În celebra lucrare a lui Fulcanelli, arhitectura apare ca expresie a unor mesaje secrete pe care numai inițiații le pot descifra. Interpretarea lui hermetică are puterea de a seduce și azi, la mai bine de șaptezeci de ani de la publicare. Prin intermediul descrierilor și analizelor așternute pe hârtie de misteriosul alchimist, cititorul are acces la acel nivel superior al cunoașterii la care se situează alchimia.

„Scrierile lui Fulcanelli sunt de interes pentru toți curioșii preocupați de alchimie, precum și pentru istoricii de artă. Deși este greu să fii de acord cu toate ipotezele autorului, acesta are cel puțin meritul de a le atrage atenția contemporanilor noștri asupra unui aspect neglijat al artei medievale."

Minunatul grimoar al castelului Dampierre ... 5
Gărzile de corp ale lui Francisc al II-lea, duce de Bretania ... 152
Cadranul solar al Palatului Holyrood din Edinburgh ... 201
Paradoxul progresului nelimitat al științelor ... 216

   Domnia Omului ... 218
   Potopul ... 220
   Atlantida ... 225
   Focul devastator ... 227
   Vârsta de Aur ... 232

Adevărata identitate a lui Fulcanelli, postfață de GELU VOICAN-VOICULESCU ... 237

MINUNATUL GRIMOAR AL CASTELULUI DAMPIERRE

1

În regiunea Saintes, de care aparține Coulonges-sur-l’Autize – prefectură a cantonului unde se ridica odinioară frumoasa locuință a lui Louis d’Estissac –, turistul dinainte informat poate descoperi un alt castel, și mai interesant prin felul cum a fost păstrat și decorat într-un mod cu totul neobișnuit, cel din Dampierre-sur-Boutonne (dep. Charente-Inferieure). Construit la sfârșitul secolului al XV-lea, sub Francois de Clermont, castelul Dampierre este astăzi proprietatea doctorului Texier, din Saint-Jean-d’ Angely. Prin abundenta și varietatea simbolurilor pe care le propune perspicacității cercetătorului, ca tot atâtea enigme, el merită să fie cunoscut mai bine și suntem fericiți să-l supunem în mod special atenției discipolilor lui Hermes.

În exterior, arhitectura lui, deși elegantă și de bun gust, rămâne foarte simplă și n-are nimic remarcabil; edificiile sunt precum unii oameni: ținuta lor discretă și modestia înfățișării adesea nu fac decât să ascundă ceea ce au superior.

Între niște turnuri rotunde, prevăzute cu acoperișuri conice și înzestrate cu metereze, se întinde corpul central al locuinței renascentiste a cărei fațadă se deschide în afară prin zece arcade teșite. Cinci dintre ele formează colonada parterului, iar celelalte cinci, suprapuse direct peste precedentele, ajurează primul etaj. Aceste deschideri luminează galeriile de acces în sălile interioare și ansamblul oferă astfel aspectul unei largi loggia încoronând un deambulatoriu de mănăstire. Așa arată umila copertă a magnificului album ale cărui file de piatră împodobesc bolțile galeriei înalte (imaginea XXII).

Dar, dacă îl cunoaștem astăzi pe cel care a fost constructorul clădirilor noi, destinate să înlocuiască vechiul burg feudal al Castelului Gaillard, încă nu știm cărui necunoscut îi datorează filosofii hermetici piesele simbolice pe care acestea le adăpostesc.

Este aproape sigur, și în privința acestui punct împărtășim opinia lui Leon Palustre, că plafonul galeriei înalte, unde se află tot ce e mai interesant în Dampierre, a fost executat între 1545 sau 1546 și 1550. Ceea ce e mai puțin sigur e atribuirea acestei opere unor personaje – notorii, fără îndoială –, dar care sunt complet străine de el. Unii autori au susținut că motivele emblematice i se datorau lui Claude de Clermont, baron de Dampierre, guvernator de Ardres, colonel al Grisunilor (garda regală din Elveția) și gentilom al camerei regelui. Or, în cartea sa Viața doamnelor ilustre, Brantome ne spune că, în timpul războiului dintre regele Angliei și regele Franței, Claude de Clermont a căzut într-o ambuscadă, pusă la cale de inamic, și că a murit în 1545. Nu putea fi, așadar, implicat câtuși de puțin în lucrările executate după decesul său. Soția lui, Jeanne de Vivonne, fiica lui Andre de Vivonne, senior de Châteigneraye, de Esnandes și de Ardelay, consilier și șambelan al regelui, judecător în Poitu etc., și a lui Louise de Daillon du Lude, era născută în 1520. Ea a rămas văduvă la douăzeci și cinci de ani. Inteligența, distincția și înalta ei virtute i-au adus o asemenea reputație, încât, asemenea lui Brantome, lăudându-i vasta erudiție, Leon Palustre! îi face onoarea de a o considera inițiatoarea basoreliefurilor castelului Dampierre: „Aici”, spune el, „Jeanne de Vivonne s-a amuzat punând să fie executate, de către sculptori mediocri, o serie întreagă de compoziții cu sens mai mult sau mai puțin clar.” În fine, o a treia atribuire nu merită nici măcar efortul de a fi reținută, Abatele Nogues’, avansând numele lui Claude-Catherine de Clermont, fiica lui Claude și a lui Jeanne de Vivonne, avansează o opinie absolut inacceptabilă, după cum spune Palustre: „Această viitoare castelană de Dampierre, născută în 1543, era o copilă în momentul în care se terminau lucrările.”

