În cartea de față, fiind vorba de Biserica Greco-Catolică (Unită cu Roma) din România, o realitate se impune: toți oamenii de cultură și politicienii români greco-catolici, în lupta lor pentru dreptate, libertate și unitate națională, nu au reușit să facă atât bine țării, cât rău și câtă dezbinare au facut tot ei, urmând biserica din care făceau parte! De aceea, unirea (revenirea la ortodoxie) rămâne cea mai bună soluție, iar la porunca lor „Înapoi în staul!”, noi le răspundem și îi rugăm „înapoi la Hristos!”. Căci dreapta credință ne arată că a fi unit cu papa înseamnă a fi dezbinat cu Hristos, iar realitatea istorică ne arată că a fi unit cu Roma înseamnă a fi dezbinat cu România.

„Simone, Mă iubești?... oarecând, întorcându-te [la Mine], întărește pe frații tăi” (cuvânt înainte) – Ioan Cișmileanu / 5

Istoria Creștinismului și marea schismă / 13
Întemeierea Bisericii / 13
Învățături greșite ale apusenilor. Filioque și primatul papal / 17
Schisma din 1054 / 27Uniația (Uniatismul) în lume / 30

Creștinismul la români. Uniatismul / 36

Originea apostolică și răsăriteană a creștinismului la români /36
Ofensiva de catolicizare a românilor / 42
Uniatismul în Transilvania – încercare de dezbinare a poporului român / 53
Vânzătorii de credință și de neam / 57
Revoluția din 1848 și reîntregirea Bisericii / 64
Catolicizarea uniților / 67
Reîntregirea din 1948 și teroarea comunistă / 69
Mănăstirea Nicula la 1948 – Mărturia părintelui Mihail Gaia /80

Biserica Greco-Catolică – lupul catolic în blană de oaie ortodoxă / 87

Episcopul unit și dublura sa, teologul iezuit / 87
Cultura națională în limbi streine! / 90
Uniația în Maramureș de la ultimul episcop ortodox încoace /103
Statistici religioase și adevăruri dureroase / 110
Dacă nu puneți flori, măcar nu călcați pe morminte! (Biserica Greco-Catolicădupă 1990) / 121
Ce mai păstrează greco-catolicii de astăzi din dogma și ritul răsăritean? / 132

Martiri ai credinței ortodoxe / 137

Episcopul Iosif Stoica al Maramureșului (1690-1705) – o viață de mărturisitor / 137
Martiriul lui Tănase Todoran / 144
Sfinții Mărturisitori Visarion, Sofronie și Oprea / 145

Dreapta credință în sfaturi, versete și canoane / 148
Căsătoriile mixte / 150

ANEXE

Memoriu adresat Sfântului Sinod al B.O.R. / 155
Români ori uniți? – Ioan Mihălcescu și Roman Ciorogariu / 161
Preoți români care au rupt pecețile cu Roma înainte de 1948 / 176
Se rup pecețile... Reîntregirea Bisericii de la 1948 – Nicolae Bălan / 187
Chemări la unire și la demnitate. Încercări de unire (revenire la Ortodoxie) – Ioan Cișmileanu / 191

Bibliografie selectivă / 197

Istoria creștinismului și marea schismă

Întemeierea Bisericii

Biserica Creștină s-a întemeiat prin venirea în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos la „plinirea vremii” (Gal. 4,4), deci la momentul potrivit ales de Dumnezeu pentru primirea noii credințe de către lumea păgână. În mod nevăzut, s-a întemeiat prin jertfa de pe Cruce, când catapeteasma templului s-a rupt de sus până jos, semn că Legământul cel Vechi s-a sfârșit și a început Legământul Nou, al iubirii extinse la toată lumea și nu doar la poporul ales: „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le... Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mt 28,19; Mc 16,16).

Era nevoie însă și de o întemeiere văzută a Bisericii, căci ea este divino-umană și aceasta s-a făcut la 50 de zile de la înviere – la Cincizecime (sau Pogorârea Duhului Sfânt, sau Rusalii), când s-au botezat primii 3000 de credincioși. Ei erau de diferite neamuri și au transmis mai departe mesajul evanghelic, au botezat și au format alte comunități creștine până în colțurile cele mai îndepărtate ale lumii cunoscute atunci.

