Protectorii mediului ne acuză neîncetat că „rănim planeta cu fiecare respirație”, că o consumăm și o distrugem în goana noastră nebunească după confort.

Ecologia a devenit o ideologie globală, cu preoții, templele și vocabularul ei demn de un nou catehism al catastrofei. Dar ce se află în realitate dincolo de această „scenografie a apocalipsei”? Sub masca acestui discurs patetic despre mediu, omul nu se teme oare de propriul sfârșit?

PARTEA I. SEDUCȚIA DEZASTRULUI

CAPITOLUL 1. DAȚI-MI ÎNAPOI DUȘMANUL

„Trăim cu toții într-o casă în flăcări. Nu e nimeni să stingă incendiul. Nu există niciun sprijin”

„Vai, arătați-mi dușmanul. Odată ce ți-ai descoperit dușmanul, poți să-l ucizi. Dar oamenii ăștia mă duc de nas. Cine mă rănește? Cine-mi năruie viața? Spuneți-mi cui să-i întorc loviturile?”

Se întâmpla în 1989, și parc-au trecut secole de-atunci. Lumea ieșea din Războiul Rece, URSS, istovită, își elibera popoarele ținute în jug și își pregătea tranziția spre economia de piață. Se înstăpânise euforia: civilizația occidentală câștigase prin KO, fără să fi avut nevoie să lupte. În decursul veacului trecut a triumfat în două rânduri asupra celor mai aprigi dușmani ai săi, fascismul și comunismul, născuți la sânul său precum doi copii nelegitimi, dar pe care a știut până la urmă să-i zdrobească. Oricine ar fi emis pe-atunci o rezervă și ar fi subliniat că era mai degrabă o înfrângere a comunismului decât o victorie a capitalismului, ar fi fost acuzat că e un cârcotaș.

1] DESPÃRȚIREA DE NEPÃSARE

În clipa când sistemul sovietic ne juca renghiul dispărând din scenă, entuziasmul era totuși concurat de angoasă: un adversar este un aconto pentru viitor, o emulație permanentă, care ne obligă să ne reformăm. Și dacă nu putem fi niciodată siguri de afecțiunea celor apropiați, în schimb ne putem bizui liniștiți pe ura dușmanilor. Aversiunea lor este aproape un omagiu. Atunci când nu inspiri nicio antipatie, te bucuri practic de tihna celor neînsemnați.

Conflictul Est-Vest era purtător de sens: smulgea din inerție populațiile predispuse să se rătăcească în deliciile abundenței. Menținea limpezimea unei lumi împărțite în două tabere identificabile. Comunismul se ambiționa să șteargă de pe fața pământului democrațiile burgheze, să pună capăt exploatării omului de către om, să născocească un nou mod de producție care să expedieze în preistorie societățile anterioare. N-a existat o singură disciplină, de la biologie la filosofie, pe care să n-o fi alimentat, cu convingerea că lucrează la un model antropologie inedit.

„În comunism, omul va deveni incomparabil mai puternic, mai înțelept, mai subtil. Trupul său va deveni mai armonios, mișcările îi vor fi mai bine ritmate, vocea, mai melodioasă. Formele existenței sale vor căpăta o dimensiune apăsat dramatică. Omul obișnuit va ajunge la nivelul unui Aristotel, al unui Goethe, al unui Marx. Și deasupra acestor înălțimi se vor ridica alte piscuri.” (Leon Troțki, Literatură și revoluție, 1924)

Implozia Uniunii Sovietice ne măgulea tot atât de tare pe cât ne neliniștea: rămânând singurul câștigător din înfruntare, însemna să aduni asupră-ți toate acele critici care ar fi putut să se îndrepte altundeva. Comunismul mușcase țărâna, dar capitalismul avea să regrete cât de curând că l-a ucis. Singur în ring, acesta a ajuns să împovăreze destinul planetei, ca o fatalitate: nu i se recunoaște nicio binefacere, în schimb i se pun în cârcă toate nenorocirile.

