Amintiri dintr-o copilărie de aur

Această carte, aceste „sclipiri” din această copilărie cu adevărat de aur, este doar o invitație, o încurajare în plus pentru noi toți ca asemenea lui, să găsim acel spațiu din sufletul nostru prin care să înflorim mereu și mereu. Ce veți găsi în interiorul acestor pagini va fi doar viața cu toată nebunia ei, cu toată iubirea și cu toate râsetele ei! Dacă veți putea citi această carte cu inima deschisă, lasând la o partea masca gravă a adultului, poate veți surprinde și voi „sclipiri” ale copilului vostru interior. Și așa puteți începe aventura jocului interior...

„Lumea este asemeni unei flori de zăpadă: dacă o apuci cu mâna, se topește imediat. Nu rămâne nimic, decât mâna udă. Dar dacă o privești, doar s-o privești, atunci floarea de zăpadă își dezvăluie frumusețea ca oricare floare din lume. Și acest miracol se petrece în fiecare dimineață, în fiecare după-amiază, în fiecare seară, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, zi și noapte... miracolul. Oamenii se duc să-l preamărească pe Dumnezeu în temple, în biserici, în moschei și în sinagogi. Trebuie că lumea este plină de proști - scuze, nu proști, ci idioți incurabili, oameni bolnavi de retard mintal. Trebuie să ne ducem la templu ca să-l găsim pe Dumnezeu? Nu este El prezent aici și acum?"

„Prietenia spirituală înseamnă să-ți deschizi inima față de existență. Spontan, în anumite momente, această deschidere poate fi către un bărbat, către o femeie, către un copac, către o stea... La început nu te poți deschide pur și simplu către întreaga existență, dar cu timpul, desigur, ajungi să îmbrățișezi cu inima totul, simultan, fără ca acea iubire să-i fie adresată nimănui. Acesta este momentul - care nu este doar un moment, dar haideți să-l numim așa, haideți să renunțăm la cuvinte mari precum iluminare, starea de Buddha, conștiința christică și să-l numim MOMENTUL - scris cu litere mari."

„Îți mulțumesc, Doamne. Se gândește la mine. Chiar dacă nu există, El totuși se gândește la mine. Îl neg, iar El se gândește la mine. Iată măreția lui Dumnezeu."

CAPITOLUL 1

Este o dimineață frumoasă. Soarele răsare din nou și din nou și este mereu altul. Nu îmbătrânește niciodată. Oamenii de știință spun că are milioane de ani – prostii! Îl văd în fiecare zi și este mereu nou. Nimic nu e la fel. Dar oamenii de știință sunt săpători de morminte, de aceea sunt atât de sumbri și de serioși. O nouă dimineață celebrează miracolul existenței. Fiecare moment este unic, dar puțini, chiar foarte, foarte puțini întâlnesc clipa.

Acest cuvânt, întâlnire, este cu adevărat frumos. Să întâlnești clipa așa cum este ea, să o vezi așa cum este, fără să ștergi ori să adaugi nimic, fără să faci muncă de editare asupra clipei, doar să o vezi, să se reflecte în tine ca într-o oglindă... Oglinda nu editează, slavă Domnului, altminteri nicio față din lume n-ar fi destul de bună pentru ea, nici chiar a Cleopatrei. Nicio față din lume n-ar fi destul de bună pentru oglindă pentru simplul motiv că dacă s-ar apuca să taie, să corecteze, să adauge, ar distruge pur și simplu originalul. Dar nicio oglindă nu este distructivă. Chiar și cea mai urâtă oglindă este atât de frumoasă în caracterul ei nedistructiv. Ea pur și simplu reflectă.

Înainte să mă urc în Arca lui Noe, admiram răsăritul... atât de frumos, cel puțin astăzi – și cui îi pasă de ziua de mâine? Mâine nu vine niciodată. Iisus a spus: „Nu te gândi la ziua de mâine... „

Astăzi este atât de frumos încât, pentru o clipă, mi-am adus aminte de frumusețea extraordinară a răsăritului de soare în Himalaya. Acolo, înconjurat de zăpadă și de copaci gătiți cu flori albe, ca niște mirese, nu-ți pasă absolut deloc de tot felul de granguri, de prim miniștri, președinți ai lumii, regi și regine. De fapt regii și reginele există doar în cărțile de joc, acolo este locul lor. Iar președinții și prim miniștrii sunt doar niște joker-i. Nu merită mai mult.

