În nopțile sale de veghe, autorul simțea adeseori răcoarea șoaptei martirilor din închisorile comuniste, în mare parte legionari: ,,Noi nu mai putem vorbi. Vorbește tu. Vorbiți cu toții, care mai sunteți. Căutați gropile în care am fost aruncați. Curățați bălăriile ce au crescut peste unii dintre noi. Înlăturați cotețele de păsări și de porci instala te peste noi de către oameni ce nu știu că ne aflăm în lutul din această margine a Aiudului. Puneți-ne câte o cruce la căpătâi... Și față de lumea-ntreagă „dezveliți tot adevărul”...

Manipularea (educația!) comunistă și securistă a fost atât de puternică, încât până azi, cine-și iubește țara și neamul este imediat catalogat ca fiind legionar și antisemit, iar a fi legionar a fost bine împlântat în conștiința comună ca fiind sinonim cu criminal și deci interzis prin lege. Prin acest mecanism, dragostea de țară este deci interzisă prin lege, prin vicleșug, așa cum și dragostea de Hristos se scoate în afara legii (de către urmașii acelorași securiști) prin aplicarea „drepturilor omului” păcătos și prin amplificarea în mass-media a unor fapte negative ale unor pseudopreoți ai lui Hristos. Astfel, cei strâmbi vor să-i îndrepte pe cei drepți, strâmbându-i și pe ei!

Dar, cine are ochi de văzut, cine are conștiință națională și credință tradițională, ortodoxă, vede moaștele martirilor izvorând mir, tăcând minuni și chemând la credința cea adevărată și la dragostea dintâi.

Cuvânt înainte – ing. Gheorghe Jijie / 7
Introducere / 11
Neculai – medalion în uniformă / 13
Prima noapte la Aiud / 37
Aiud 1950 / 43
Un vis profetic cu Căpitanul / 73
„Asistența medicală” la Aiud în 1954-1956 / 78
Judecata și condamnarea / 90
O anchetă / 99
Ecou Pitești la Aiud / 113
Trădători ai deținuților politici aflați la conducerea Asociației Foștilor Deținuți Politici! (mărturia lui Maluș Ioan) / 127
Spre o renaștere românească (Pr. Liviu Brânzaș) / 128
Notă biografică – Marina Pușcașu / 129
Postfață – Fabian Seiche / 131

Neculai – medalion în uniformă

Se consuma a doua parte a nopții de 7 spre 8 mai 1947. Se consumase, cam pe la miezul nopții, momentul de mare răscruce în viața mea, arestarea. O coloană de trei mașini, trei jepuri americane, înghițea cu lăcomie kilometru după kilometru, calea de la Ionășeni, satul meu natal, la Botoșani, de la Botoșani la Suceava, așa cum arătau tablele indicatoare bine luminate de către razele de lună. Mă aflam în cea din mijloc, încadrat de celelalte două, înțesate cu o parte din potera ce mă vânase.

Îmi legaseră mâinile la spate, în cătușe de nichel, tot americane și acestea, care prindeau brățara mâinii cu cantul și nu pe lățime. Aveau un dispozitiv datorită căruia atunci când prizonierul mișca mâinile, cătușa se strângea mai mult pe mână. Și cu cât se mișca mâna mai mult, cu atât cătușa se strângea mai tare, până întrerupea circulația sângelui, până îți intra în carne.

Nu aveam de unde să cunosc această drăcie. Și chiar de aș fi știut-o, n-aș fi avut cum să previn ceea ce urma a se întâmpla. Încă de pe drum luasem hotărârea de a nu vorbi nimic. De a nu răspunde nici la întrebarea, „cum te numești”. În felul acesta voiam să-i determin pe anchetatori să-mi arunce-n față, bucățică cu bucățică, ceea ce știau ei despre mine, pentru ca numai după aceea să pot gândi la ceea ce aș fi putut eu răspunde.

Deci, simplu, deocamdată mut. MUT, chiar de-ar fi să taie din mine. Și dacă se va întâmpla ca muțenia mea să fie interpretată drept consecință a șocului prin care am trecut, va fi cu atât mai bine. Simplu,... cât de simplu-mi era să raționez așa, cu entuziasmul și lipsa mea de experiență la cei 22 de ani pe care urma să-i împlinesc în timpul anchetelor! Totuși o asemenea tactică care nu prevede în primul rând salvarea persoanei tale, tulbură pe anchetatori.