Astfel, pentru a nu comite anacronisme, ești obligat să-i acorzi lui Jeanne de Vivonne paternitatea decorului simbolic al galeriei înalte. Și totuși, oricât de verosimilă ar putea părea această ipoteză, ne este imposibil să sub scriem la ea. Refuzăm cu tărie să credem că o femeie de douăzeci și cinci de ani era beneficiara unei științe care, pentru a ajunge la o asemenea desăvârșire, are nevoie de un timp mai îndelungat de studii perseverente. Chiar presupunând că ar fi putut, în prima tinerețe și în pofida oricărei reguli filosofice, să primească inițierea de la vreun artist necunoscut, nu e mai puțin adevărat că ar fi trebuit să controleze, printr-o muncă tenace și personală, adevărul acestei învățături. Or, nimic nu e mai greu și mai chinuitor decât să te dedici, ani întregi, unei serii de experiențe, de încercări, de tentative care necesită studiu constant, abandonarea oricărei afaceri, a oricărei legături, a oricărei preocupări exterioare. Izolarea voluntară, renunțarea la lume trebuie neapărat respectate dacă vrei să obții, pe lângă cunoștințele practice, noțiunile acestei științe simbolice, și secrete pe deasupra, ascunsă și ferită de oamenii de rând. Jeanne de Vivonne se supune ea, oare, exigențelor acestei stăpâne minunate, promițătoare de comori infinite, dar despotică și intransigentă, care se vrea iubită doar pentru ea însăși și le impune adoratorilor săi o supunere orbească, o fidelitate absolută? Nu găsim nimic la ea care să poată justifica o asemenea preocupare. Dimpotrivă, viața ei este aproape exclusiv mondenă. Admisă la curte, după cum scrie Brantorne, „de la vârsta de opt ani, fusese crescută acolo și nu uitase nimic; se pricepea să spună vorbe meșteșugite, astfel că i-am văzut pe regii și pe reginele noastre cum încercau o plăcere deosebită s-o asculte, căci ea știa totul, și din timpul său] și din trecut, de parcă vorbeai cu un oracol. De aceea, regele Henric al III-lea și ultimul a făcut-o doamnă de onoare a reginei, soața lui”. Trăind la curte, ea vede succedându-se la tron cinci monarhi: Francisc 1, Henric al II-lea, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea și Henric al III-lea. Virtutea ei este atât de cunoscută, încât e respectată până și de necuviinciosul Tallemant des Reaux; cât despre știința ei, aceasta este exclusiv istorică. Fapte, anecdote, cronici, biografii constituie unicul ei bagaj. În definitiv, era o femeie dotată cu o memorie excelentă, care auzise multe, reținuse multe, astfel încât Brantome, nepotul ei istoriograf, când vorbește despre Doamna de Dampierre, o numește „un adevărat registru al curții”. Imaginea este grăitoare: Jeanne de Vivonne a fost un registru, plăcut și instructiv de consultat, nu ne îndoim, dar n-a fost nicidecum altceva. Intrată atât de tânără în intimitatea suveranilor Franței, locuise oare câtuși de puțin la castelul Dampierre? Aceasta era întrebarea pe care ne-o puneam răsfoind frumosul album al lui Jules Robuchon, când o notiță a lui Georges Musset, fost elev al școlii de arhivari și membru al Societății Anticarilor Vestului, a venit exact la timp să ne dea răspunsul și să ne sprijine convingerea. „Dar”, scrie G. Musset, „iată că niște documente inedite vin să complice chestiunea și par să o facă imposibilă. Pe 9 august 1547, la urcarea pe tron a lui Henric al II-lea, o declarație de la Dampierre adresată regelui face referire la micul său castel din Niort. Declaranții sunt Jacques de Clermont, rentier al domeniului, și Francois de Clermont, fiul său emancipat, pentru nudă proprietate. Datoria constă într-un arc din lemn de tisă și o săgeată de arbaletă fără crestătură. Din acest act, rezultă că: 1. Nu Jeanne de Vivonne e cea care se bucură de castelul Dampierre, și nici fiica sa Catherine, proprietara lui; 2. Claude de Clermont avea un frate mai mic, Francois, minor emancipat în 1547. într-adevăr, nu se poate presupune că Claude și Francois ar fi același personaj, căci Claude a murit în campania din Boulogne încheiată, după cum știm, prin tratatul dintre Francisc 1 și Henric al II-lea, pe 7 iunie 1546. Dar atunci, ce a devenit Francois, care nu e menționat de Anselme? Ce s-a întâmplat cu acest domeniu între 1547 și 1558? Cum, dintr-o asemenea asociere de proprietari nu tocmai capabili, uzufructieri sau minori, a putut ieși o locuință atât de Iuxoasă? Acestea sunt mistere pe care nu le putem dezlega. Credem că e destul că am întrevăzut dificultățile.”