Copacii aceia de munte împodobiți cu flori albe de zăpadă... ori de câte ori vedeam zăpada căzând de pe frunzele lor îmi aduceam aminte de un copac al copilăriei mele. Este un copac care crește numai în India; îi spune madhu malti – madhu înseamnă „dulce”, iar malti înseamnă „regină”. Nu am întâlnit niciodată un parfum mai plăcut și mai pătrunzător – și știți că sunt alergic la parfumuri, le simt imediat. Sunt foarte sensibil la orice fel de parfum.

Madhu malti este cel mai frumos copac pe care mi-l pot imagina. Trebuie că Dumnezeu l-a creat în ziua a șaptea. După ce a terminat cu toate grijile și tot zorul Facerii lumii, după ce a terminat de creat tot, inclusiv bărbații și femeile, trebuie că a făcut copacul madhu malti în ziua Lui de odihnă, în ziua sfântă, a Soarelui... doar așa, pentru că rămăsese cu vechiul obicei al Facerii. Este greu să te debarasezi de un vechi obicei.

Când înflorește, madhu malti face mii de flori dintr-odată. Nu câte o floare ici-colo, nu, nu așa înflorește madhu malti – și nici eu. Madhu malti înflorește din abundență, cu lux, ca o revărsare – face mii de flori, atât de multe că nu se mai văd frunzele. Tot copacul se acoperă cu flori albe.

De aceea, ori de câte ori văd copaci acoperiți cu zăpadă îmi aduc aminte de madhu malti. Desigur, aceia nu au niciun parfum și este foarte bine pentru mine că zăpada nu miroase. Din nefericire, nu pot regăsi florile de madhu malti nicăieri. Parfumul lor este atât de puternic încât se face simțit pe distanță de mile, și țineți cont că nu exagerez. Un singur copac de madhu malti este suficient ca să înmiresmeze o întreagă vecinătate.

Iubesc Himalaya. Acolo am vrut să mor. Este cel mai frumos loc în care să mori – desigur, este la fel de frumos și să trăiești acolo, dar dacă discutăm despre moarte, acela este locul ideal. Acolo a murit Lao Tse. În văile acelor munți au murit Buddha, Iisus și Moise. Niciun alt munte nu se poate lăuda cu Moise, Iisus, Lao Tse, Buddha, Bodhidharma, Milarepa, Marpa, Tilopa, Naropa și mii de alte nume.

Elveția este frumoasă, dar nimic nu se compară cu Himalya. Este convenabil să fii în Elveția, având toate acele facilități moderne. Este foarte neconvenabil să fii în Himalaya. Acolo încă nu a pătruns tehnologia – nu există drumuri, electricitate, avioane, linii de cale ferată, nimic din toate acestea. Dar de aici vine inocența. În Himalaya te simți transportat într-un alt timp, o altă existență, un alt spațiu.

Am vrut să mor acolo, dar în această dimineață, cum stam și priveam răsăritul soarelui, am simțit o ușurare știind că și dacă mor aici, și mai ales într-o zi atât de frumoasă cum este cea de astăzi, este foarte bine. Voi alege să mor într-o zi în care să mă simt o parte a munților Himalaya. Moartea nu este pentru mine un sfârșit, o încheiere. Nu, moartea este celebrare.

Îmi amintesc cum se scutură zăpada din copaci, exact ca florile de madhu malti, și-mi vine în minte un haiku...

Gâștele sălbatice
Nu țin să se oglindească în apă.
Apa nu ține câtuși de puțin
Să le primească imaginea.

Ah, cât este de frumos! Gâștele sălbatice nu au intenția să se reflecte în apă și nici apa nu are intenția să le primească imaginea, totuși reflexia lor este acolo. Aceasta este frumusețea. Nimeni nu ține morțiș să se petreacă un anumit lucru, totuși reflexia este prezentă – este ceea ce numesc eu comuniune. Nu mi-a plăcut niciodată cuvântul comunicare. Mi se pare urât. Este ceea ce se întâmplă Între soț și soție, între stăpân și servitor și așa mai departe. Nu se realizează niciodată cu adevărat. Cuvântul pe care îl prefer eu este comuniunea.

Mă văd la Buddha Hall împreună cu ai mei... doar pentru o clipă, dar o clipă atât de densă în momente de comuniune. Nu este o adunare, nu e ca la biserică. Oamenii nu vin acolo formal. Vin la mine, nu vin într-un loc. Oriunde se află un Maestru și un discipol – și poate să fie doar un Maestru și doar un singur discipol, nu are importanță – se realizează comuniunea. Comuniunea se realizează chiar acum, și nu sunteți decât voi patru de față. Poate că, dacă închid ochii, nici măcar nu pot să vă număr, ceea ce este foarte bine pentru că numai atunci când nu pui limite poți rămâne pe tărâmul neprețuirii... și nefiscalității, de asemenea! Dacă poți să numeri, automat apare fiscalizarea. Eu sunt neprețuit, nimeni nu mi-a impus un impozit vreodată.

