Legendele strămoșilor tracilor (hyperboreii) zeii și eroii

Bendis, frumoasa fiică a lui Daos, s-a trezit în zori și a luat într-o cană apă sființită din Oceanos Potamos. A intrat în bordei și s-a oprit în fața altarului. Pe chipul alb de marmură, părul negru îi cădea pe umeri mângâindu-i rotunjimile. Privirea îi era semeață. Curată. Ochii limpezi scotoceau flăcările căutând în ele viitorul. Zeii îi transmite au o senzație de neliniște.

O avertizau, îi confiau în cugetul ei curat o stare de neliniște.

Era îngrijorată, în special, de modul de comportare al tatălui său. Nu-și putea explica, intuitiv, care este cauza că tatăl său nu se mai ducea la vânătoare? Înainte era altminteri. Nu era zi în care să nu se alăture vânătorilor. Iar când se apropia de sat, anunțarea sosirii îi era inimitabilă. Sunetele cornului exprimau bucurie. Apoi vocea lui aspră și puternică se auzea de departe, anunțând izbânda.

Dar toate astea dispăruseră. Ceea ce nu făcuse el vreodată, acum îi devenise obicei: zi de zi se așeza în fața Focului Sacru și-i privea la nesfârșit șerpii flăcărilor, în care citea viitorul. După care se ducea pe malul fluviului și se așeza pe o piatră anume – piatra lui Daos. Privea adânc în apa verzuie.

De multe ori uita să vină la culcare, La căderea se

Capitolul 1. Zacca și-a pierdut sufletul ... 5

Capitolul II. Pelasg și Latona ... 16

Capitolul III. Sfatul bătrânilor ... 35

Capitolul IV.Munteanu renunță la conducerea Imperiului Pelasg ... 41

Capitolul V. Gebeleizis – Timpul care distruge totul ... 61

Capitolul VI. Trădarea ... 83

Capitolul VII. Peștera Avemus ... 124

Capitolul VIII. Fericirea – un bâzâit de muște ... 153

Capitolul IX. Țipătul morții ... 186

Capitolul x. Jurământul. Răzbunarea ... 200

CAPITOLUL 1.

ZACCA ȘI-A PIERDUT SUFLETUL

Fluviul curgea de la apus spre răsărit. Își săpase albie prin câteva ținuturi muntoase, de unde primise alte ape, apoi se lăsase în câmpie și albia i se îmbogățise mai mult. Străbătând un drum mai lung, ajunse în strâmtorile înguste ale Munților Riphei. Aci apele îi deveneau tumultoase, înfuriate de stavila de piatră care îi îngusta scurgerea, se bulbuca într-o învălmășeală de vârtejuri adânci, scormonind cu râvnă pragul de stânci, bolborosind mâniat că nu-l putea dovedi.

Oceanos Potamos – așa cum i se spunea –, cu toată silința ce și-o dăduse de-a lungul vremii încercând să șlefuiască, fără întrerupere și sârg deosebit, aceste pietre granitice, nu a izbutit încă să-și formeze, pe această mică frântură de matcă, un curs liniștit, așa cum îi era firea.

Abia scăpat de obstacol  cataractele – fusese nevoit să-și îngusteze albia și s-o înăbușe în strânsoarea pereților munților ce-l străjuiau, de-o parte și alta. Neamul pelasgilor denumise locul acesta „Porțile Făurite”. În vremuri îndepărtate, catena munților s-a despicat ca niște porți ce păreau a fi fost tăiate cu un cuțit uriaș. Pereții munților erau atât de abrupți încât nici o vietate nu-i putea escalada. Priviți de mai departe dădeau impresia că se ciocnesc în capete.

Imediat, lângă Porțile Făurite, spre intrarea în gura văii, locuitorii își construi seră și ei niște porți din grinzi îmbrăcate în fier, spre a împiedica trecerea către satele lor, din vale, a ginților migratoare.

Eliberat de vrăjmășia munților, Oceanos Potamos se desfăta lățindu-se domol, în liniște și pace. Zile de-a rândul curgea, într-un fâșâit uniform, molcom, primind, cu maternitate, numeroase râuri, porăvălite din munte sau adunate de prin câmpiile ce-l străjuiau. Uda câmpuri cu pășuni întinse, trecea pe lângă satele numeroase, cu triburi pastorale.

Pe tot parcursul fluviului navigau plute cu o pânză, împinse de vântul de miazănoapte – Boreas. întunecate ori având culoarea verde lui ce le străjuiau, sătule de pește, primăvara sau toamna târzie, apele se revărsau în bălțile numeroase de pe margini. Acestea formau pepiniera cu pește a fluviului.