Era vorba nu de soarta mea; soarta mea era pecetluită. Mă vor preda rușilor, voi muri în anchetă sau pe parcursul anilor ce urmează a-i petrece în temniță. Era vorba de soarta acțiunii în care mă angajasem. Era vorba de soarta a sute, poate mii de oameni, care ar fi urmat să cadă în lanț, dacă eu aș fi fost slab la anchetă. Ar fi căzut mai întâi camarazii mei de pe raza județului Botoșani. De la Botoșani, tot prin slăbiciunea mea, focul putea pătrunde la Iași, unde se afla vârful piramidei pentru Moldova, iar de la Iași, dacă s-ar mai fi aflat și acolo un neputincios ca mine, focul ar fi intrat în București, unde se afla vârful piramidei pentru întreaga țară.

Doamne, cât de important am ajuns doar în cele câteva ceasuri de după miezul acestei nopți! Câtă încredere mi s-a acordat! Câtă nădejde s-a pus în mine când am fost numit strajă între județul Botoșani și regionala Moldova și cât sunt de mic! Ajută-mă Doamne să mor până nu voi trăi rușinea de a vedea arestat pe cineva din cauza slăbiciunii mele.

În buzunarul pentru ceas, sub betelia pantalonului în partea stângă, se afla o hârtiuță. Mă ardea... Nici cât jumătate palmă-n suprafață, dar conținutul ei, este adevărat, cifrat cu capul și cu mâna mea, era un chibrit de la care se putea aprinde vâlvătaia. Cu câtă ușurință aș fi înghițit, nu o hârtiuță ca aceea, ci un șomoiog întreg de hârtie dacă aș fi avut liberă, o mână, numai o secundă. Cătușa mă strângea întocmai ca și colții unui câine dresat.

Doi erau, după cât observasem, șefii acțiunii de arestare a mea – mi se și prezentaseră: Izu Rukenstein, șeful Siguranței Statului la Botoșani și omologul său de la Rădăuți, Binner.

Se revărsau zorile. Intrăm în Suceava. M-au introdus într-o cameră spațioasă, situată la subsol sau demisol. Într-un colț, puse în formă de piramidă, ca pe vremuri în taberele ostășești, câteva arme tip carabină. Așezați pe scaune, în fața unui birou mare, doi indivizi îmbrăcați civil. În 1947 încă funcționa ca poliție secretă, „Siguranța Statului”. Sporovăiau, în abur de cafea și în fum de țigară. Când s-au ridicat pe picioare, parcă nu se mai terminau, așa erau de lungi și de lați în spate. Unul sprinten, chipeș, castaniu, sub 40 de ani vârstă. Celălalt, corpolent, blond, pistruiat, cu buze groase, înjur de 40 de ani.

– Să trăiți tovarășe inspector general.

– Să trăiți tovarășe inspector.

– Acesta este, a raportat Rukenstein, împingându-mă de la spate.

– Ia dă-te mă banditule mai încoa’, să te văd bine la față, mi s-a adresat lunganul cel chipeș.

– Pușcașu, ai în fața ta pe tovarășul inspector general al Siguranței Statului pe toată Moldova, tovarășul Manole Bodnăraș, frate cu tovarășul Emil Bodnăraș, a zis Rukenstein, arătând către cel ce voia să-mi vadă mai bine fața.

Despre cel mătăhălos și buzat, am aflat mai târziu că era Pompilian, vechi slujbaș al Siguranței Statului, cu state de plată în poliția lui Armand Călinescu, trecut în solda lui Antonescu, ajuns apoi în serviciul noului regim ca „specialist în problemă” (tov. inspector).

Un sergent de stradă și un subofițer de jandarmi mă urmau cu câte un sac încărcat cu ceea ce mi se confiscase la domiciliu. Au depus sacii lângă birou și s-au retras.

– Jandarm, tu să rămâi aici la ușă, a zis Binner.

– I-ați făcut percheziție corporală? întrebă Pompilian

– Sigur, tovarășe inspector.