Eram profesor la universitate și, la un moment dat, mi s-a propus o mărire de salariu. Am spus nu. Prorectorului nu-i venea să creadă. M-a întrebat: „De ce refuzi?”

I-am răspuns: „Dacă primesc ceva în plus, va trebui să plătesc impozit, iar eu urăsc impozitele. Prefer să rămân cu câți bani am acum decât să primesc mai mult și să mă bată la cap cei de la impozite și taxe.” Nu am depășit niciodată limita care îmi permitea să rămân liber de obligația fiscalității.

Nu am plătit niciodată impozit pe venit, de fapt nu a existat niciodată vreun venit. Am dăruit lumii, nu am venit ca să iau de la lume. A fost dar, nu venit. Am dăruit din inima și din ființa mea.

Este bine că florilor le este permis să fie scutite de impozit, altminteri s-ar opri din înflorit. Este bine că zăpada este scutită de impozit, altminteri n-ar mai ninge, credeți-mă! Trebuie să vă spun că după revoluția rusă s-a întâmplat ceva cu geniile Rusiei, Lev Tolstoi, Feodor Dostoievski, Turgheniev, Maxim Gorki – toți au dispărut. În Rusia zilelor noastre, scriitorul, romancierul, artistul, este una dintre cele mai onorate și mai bine plătite persoane. Cu toate acestea, ce se întâmplă? De ce nu mai scrie nimeni cărți precum Frații Karamazov, Anna Karenina, Părinți și copii, Mama sau Însemnări din subterană? De ce? Aș întreba de o mie de ori, de ce? Ce s-a întâmplat cu geniul prozei ruse?

Nu cred că există vreo țară care să se poată compara cu Rusia. Dacă ar fi să numiți zece romane importante ale lumii, ați include automat în listă cinci romane rusești și n-ar mai rămâne decât celelalte cinci pentru tot restul țărilor. Bun, ce s-a întâmplat cu acest geniu? A murit! Pentru că florilor nu li se poate comanda, nu le poți impune un decalog. Florile înfloresc, nu le poți comanda să înflorească. Zăpada cade – nu poți emite o lege a căderii zăpezii, nu poți s-o planifici. Așa ceva este cu neputință. La fel este și cu buddhas-ii. Ei spun ceea ce vor să spună, atunci când vor să spună. Ei vor spune poate unei singure persoane ceea ce întreaga lume ar fi vrut să audă.

Acum voi sunteți aici, probabil patru. Spun „probabil” pentru că sunt slab la matematică și dacă mai și țin ochii închiși... înțelegeți... și dacă îi mai și am plini de lacrimi... nu din cauză că sunteți aici numai patru, ci din cauza acestei dimineți atât de frumoase, din cauza răsăritului de soare.

Îți mulțumesc, Doamne. Se gândește la mine. Chiar dacă nu există, El totuși se gândește la mine. Îl neg, iar El se gândește la mine. Iată măreția lui Dumnezeu. Existența are întotdeauna grijă, cu toate că voi nu cunoașteți căile ei; ele sunt neprevăzute. Întotdeauna am iubit neprevăzutul.

Lacrimile mele sunt pentru că soarele răsare. Existența are grijă de mine.
Nu am cerut asta.
Nu mi-a răspuns dăruindu-mi.
Totuși cineva îmi poartă de grijă.
Gâștele sălbatice nu țin să se oglindească în apă.
Apa nu ține câtuși de puțin să le primească imaginea...

Așa este și vorbirea mea. Nu știu despre ce va fi următoarea propoziție, sau dacă va mai fi o propoziție următoare. Suspansul este minunat.