Nu departe de catena munților răsărea prima insulă. Apoi alta și alta. Înainte de a se împreuna cu Marea Axenă, își avea veacul sălbatica deltă, căminul mulțimilor de păsări, de toate soiurile. În apropierea țărmului mării se afla, înfiptă, cea mai mare insulă, denumită Insula Leuce, fără vegetație, dar pe care creșteau numai șerpi, de aceea sătenii de pe malul fluviului o mai denumeau și Insula Șerpilor.

Pe Insula Leuce se odihneau în veșnicie bărbații cei iluștri, căzuți în luptele cu năvălitorii. In mijlocul insulei se construise un mare altar. Acesta era fluviul sfânt al pelasgilor, Părintele Apelor – Oceanos Potamos.

Imediat după cataracte, pe ambele țărmuri, erau codri de nepătruns, de aceea ținutul de nord se numea Țara Neagră. Pe spinarea unui mic deal, chiar lângă gura văii, își întocmise colibele și bordeiele cel mai mare sat al Tribului Daosenses – al lui Daos. Era satul de reședință al rigăi și în același timp al Uniunii de trib uri Potulatenses.

Satul regelui, cu construcțiile sale, nu diferea prea mult de celelalte sate ale Uniunii. Bordeiele erau săpate în pământ și căptușite cu bârne. Imediat după intrare era o încăpere, în pantă, numită gârlici. Aceasta da într-o odaie în care se afla vatra. Deasupra vetrei propriu-zise se afla un coș înalt, pentru aspirarea fumului. Sus, aproape de ieșire se aflau atârnate, pe un par gros din lemn de esență tare, hălci de carne, slănină sau coșuri împletite conținând prune. După ce se afumau bine, erau păstrate într-o încăpere separată. Un fel de cămară.

Din vatră se deschideau, lateral, încăperile folosite ca odăi de locuit. La marginea satului se construiseră țarcurile pentru vite, oi și cai.

Înspre partea răsăriteană, satul fusese întărit cu două șanțuri de apărare, adânci de peste trei metri și suficient de late, pentru a nu putea fi trecute sau escaladate. În partea exterioară se ridica un val de pământ. Pe celelalte laturi era apărat prin pantele naturale ale promontoriului, care înainta spre Oceanos Potamos. Acolo unde fusese nevoie se construiseră palisade. Intrarea și ieșirea din sat se făcea peste un pod mobil. Acesta se cobora în fiecare dimineață și se ridica la căderea întunericului. Satul era dominat de un stejar cu coroană foarte înaltă.

În fata sa, bătrânul preot-vraci al Uniunii trib ale, Zacca, își avea bordeiui. Acum, sta lungit la umbra deasă. Adormise. Visa. Un zâmbet îi mijea în colțul buzelor.

În visul său se vedea lângă focul de seară, înconjurat de săteni.

Le povestea, în sunet de țiteră, întâmplări aflate din bătrâni și transmise din generație în generație. In timp ce-și depăna povestea se înfrupta din vânatul frăgezit în vin. Cu turtă coaptă sub țest.

Unul din tineri îi turna, într-un corn de zimbru inelat cu aur, mied proaspăt.

Era cât se poate de fericit. În nări îi pătrundeau aromele rășinoase de brad, aruncat peste tăciunii din marginea rugului. Își încheia festinul cu mere abia culese de tinerele fete ale tribului.

Imaginea de vis a dispărut. O alta, la fel de plăcută îi luase locul. Se făcea că era într-o poiană cu iarbă pufoasă, de un verde pal, cum nu mai văzuse. Apoi se găsi într-o livadă. Grădina, în care-și desfăta sufletul se afla departe de sat. Undeva, la soare-apune.

Și cum se plimba el pe aleele umbroase din livada visului, un șarpe, ascuns în iarbă, îl mușcă de călcâi. Brusc, sări din somn. Buimac, ținându-și ochii închiși, începu a se văita:

– Ah, nenorocire mie, nemernicul! Suflet rătăcitor, unde ești ascuns? Iți poruncesc, din adâncul ființei mele, întoarce-te și te așază la locul tău! Re dă-mi viața pe care mi-ai furat-o! Nelgor, ajută-mă! Nelgor unde ești?

Adevărata cauză a trezirii bruște din somn a bătrânului era chiar nepotul său. Înapoindu-se de la pescuit, mult prea satisfăcut pentru a mai fi atent pe unde călca, se împiedicase de piciorul bunicului.

