Fluturi. Vol. 1 + 2

Povestea începe oarecum timid, ca să continue cu pași grăbiți și să sfârșească printr-o avalanșă, aparent haotică, a tot ceea ce înseamnă și poate aduce iubirea în viața unui om: fluturii iubirii, fericire fără margini, lacrimi și amărăciune, dezamăgire și resemnare.

Citind cartea, descoperi magia fluturilor, care într-o singură zi se nasc, iubesc și mor. Ei asistă la propria lor naștere și își trăiesc viața, ca să asiste chiar și la propria moarte. Au parte de iubiri stinghere care ofilesc și visează pe flori străine, deseori nesărutate, făcându-le să vibreze a goluri neplânse, a doruri neînvinse. Fluturii iubirii ating pe oricine găsesc frumos. Ei surprind întreaga esență a lumii, în dorul dintre două bătăi de aripi. Se bucură alungând și respirând doruri nebune, șoptind la fiecare deschidere de aripi, iubire.

Iubirea face ca, în timp, măștile oamenilor să cadă, pentru că prea puțini sunt cei care, odată dezveliți de măști, mai pot privi printre și spre iluziile vinovate pe care le-au creat sau păstrat și să topească lacrimi, prin sărutări fierbinți, cu care să alunge toate umbrele vieții.

Citind cartea Fluturi, te bucuri de un univers plin de emoții și te regăsești în fiecare zbucium. Iar la finalul poveștii, te bucuri că Fluturi nu este doar o poveste, regăsind părți din sufletul tău ascunse acolo, între pagini. La sfârșit, te bucuri, zâmbești și mulțumești pentru tot: că ai cunoscut și trăit iubirea cu toți fluturii și cu toate lacrimile ei, că ai avut parte de prietenii adevărate și sincere, că ai crescut printre cei mai minunați și delicați oameni, că te-ai pierdut ca să te regăsești, pentru că toate au un rost și pentru că nimic nu este întâmplător...

Cititorilor mei, cu multă dragoste!

Nu sunt atât de săracă...

Nu sunt atât de săracă, încât să nu am ceva de dăruit din puținul meu.

Nu sunt atât de săracă, încât să țin ușa casei închisă și să-mi doresc singurătatea.

Nu sunt atât de săracă, încât să nu am o vorbă bună pentru un om care are nevoie de ea.

Nu sunt atât de săracă, încât să nu am lacrimi pentru a plânge alături de un prieten.

Nu sunt atât de săracă, încât să nu am zâmbete pentru cei care le-au uitat.

Nu sunt atât de săracă, încât să uit să râd în hohote, chiar și atunci când am necazuri.

Nu sunt atât de săracă, încât să nu dau din forța mea, celor aflați la pământ.

Nu sunt atât de săracă, încât să nu am o mângâiere pentru un suflet îndurerat.

Nu sunt atât de săracă, încât să nu am gânduri frumoase pentru oamenii din viața mea.

Nu sunt atât de săracă, încât să nu mai cred în oameni, doar pentru ca unii m-au mințit.

Nu sunt atât de săracă, încât să uit să le fac oamenilor câte o bucurie.

Nu sunt atât de săracă, încât sit nu am o mângâiere pentru un animăluț.

Nu sunt atât de săracă, încât să țin brațele încrucișate, în loc să ofer o îmbrățișare.

Nu sunt atât de săracă, încât să nu mai iubesc, pentru că oricâtă iubire aș dărui, am din ce în ce mai multă.

Nu sunt atât de săracă, încât să nu mai am speranță atunci când am pierdut totul.

Nu sunt atât de săracă, încât să nu am trecut doar pentru că acesta este încărcat cu amintiri dureroase...

Nu sunt atât de săracă, încât să rămân fără drumuri noi de urmat și fără curaj de a le străbate.

Nu sunt atât de săracă, încât să nu pot ierta.