Îmi aduc din nou aminte de satul în care m-am născut. Este inexplicabil de ce existența a ales tocmai acel mic sat să-mi fie începutul. Așa a trebuit să fie. Satul meu era frumos. Am călătorit peste tot în lume, dar nu am mai întâlnit nicăieri un loc atât de frumos. Nimic nu este la fel. Lucrurile vin și pleacă, dar nu sunt niciodată la fel. Pot să văd încă acel sătuc. Câteva colibe lângă un iaz și câțiva copaci înalți în locul unde mă jucam. Nu exista școală în sat. Faptul nu are nicio importanță, contează numai că am rămas needucat timp de aproape nouă ani și că acei primi nouă ani sunt decisivi în procesul formării. După aceea, chiar dacă încerci, nu mai poți fi educat. Așa că, într-un fel, sunt needucat chiar și acum, cu toate că am dobândit multe diplome de absolvire. Orice needucat putea să le dobândească. Și nu doar acele diplome, dar chiar și cel mai înalt titlu masteral îl poate avea orice prost. Atât de mulți proști fac asta an de an încât e limpede că e lipsit de importanță. Contează doar atât: în primii ani de viață am fost lipsit de educație. Nu exista școală, nu existau șosele, căi ferate, poștă. Ce binecuvântare! Micul meu sat era o lume în sine. Și chiar și atunci când am călătorit departe de satul meu, am rămas în acea lume, needucat.

Am citit faimosul roman al lui Ruskin, Unto This Last, și, în timp ce-l citeam, mă gândeam la satul meu. Unto This Last... acel sat este încă nealterat. Nu există drumuri de legătură, nicio cale ferată nu trece pe-acolo, nici chiar acum, după cincizeci de ani, nu există oficiu poștal, post de poliție, doctor – de fapt nimeni în acel sat nu se îmbolnăvește. Este atât de pur și de nepoluat. Am cunoscut acolo oameni care nu au văzut trenul niciodată, care se întreabă cum arată; nu au văzut niciodată o mașină sau un autobuz. Nu au părăsit niciodată satul. Trăiesc atât de fericiți și de împăcați!

Satul în care m-am născut, Kuchwada, era așadar un cătun fără linie de cale ferată și oficiu poștal. Avea câteva dealuri joase, mai degrabă delușoare, un iaz frumos și câteva colibe din stuf. Singura casă din cărămidă era casa în care m-am născut, dar și aceea nu era cine știe ce construcție. Era mai aegrabă o căsuță.

Îl pot vedea acum clar și pot descrie fiecare detaliu... dar nu numai legat de casă și de sat, văd acum oamenii. Am intrat în contact cu milioane de oameni, dar nu am mai întâlnit niciodată ființe atât de inocente ca cei din satul meu, din cauză că erau foarte primitivi. Nu știau nimic din ce era pe lume. În satul acela nu a sosit niciodată vreun ziar. Înțelegeți acum de ce nu exista școală, nici măcar școală primară... ce binecuvântare! Niciun copil modern nu și-o poate permite.

Am rămas needucat timp de aproape nouă ani și aceia au fost cei mai frumoși ani din viața mea. Da, trebuie să mărturisesc că am avut un învățător particular. Dar acel prim învățător al meu era la rândul lui needucat. Nu-mi preda nimic, ci căuta să învețe învățându-mă pe mine. Probabil auzise faimoasa zicală: „Învață învățând pe alții.” Era însă un om de treabă, nu arogant ca un profesor. Ca să fii profesor, trebuie să fii arogant. Așa e în lumea afacerilor. Învățătorul meu era amabil – moale ca untul. Să vă spun, îl loveam uneori, iar el nu mă lovea înapoi. Râdea pur și simplu și-mi spunea: „Tu ești copil, poți să dai în mine. Eu sunt om bătrân, nu pot să te lovesc. Când vei fi și tu bătrân, vei înțelege.” Așa-mi zicea și, da, îl înțeleg.

Era un sătean de treabă, înzestrat cu o mare intuiție. Uneori sătenii au o intuiție care oamenilor civilizați le lipsește. Tocmai mi-am amintit...

O femeie frumoasă vine pe plajă. Nu vede pe nimeni în preajmă și se dezbracă. Tocmai când să intre în ocean, apare un bătrân și o oprește: „Doamnă, sunt polițistul satului. În acest loc este interzis să înotați.” Femeia se uită la el nedumerită și-l întreabă: „Dacă tot nu aveam voie să înot, de ce nu m-ați oprit de când mă dezbrăcam?” Bătrânul începe să râdă și râde, și râde... La sfârșit îi spune: .Dezbrăcatul nu este interzis, așa că am așteptat după un copac!”

Un sătean frumos... astfel de oameni trăiau în acel sat – oameni simpli. Satul era înconjurat de coline și în el se afla un iaz. Nimeni nu descrie acel iaz mai bine ca Basho. Nici chiar el nu descrie iazul, ci spune simplu:

Bătrânul iaz,
broasca sare,
bâltâc!

Este aceasta o descriere? Singurul lucru menționat aici este lacul – da, și broasca. Nu descrie în niciun fel iazul sau broasca... și apoi, bâldâbâc!

Pag. 9 – 15