A început să dea semne de slăbiciune în Vest, odată cu criza din 2008, chiar în momentul când logica sa fusese adoptată de majoritatea națiunilor. O lume care trăiește pe credit, Statele Unite și Europa, se confruntă cu o lume care trăiește de pe-o zi pe alta, China, India, Brazilia, și muncește din greu, în lipsa protecției sociale, ca să iasă din necaz. Printr-o teribilă ironie, care amintește de dialectica hegeliană a stăpânului și sclavului, aceste națiuni sărace din Sud au devenit creditoarele țărilor bogate, le renegociază datoriile, le inundă piețele interne, le răscumpără întreprinderile sau chiar patrimoniul – vezi Grecia, care și-a scos la mezat plajele, siturile arheologice, porturile, flota. În acest fel au ajuns să se confrunte două chipuri ale capitalismului: cel ascetic al Emergenților și cel hedonist al Occidentalilor, sub apăsarea spaimei că cei dintâi îi vor subjuga pe cei din a doua categorie. Amară victorie: iată economia de piață, în Vest cel puțin, căzută pradă unui haos incontrolabil, de parcă s-ar pregăti să coboare în mormânt după dispariția vechiului rival. În felul ei, Uniunea Sovietică asigura funcționarea sistemului nostru imunitar; acum triumful riscă să ne anihileze. Cu atât mai mult cu cât piața liberă își scoate la iveală și cele mai grozave defecte, printre care cupiditatea, o virtute fondatoare în cadrul gândirii liberale, în spațiul căreia viciile private contribuie la armonia ansamblului. Această goană după profitul cu orice preț a cunoscut, de trei decenii încoace, mai ales în Statele Unite, odată cu revoluția financiară, un avânt vertiginos, care a adâncit in egalitățile și a dus la o proletarizare considerabilă a claselor de mijloc.

Ce a reprezentat oare boom-ul imobiliar din 2008 dacă nu consecința unei ecuații imposibile: cum să acorzi salariaților proprietăți fără să le sporești salariile îndatorându-i de fapt dincolo de limite rezonabile? O minoritate alcătuită din șefi de întreprindere, din bancheri, din traderi, vede cum averea îi crește nemăsurat, în timp ce muncitorii, angajații, cadrele, acumulează munți de împrumuturi ce îi aduc în pragul falimentului. Punctul de cotitură liberal inaugurat odată cu Thatcher și Reagan, în numele luptei împotriva impozitelor, chiar dacă a însoțit revoluția internetului, a însemnat și un neofeudalism al celor bogați, care au colaborat și s-au sprijinit reciproc ca să acumuleze resurse uriașe, fără legătură cu meritul sau cu vreun rezultat oarecare. Astfel încât lăudătorii capitalismului au ajuns să-i violeze una dintre cele mai elementare reguli, concurența cuplată cu imperativul izbândei.

2) CANDIDAȚII LA SUCCESIUNE

Cine ar putea pretinde, aidoma comunismului, că ne poate substitui valorile printr-un alt sistem? Cine ar putea lansa o provocare de asemenea dimensiuni? Islamul integrist? Chiar dacă e pe cale să câștige teren în numeroase țări, însoțind ca o umbră progresele unei mentalități laice, el este în primul rând îndreptat împotriva musulmanilor înșiși, vinovați de lipsă de vlagă și de predispoziție spre compromisuri cu lumea modernă. Terorismul? Încă vioi, în ciuda morții lui Bin Laden, și împărțit în mărci cu franciză în Africa, în Orientul Apropiat și în Asia Centrală, și-a pierdut din strălucire odată cu 11 septembrie 2001, moment când s-a integrat în peisajul mental al vieții cotidiene. Face de-acum parte dintre amenințările de care toți trebuie să ținem seamă, pentru că orice dezechilibrat, încins cu o centură cu explozibili, poate masacra zeci de persoane dintr-o adunare sau dintr-un autobuz. Există dușmani utili, care creează efervescență, și dușmani sterili, care vă istovesc. Terorismul islamic este un cancer care nu ne învață nimic altceva decât ce înseamnă paranoia. Asociate cu munca serviciilor secrete și a poliției, sângele-rece și prudența constituie cel mai potrivit răspuns la barbaria celor care pun bombe. Iată că se împlinesc aproape treizeci de ani de când francezii și-au intregrat acest risc în rutina zilnică. Cei care speraseră, fie ei republicani sau democrați americani, că 11 septembrie va deveni echivalentul simbolic al lui Pearl Harbor și că va stârni tresărirea unui popor cufundat într-un confort egoist s-au înșelat; chiar dacă guvernele s-au folosit de pretextul acestui pericol ca să impună starea de urgență și să îngrădească libertățile fundamentale”.