Nu sunt atât de săracă, încât să stau numai cu mâinile întinse pentru a primi.

Nu sunt atât de săracă, încât să îmi vând sufletul pentru lucruri și bani.

Nu sunt atât de săracă, încât să îmi pierd valorile.

Nu sunt atât de săracă, încât să rămân fără vise, din cauza deziluziilor.

Nu sunt atât de săracă, încât să raportez totul la „eu”.

Dar cu regret constat ca sunt prea mulți săraci în jur...

Viața nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit sau nu de o nenorocire. Nu îți dă niciun preaviz și niciun avertisment înainte să te surprindă cu un necaz, care să-ți prăbușească întreg universul.

Nu te întreabă dacă e prea devreme sau prea târziu, nici dacă e corect sau nu.

Nu te întreabă dacă vei suporta sau nu, nici dacă ești pregătit sau nu ca să pierzi tot ce ai.

Nu te întreabă cât de mult iubești pe cineva sau cât de mult depinzi sufletește de anumiți oameni, atunci când îi va răpi de lângă tine, obligându-te să înduri chinul și amărăciunea singurătății.

Nu te întreabă dacă ești copil sau încă prea tânăr ca să-ți pierzi părinții.

Nu, viața nu te întreabă nici dacă ești sau nu destul de puternic pentru a trece printr-o decepție.

Nu te întreabă cât ai râs, înainte să te facă să plângi; nici cât te-ai bucurat, înainte să te facă să suferi.

Nu te întreabă dacă meriți sau nu să fii rănit, batjocorit, umilit, trădat, părăsit, judecat.

Nu te întreabă ce ai făcut bun sau rău - și, de multe ori, te răsplătește cu rău pentru faptele tale bune.

Nu te întreabă dacă vei putea trăi într-un alt loc sau dacă ești pregătit să renunți la visele tale și la drumul ales, atunci când îți schimbă brusc direcția de mers și te smulge din locul în care sufletul tău se simte acasă.

Nu te întreabă ce anume ai și câte ai sacrificat pentru a avea ceva, atunci când te păgubește de tot ce ai agonisit. Nu te întreabă cât de fericit ai fost – sau dacă măcar ai fost fericit vreodată, înainte de a te copleși cu nefericire.

Nu te întreabă dacă ai apucat să trăiești și dacă ți-ai împlinit măcar o parte din vise, înainte să te lovească nemilos cu o boală, care îți va arăta, cu pași uneori lenți și nemiloși, sfârșitul. Sfârșitul planurilor tale, al viselor tale, al gândurilor tale – iar, într-un final, sfârșitul tău.

Nu. Viața nu te întreabă niciodată nimic. Nu ține cont de cine ești și de ce ai făcut, bun sau rău. Ea doar îți dă un test de supraviețuire, o lovitură și te lasă să te descurci. Și aici apar opțiunile... toate sub formă de lecții – unele mai dure altele mai blânde, dar în urma cărora cu siguranță te vei schimba, de multe ori atât de mult, până la a nu te mai recunoaște pe tine însuți.

Toate aceste lovituri îți dau ocazia să-ți testezi limitele și să forțezi depășirea lor. Îți dau ocazia să vezi cine te-a iubit cu adevărat și cine te-a iubit doar declarativ și interesat. Îți vor da ocazia să vezi cine ești, ce poți și ce însemni, atât pentru cei din jurul tău, cât și pentru tine însuți. Cu toate acestea, oricât de multe experiențe vei trăi, nu vei ști niciodată câte poți îndura. Asta pentru că oamenii nu își cunosc limitele. Nu vei ști unde vei ajunge și nici felul în care te vor schimba loviturile primite, care te pot înrăi sau te pot face mai bun; te pot transforma într-un om puternic, încrezător, luptător sau te pot transforma într-un om vulnerabil, speriat, resemnat. Viața, drumurile, loviturile și oamenii ei te pot îndepărta sau te pot apropia de tine... totul ține doar de ce alegi.