Se confirmă astfel opinia că filosoful căruia îi datorăm toate înfrumusețările castelului – picturi și sculpturi – ne este necunoscut și așa va rămâne probabil pentru totdeauna.

II

Într-o sală spațioasă de la primul etaj, se remarcă în mod deosebit un șemineu mare și foarte frumos, aurit și plin de picturi. Din păcate, personajele care decorau suprafața principală a plăcii șemineului au fost acoperite de o sinistră spoială roșcată. Doar câteva litere izolate mai sunt vizibile în partea sa inferioară. În schimb, cele două părți laterale și-au păstrat felul cum au fost decorate și ne fac să regretăm amarnic pierderea compoziției majore. Pe fiecare dintre aceste laturi motivul este asemănător. Vedem apărând, în partea de sus, o mână care ține o sabie ridicată și o balanță. Spre mijlocul sabiei, se înfășoară partea centrală a unei filactere fluturânde, care poartă inscripția:

DAT JVSTVS FRENA SVPERBIS.

Două lanțuri de aur, legate în vârful balanței, se transformă mai jos unul în zgarda unui molos, celălalt în carcanul unui dragon care are gura deschisă și limba scoasă. Amândoi au capul ridicat și își îndreaptă privirile spre mână. Cele două talere ale balanței au pe ele fișicuri de monede de aur. Unul dintre ele este marcat cu litera L deasupra căreia figurează o coroană; pe un altul, este o mână care ține o mică balanță, iar sub ea, imaginea unui dragon amenințător.

Deasupra acestor motive mari, adică la extremitatea superioară a fețelor laterale, sunt pictate două medalioane. Primul arată o cruce de Malta flancată, la colțuri, de flori de crin; a doua poartă efigia unei figurine grațioase.

În ansamblul ei, această compoziție se prezintă ca o paradigmă a științei hermetice. Dogul și dragonul țin locul celor două principii materiale, asamblate și reținute de aurul înțelepților, după proporția primită și echilibrul natural, așa cum ne-o arată imaginea balanței. Mâna este cea a artizanului; fermă în manevrarea sabiei – hieroglifă a focului care penetrează, mortifică, schimbă proprietățile lucrurilor –, prudentă în repartiția materiilor după regulile greutăților și ale măsurilor filosofice. Cât despre fișicurile de monede de aur, ele sugerează clar natura rezultatului final și unul din obiectivele operei. Marca formată de un L încoronat a fost mereu semnul convențional menit să desemneze, în notația grafică, aurul de proiecție, adică fabricat în mod alchimie.

La fel de expresive sunt micile medalioane, dintre care unul reprezintă Natura, care trebuie fără încetare să servească de ghid și mentor artistului, pe când celălalt proclamă calitatea de Roza-Cruce, pe care o dobândise savantul autor al acestor simboluri variate. Floarea de crin heraldică, într-adevăr, corespunde rozei hermetice. Alăturată crucii, ea este, ca și trandafirul, marca și blazonul cavalerului practicant care, prin grația divină, a realizat piatra filosofală. Dar, dacăaceastă emblemă ne aduce dovada științei pe care o poseda Adeptul necunoscut de la Dampierre, ea ne convinge totodată de deșertăciunea, de inutilitatea tentativelor pe care am putea să le facem în căutarea

Pag. 5 – 11