E greu însă de reconstruit un adversar credibil, răspândit în toate cele patru colțuri ale lumii și care-și poate oricând schimba înfățișarea. Trebuie mers mai departe, până la rădăcina răului. Iar răul este însăși agresivitatea noastră, îndârjirea noastră împotriva naturii. Oamenii se luptă prostește între ei, fără să priceapă că adevărata bătălie e în altă parte, spune, de pildă, Michel Serres. Sunt întocmai acelor dueliști din tabloul lui Goya, care își încrucișează spadele printre niște nisipuri mișcătoare, în care se afundă puțin câte puțin. Ne sfădim trecând pe lângă ceea ce este esențial, adică soarta lumii materiale pe care o distrugem prin mașinațiunile noastre. Secole de-a rândul, ne-am războit cu lumea în dorința de a o stăpâni; acum trebuie să ne războim cu războiul, să semnăm un armistițiu cu apele, cu arborii, cu pietrele, cu oceanele.

„Bilanțul distrugerilor pe care le-am pricinuit până acum lumii este echivalent cu prăpădul pe care l-ar fi lăsat în urmă un război mondial. Relațiile noastre economice pe timp de pace ajung, încet și fără răgaz, de parcă războiul nu ar mai fi doar al militarilor, la același rezultat pe care I-ar aduce un conflict scurt și global (... ) Nu ne mai luptăm între noi, națiunile așa-zis dezvoltate, ne unim cu toții împotriva lumii. Un război de două ori mondial, fiindcă toată lumea, în înțelesul de comunitate umană, pricinuiește pierderi întregii lumi, în înțelesul de ansamblu al lucrurilor.”

Ne purtăm ca niște paraziți care își distrug gazda după ce o invadează. În 2009, Verzii și Socialiștii elvețieni nu ceruseră oare dizolvarea armatei țării, devenită inutilă, în vreme ce adevăratul pericol rămăsese încălzirea climei?

O constatare uimitoare: cu cât pământul se restrânge și se unifică sub efectul mijloacelor de comunicare si al tehnologiei, cu atât îi stăpânim mai puțin direcția de înaintare. Deposedare prin proximitate. Armele de distrugere în masă – atomice, biologice sau chimice – pun omenirea în situația unui individ care ar trăi cu pistolul la tâmplă fără să aibă libertatea de a opri degetul care apasă pe trăgaci. În fiece clipă, pârjolul nuclear, declanșat prin demența nu știu cărui Doctor Strangelove, poate nimici sute de milioane de oameni și șterge de pe hartă continente întregi. Potrivit formulei filosofului german Gunther Anders, soțul lui Hannah Arendt și militant dintotdeauna împotriva forței nucleare, omenirea este o specie a cărei perimare a fost programată. „A început sfârșitul timpurilor.” Satul global devine suma constrângerilor care îi subordonează pe oameni unei exteriorități de care ei încearcă să se păzească. Un eterminism implacabil care transformă pe oricine în ostaticul tuturor: cu cât mass-media, comerțul, comunicarea apropie mai mult continentele și culturile, cu atât presiunea devine mai copleșitoare. Lațul se strânge, dând naștere unui sentiment de claustrofobie, nevoii de evadare în locuri retrase sau aspirației de a coloniza alte planete. Triburile umane nu încetează să năvălească unele peste altele, provocând în același timp o violentă dorință de separare și de frontiere. Nu mai suntem legați, exact pentru că nu mai suntem separați: ne lipsește distanța necesară comunicării, ne lipsește profunzimea pentru a intra în rezonanță. Pe un glob plin-ochi, pe care vor viermui în curând șapte miliarde de locuitori, izolarea, lentoarea, calmul, contemplarea vor deveni niște forme de lux pentru care mulți vor fi dispuși să cheltuiască averi întregi.

Cum poate oare fi preschimbată această tulburare într-o furie legitimă, cum poate fi identificată

Pag. 19 – 25