Omenirea aștepta cu bucurie Crăciunul, dar eu așteptam doar să treacă. Timpul era singura mea speranță către uitare, acceptare și vindecarea rănilor. Eram deprimată, descurajată și pierdută. Deși eram o femeie foarte tânără, aveam un suflet îmbătrânit, niciun chef de viață și nicio perspectivă. Mă zbăteam între sentimente contrare, mă învinovățeam și mă autocompătimeam. Îmi plângeam de milă și uram neputința mea de a schimba ceva.

Abia în seara de Ajun, am realizat că era pentru prima dată în viața mea, când nu aveam un brad împodobit. În casa mea și în sufletul meu nu era nicio sărbătoare. Trecuseră deja câteva zile de când stăteam numai în pat, ca o bolnavă. Prietenele mele, Simona și Timeea, nu m-au părăsit nicio clipă, îndurând cu greu să mă vadă plângând ore în șir și, adeseori, plângând alături de mine.

Am auzit soneria și pentru că nu reacționam, Simon a s-a dus să vadă cine mă căuta la ora aceea târzie. „Probabil că sunt colindători”, mi-am spus în gând. După câteva clipe, Simona s-a întors în dormitor cu un zâmbet larg pe față, urmată de cineva care ținea în fața sa un brad gata împodobit. Persoana din spatele bradului s-a strecurat în dormitor și a așezat bradul în colțul liber al încăperii. Era Robert.

– Ho, ho, ho!, a apus el, venind către mine.

– Nu cumva ha, ha, ha? M-a îmbrățișat strâns și m-a pupat pe frunte, apoi și-a aruncat fularul pe marginea patului.

– Ce cauți aici, nebunule?, l-am întrebat, urmărindu-l cum căuta o priză pentru instalația din brad.

– Îmi place să fac sărbătorile în Brașov, mi-a răspuns, concentrat asupra câtorva podoabe care se împrăștiaseră pe jos. Robert a aranjat bradul, a pornit instalați a și a stins lumina. Apoi s-a descălțat, și-a dat jos haina și s-a așezat pe pat lângă mine.

– Haideți, fetelor, o telenovelă, ceva?

– Să te uiți tu la telenovele, bă!, a strigat Timeea, din hol.

Nu îl puteam privi pe Robert, pentru că îmi amintea de toată viața mea tristă și de pierderi. Până și el era una dintre pierderi – o pierdere dureroasă, pentru care încă mă învinovățeam.

– Ce ai mai scris în jurnal? m-a întrebat el, luând caietul gros ce zăcea pe marginea noptierei. ,,Regretele sunt cele mai urâte sentimente.” Așa este, Irina...

Mă uitam la televizor, fără să văd ceva, desigur. Gândurile mele rătăceau aiurea. Simona și Timeea au decis că erau obosite și că vor dormi în sufragerie, așa că ne-au spus pe fugă un „noapte bună” și ne-au lăsat singuri.

– Cum te simți?, m-a întrebat Robert, așezându-și perna.

– Nu știu. Cred că nu mai simt nimic. Am sufletul anesteziat.

– Vrei să vorbim? Vrei să facem ceva anume?

– Nu. Nu vreau decât să am liniște.

– Sunt așa de obosit! Te superi dacă adorm?

– Dezbracă-te.

– Ai gânduri nebune ști c-un biet oștean, maiestate?

– Băi, tu deja visezi? Mă gândeam să dormi comod, atâta tot... Robert a adormit imediat, iar odată cu somnul lui aveam senzația că începeam și eu să mă liniștesc, pentru că lângă el mă simțeam în siguranță. Am închis televizorul, m-am așezat comod pe pernă și am privit bradul frumos împodobit cu globuri argintii și mov și cu jocurile de lumini. „Ce nebun poate fi Robert!”, îmi spuneam în gând. „Să vină el tocmai din București, cu un brad împodobit! Cum l-o fi îndesat în mașină? Sau l-o fi împodobit pe casa scării? Nu-i normal la cap...”

