice niște nebuni dând crezare unor basme pentru copii?

Ei nu vedeau așa lucrurile. Sfintele Scripturi, credințele păgâne și istoriile marilor călătorii, toate afirmă că există într-adevăr un loc ale cărui ape (sau sucuri ale fructelor) pot aduce nemurirea și tinerețea veșnică.

Există încă numeroase povestiri vechi – de pe vremea când celții erau în peninsula – despre un loc secret, o fântână secretă, un fruct secret sau o iarbă care pot aduce găsitorului nemurirea. Se povestește despre o zeiță pe nume Idunn care păzea niște mere magice. Când zeii îmbătrâneau, veneau la ea și mâncau mere și redeveneau tineri. Într-adevăr, .Jdunn” însemna „din nou tânăr”, iar merele păzite de ea erau numite „elixirul zeilor”.

Să fi fost asta un ecou al legendei lui Heracle (Hercule) și a celor douăsprezece munci ale sale? O preeteasă azeului Apol i-a prezis că „atunci când toate acestea se vor încheia, tu vei

Pag. 7 – 11