De aci și visul cu șarpele.

– M-ai strigat, preaînțeleptule? Sunt aici, lângă tine. Deschide ochii și mă vei vedea.

Potrivit credinței, când un om dormea, sufletul său ieșea din trup și se deplasa la locul unde se petrecea acțiunea din vis. Dacă era trezit pe neașteptate, se întâmpla ca sufletul să nu mai aibă timp să i se reîntoarcă în trup. De aceea înțeleptul Zacca fusese deznădăjduit. Mare îi fu uimirea când, deschizând ochii, văzu că sufletul îi era în trup.

– Fericit fie-ți numele, că m-ai ajutat să-mi regăsesc sufletul.

Tu, bunul meu copil, ai făcut ca duhul meu să se înapoieze acolo unde îi era sălașul.

– L-am adus odată cu acest coș de pește.

– Nu huli, Nelgor. Să nu supărăm zeii. Lasă coșul și vino cu mine să aducem jertfă Zeului Casei. Să ne păzească de rele.

– Mergi tu, preaînțeleptule. Între timp eu voi prăji câțiva pești. Ce zici, ai poftă?

Zacca îl privi mustrător și cu pași repezi ți, fapt neobișnuit la un om de vârsta lui, se îndreptă către bordei.

Dezgoli de cenușă cărbunii aprinși, peste care puse câteva crenguțe de pin. Dintr-o cană de pământ turnă deasupra flăcărilor câteva picături de vin și mireasmă de flori. Murmurând cuvinte numai de el înțelese, căzu cu fața la pământ. Făcu vreo câteva temenele înaintea altarului atingând cu fruntea pragul de piatră, după care rămase cufundat în gânduri. Visul avut, deșteptarea bruscă nu-i plăceau. Toate erau semne rele ce i le arătaseră zeii. Timpurile pe care le prevedea nu-i mai surâde au ca în vis.

X

Bendis, frumoasa fiică a lui Daos, s-a trezit în zori și a luat într-o cană apă sființită din Oceanos Potamos. A intrat în bordei și s-a oprit în fața altarului. Pe chipul alb de marmură, părul negru îi cădea pe umeri mângâindu-i rotunjimile. Privirea îi era semeață. Curată. Ochii limpezi scotoceau flăcările căutând în ele viitorul. Zeii îi transmite au o senzație de neliniște.

O avertizau, îi confiau în cugetul ei curat o stare de neliniște.

Era îngrijorată, în special, de modul de comportare al tatălui său. Nu-și putea explica, intuitiv, care este cauza că tatăl său nu se mai ducea la vânătoare? Înainte era altminteri. Nu era zi în care să nu se alăture vânătorilor. Iar când se apropia de sat, anunțarea sosirii îi era inimitabilă. Sunetele cornului exprimau bucurie. Apoi vocea lui aspră și puternică se auzea de departe, anunțând izbânda.

Dar toate astea dispăruseră. Ceea ce nu făcuse el vreodată, acum îi devenise obicei: zi de zi se așeza în fața Focului Sacru și-i privea la nesfârșit șerpii flăcărilor, în care citea viitorul. După care se ducea pe malul fluviului și se așeza pe o piatră anume – piatra lui Daos. Privea adânc în apa verzuie.

De multe ori uita să vină la culcare, La căderea serii schimba piatra cu jilțul din fața bordeiului. La ce se gândea Daos? La ce cugeta atât de mult? Ce-l frământa?

Bendis s-a ridicat. Ritualul Zeului Casei s-a· încheiat. În prag o aștepta Nelgor. Tăcut. Departe de foc. Solemn. Așa cum era tradiția.

– Am gândit să te chem, dar ai venit singur – îi spuse Bendis înseninându-se, Aș vrea să vezi brâul pe care ți-l țes...

Îl apucă de mână și-l duse în camera mare, unde avea instalat războiul vertical. Țesătura era din fire de in colorate în fiertură de ceaă, nuc și șofran, întărită cu șuvițe subțiri din piele tăbăcită.

– Este ca al tatălui tău, îi spuse el privind cu admirație modelul țesăturii și lucrătura fină.

– E mai frumos, răspunse ea desfăcând mai mult bucata făcută sul. Vroiai să-mi spui ceva?

– Da. În pădure s-a statornicit o turmă mare de mistreți. Daos a hotărât s-o stârpim. Ne-a stricat și valul de pământ. A pătruns până în Dârpeș. Au răscolit toată țarina cu mei.
– Daos merge la vânătoare?

Pag. 5 – 10