Robert era cel mai bun prieten al iubitului meu, Matei – deși prin natura relației lor, ei doi se considerau frați.

S-au cunoscut când Robert avea 11 ani, în urma unei întâmplări foarte triste; Robert și-a pierdut părinții într-un accident de mașină și a rămas în grija bunicii lui, care era bătrână și bolnavă. Părinții lui Matei au hotărât să-l adopte și, deși nu au făcut-o cu forme legale, acesta a locuit la Snagov la reședința acestora, devenind practic un membru al familiei. După moartea bunicii lui, pentru că Robert era minor și ar fi ajuns într-un centru de plasament, părinții iubitului meu au făcut toate demersurile necesare pentru a-l păstra în familie. În mijlocul lor, Robert a găsit toată dragostea și sprijinul de care a avut nevoie, mai ales datorită faptului că aceștia nu l-au făcut niciodată să se simtă străin și l-au copleșit cu multă atenție și căldură; astfel încât Matei și Robert s-au apropiat și s-au înțeles ca niște frați adevărați. Faptul că Robert avea alt sânge era doar un amănunt de care nimeni din familie nu ținea cont – ba mai mult, existau multe persoane care nici nu știau că ei doi nu erau frați cu adevărat.

Încă de când i-am cunoscut, am fost uimită de legătura dintre ei, pentru că se respectau foarte mult și erau foarte atașați unul de celălalt. Educația bună primită acasă, într-o familie cu pretenții și cu valori, i-a făcut să se ajute și să fie uniți. Matei era foarte legat de Robert și, de aceea, chiar și când ar fi trebuit ca fiecare să plece la casa lui, ei au ales să locuiască împreună. Și-au construit o vilă mare și frumoasă la Snagov, hotărâți să trăiască acolo, împreună cu familiile pe care aveau să și le întemeieze.

Robert s-a întors spre mine și, după ce mi-a aruncat o privire scurtă, mi-a cuprins mâna într-a lui. A readormit, iar eu îl priveam aproape fără să respir, de teamă să nu-l deranjez. Deși îl văzusem de mii de ori până atunci, încă eram uimită și impresionată de frumusețea lui, ca și cum acum îl vedeam pentru întâia oară.

Robert era un bărbat înalt, cu un trup atletic, frumos construit. Avea trăsături blânde, ochi negri și niște gene foarte lungi, iar când zâmbea, dezvăluia în obraji niște gropițe care-i dădeau un aer inocent și dulce. Părul lui negru avea reflexe luci oase, albăstrui și-mi amintesc de câte ori am făcut eforturi să nu îmi trec degetele printre șuvițele lui rebele. Deși avea o alură sportivă, era un bărbat frumos, cu o eleganță aparte în comportament – dar ceea ce îl făcea cu adevărat special era sufletul lui.

Avea cel mai bun suflet pe care îl cunoscusem vreodată la un om. Era sensibil și bun, empatic și cald, blând și uman, capabil să-și ofere prietenia și iubirea, până la sacrificiu. Era singurul om lipsit de orice urmă de egoism, pe care-l cunoșteam – iar eu eram singura care uram asta la el.

Nu puteam dormi, de aceea m-am ridicat încet și m-am dus în bucătărie, ca să-mi fac un ceai. Simona, care m-a auzit umblând prin casă, a venit să-mi țină companie.

– Du-te și culcă-te cu Timeea, dorm eu cu el, mi-a spus ea.

– Ai vrea tu!

– Aș vrea eu? Ar vrea jumătate de planetă!

– Taci, tu, că ne aude!

– Ce drăguț din partea lui, nu? Sau o fi venit să te ia la Snagov? Oare l-a trimis Matei?