– Bine? Bine? Cusături? Căptușeli? Hai s-o facem înc-o dată. Ãsta-i hoț, nu glumă.

Ș-a început Pompilian să-și facă meseria. De la gulerul hainei până la ciorapi și-ncălțăminte, totul a trecut printre degetele-i cârnăciori. Aplecat cu capul și cu mâinile jos la tălpi și ghete, sufla greu, a nădușeală.

Mie mi se tăiase respirația. Îmi bubuia capul. Tâmplele-mi erau gata să plesnească, iar în piept, pe partea stângă, bătea tare, un ciocan. Broboane reci, pe frunte și pe sub brațe, izvorau, mereu, mereu.

Mulțumit, sau nemulțumit, mătăhălosul polițai, s-a așezat greoi pe scaun.

– Stai și tu pe scaun, mi s-a adresat.

Era și timpul să mă așez. Mă clătinam pe picioare. Totul se-nvârtea în jurul meu. Cele câteva momente de groază prin care trecusem în timpul minuțioasei percheziții corporale, urmate de al doilea șoc, faptul că hârtiuța mai este la locul ei, mă epuizaseră. Cât de mult am încleștat fălcile să nu mi se audă oftatul de ușurare!

Rukenstein și Binner, goleau cei doi saci așezând pe birou în fața lui Bodnăraș, teancuri, teancuri, conținutul lor. Bodnăraș răsfoia precipitat, când o carte, când un caiet, când o publicație comunistă. A întârziat puțin cu privirea în albumul cu fotografii. Cât era el de fotograf, până de curând, a strâmbat din nas. A trântit o carte în teancul din care o luase și a pufnit nemulțumit.

– Ce-ați adus voi mă, aici? Cărțile și caietele lui de școală? Romane? Scrisori primite de la fete? Publicații comuniste?

– Tovarășe inspector general, în graba mare, la percheziția domiciliară, am pus în saci tot ce-a fost hârtie. Le vom tria aici.

Pompilian deși urmărea cu ochii, când activitatea de pe birou, când pe cei doi care goliseră sacii, când pe jandarmul ce stătea smirnă la ușă, părea că rătăcește privirea în gol. Parcă se străduia să-și amintească ceva. S-a-ntors către mine:

– Ia, scoate-ți șireturile și cureaua! Dă-le-ncoa!

Am tresărit. Uitasem de cătușe. Am privit la el fără să răspund, fără să clipesc.

– A! Da, ești cu mâinile legate. Hai că ți le scot eu (Ce? Cătușele? m-am întrebat... Nu, șireturile și cureaua).

Mi-a luat întâi șireturile. Iarăși i-a venit sângele în față. Le-a pus tacticos pe birou.

– Ridică-te. Ș-a-nceput să-mi tragă cureaua din inelele de pe betelia pantalonului. S-a-ncurcat într-un inel, în față, puțin stânga. Doamne, Doamne, ce mă fac?

Ce-a fost să fie s-a-ntâmplat. Întârziindu-i degetele la inelul cu pricina chiar deasupra buzunarului pentru ceas, a simțit foșnet de hârtie. A tresărit și nu s-a lăsat până n-a găsit-o. Câtă lumină i-a deschis fața! Câtă bucurie-i țâșnea prin ochi! Privea uluit, fericit, la minuscula hârtie pe care a și încercat să o citească. Nu-i venea să creadă că a dat peste el atâta noroc. Mă privea cu bunăvoință. Bănuiesc că s-a abținut să nu mă strângă în brațe. Și pe bună dreptate, doar eu îi oferisem acest moment euforic, tocmai când, se vedea bine, teancurile de cărți, reviste, poze, corespondență etc, povara toată a celor doi saci, nu ofereau nimic. Ea, hârtiuța, intuia bine polițaiul, valora. Și acea valoare, el o descoperise.

Iată, la tot pasul trebuie să vadă comuniștii cât este de necesară colaborarea cu un „polițai vechi”. A despăturit-o cu încetineala cu care își filează cartoforul cărțile.

S-a apropiat și Bodnăraș. Ceilalți doi, păstrau oarecare distanță. Așteptau cu gurile căscate. Jandarmul, la ușă, nu sufla. Scrisul acoperea doar o față a hârtiei, pe o suprafață cât a două

Pag. 13 – 17