Matei?! Uitasem de el. În sinea mea îmi doream și parcă nu-mi doream să-l fi trimis Matei.

Eu și Matei treceam, pentru a nu știu câta oară, printr-o perioadă de criză, dificilă și tensionată. După o relație de cinci ani, în care am cunoscut aproape toate stadiile posibile într-un cuplu (exceptând moartea, pentru că amândoi eram încă vii), decisesem să ne acordăm o pauză, pentru a avea timp să reflectăm atent, asupra viitorului nostru.

– Eu sunt sigură că l-a trimis Matei..., a spus Simona, întrerupându-mi brusc gândurile.

– E posibil. Doar așa face mereu. Ceea ce nu poate să facă personal, lasă în seama celui mai bun prieten.

– Păi, dacă tu îl respingi! Altfel, poate venea el...

– Venea pe naiba!

– Cât poți să-l iubești...

– Pe cine?

– Cum adică?

– Hai, că mi-e somn. Noapte bună!

Și am plecat în cameră, lăsând-o pe Simona singură.

Robert dormea adânc, iar eu făceam eforturi să nu-l trezesc, implorând niște îmbrățișări și niște consolări. Pentru că aveam mare nevoie de protecție, de alinări, de iubire. De câteva zile nu mai eram femeia puternică pe care lumea o considera o forță, nu mai eram cea care avea energie și putere să-i ridice pe toți, să-i încurajeze cu argumentele ei pozitive și motivante, nu mai eram cea în brațele căreia se refugiau toți, știind că găseau protecție și alinare, pentru că femeia puternică fusese înlocuită de o fetiță mică, neputincioasă, descurajată și vulnerabilă.

„Doamne, cum o să treacă perioada asta?”, mă întreb am în gând. Am privit jurnalul abandonat pe noptieră și parcă mi-am privit întreaga viață. Pentru că acolo chiar se afla întreaga mea viață, zi cu zi, gând cu gând, emoție cu emoție, pagină după pagină a poveștii mele. De fapt viața mea era un cumul de povești, care mai de care mai halucinante, mai frumoase sau mai triste. Și cum nu pot exista povești fără personaje, a trebuit să întâlnesc fel și fel de oameni. Oameni care, prin modul în care au intrat în sufletul meu, au contribuit mai mult sau mai puțin la formarea mea ca om.

Când eram mică, tata mi-a spus că sufletul meu este un castel. Că indiferent de luptele care se dau în afara lui, eu trebuie să păstrez interiorul frumos și curat. Să nu îl aglomerez cu lucruri inutile și să nu primesc pe oricine înăuntru. Mi-am și notat această idee, într-unul dintre primele mele jurnale, dar, odată cu trecerea timpului, l-am uitat sfatul. Așa că, am primit în sufletul meu pe oricine a dorit să intre, fiind poate mult prea ospitalieră. Dezamăgirile, însă, m-au schimbat, făcându-mă să mă tem de aceia care ar putea da buzna, aducând cu ei răutăți, interese proprii și fără niciun sentiment frumos. Asta, pentru că au fost oameni care au năvălit în sufletul meu aducând cu ei minciuni și „te iubesc-uri pline de ipocrizie. Alții au intrat adu când după ei noroi și obligându-mă să fac mult timp curat în urma lor. Iar atunci când au plecat au luat tot ce au putut, tot ce am avut mai bun și mai frumos, lăsându-mă săracă și singură.

Au fost și oameni cu care am comunicat într-un fel ridicol, ținându-i afară, în fața ușii sufletului meu, pentru că mi-a fost teamă să le permit să intre. Și de multe ori, am greșit. Pe alții i-am rugat să intre, atunci când m-am simțit prea singură. Și astfel, castelul meu a fost vizitat de fel și fel de oameni. Oameni buni, oameni răi, oameni sinceri și oameni falși. Oameni care au contat și simpli trecători,

Vol. 1, pag. 7 – 15