Sfinții Apostoli și-au încheiat viața în mod martiric, până către anul 70; doar Sf. Ioan Evanghelistul a trăit până spre anul 100. Misiunea lor de propovăduire a credinței și organizare a Bisericii a fost continuată de urmașii lor, care au hirotonit episcopi, preoți și diaconi, asigurând astfel succesiunea apostolică. Aceasta este esențială până la sfârșitul veacurilor, căci doar acela este în Biserica lui Hristos care este în această succesiune. Cine s-a rupt de legătura cu episcopii, hirotoniți la rândul lor de alți și alți episcopi, până la Sf. Apostoli, acela s-a rupt de Biserică.

„Unde este episcopul, acolo este și Biserica”, spunea Sf. Ignatie Teoforul, martirizat în anul 107.

Primul episcop al Ierusalimului, locul jertfei și al întemeierii Bisericii, a fost Sf. Iacov cel Mic, amintit în epistola către Galateni de Sf. Pavel, ca stâlp al Bisericii și socotit stâlp înainte chiar de Petru și Ioan: și cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacov și Chefa și Ioan, cei socotiți a fi stâlpi, mi-au dat mie și lui Barnaba... să binevestim la neamuri, iar ei la cei tăiați împrejur” (Gal. 2,9). După anul 44 , Sf. Iacov (fratele Sf. Ioan) murind ca martir, Apostolii au părăsit Ierusalimul răspândindu-se în toate colțurile lumii.

În anul 50 a avut loc la Ierusalim primul sinod (înaintea celor 7 sinoade ecumenice) unde s-a hotărât că nu este obligatorie legea mozaică – tăierea împrejur și celelalte practici iudaice – pentru creștinii proveniți din rândul păgânilor (Fapte 15). Sinodul a fost condus de Sf. Iacov, ruda (verișorul) Domnului și nu de Petru. Dovadă că el nu era șeful Apostolilor, ci egal cu ei, chiar fiind mai în vârstă. De altfel, Petru a susținut obligativitatea legii mozaice, contrar celorlalți apostoli și va fi mustrat de Pavel în Antiohia: Iar când Chefa (Petru) a venit în Antiohia, pe față i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare... Și, împreună cu el, s-au fățărnicit și ceilalți iudei, încât și Barnaba a fost atras în fățărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca păgân ii și nu ca iudeii, de ce silești pe păgâni să trăiască ca iudeii?” (Gal. 2,11,14).

Tot la Ierusalim s-au stabilit primele canoane bisericești (85 la număr) – Canoanele Sfinților Apostoli. Canonul 45 oprește pe clerici să se roage cu eretic ii sub pedeapsa afurisirii (excomunicării din Biserică sau opririi de la Sf. Împărtășanie) și a caterisirii (completa excludere sau îndepărtare din cler, fără a fi scos din Biserică – acest lucru, scoaterea definitivă pentru abateri grave, fiind numită anatema, blestem). Canonul 46 spunea că Tainele ereticilor nu sunt valide, iar clericul care le va considera valide să fie caterisit. „Cum ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci și continuitatea preoției, tainele lor nu sunt valide, ei înșiși nemaifăcând parte din Biserică, iar clericul care le va socoti totuși valide este supus caterisirii” (comentariu de arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, în „Canoanele Bisericii Ortodoxe”).

Datorită pericolului de iudaizare a creștinismului, creștinii s-au separat definitiv de iudei, după căderea Ierusalimului și distrugerea templului în anul 70 de către armata romană. Aici a mai rămas o comunitate creștină, dar cea mai mare înflorire a cunoscut-o cea din Cezareea Palestinei – de altfel, episcopul Ierusalimului va depinde canonic de arhiepiscopul din Cezareea. În chiar primul secol exista o ierarhie bine delimitată: episcopi, preoți și diaconi. O spune Sf. Pavel în epistolele sale:

„Se cuvine însă episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei femei, treaz, cuminte, cuviincios, primitor de străini, destoinic să învețe pe alții... Diaconii să fie de asemenea cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedați la vin mult, neagonisitori de câștig urât” (1 Tim. 3, 2,8); .Preoții, care își țin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura” (1 Tim. 5, 17); să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit”, îi spune Sf. Pavel lui Tit, episcopul Cretei (Tit 1, 5).

La Sf. Clement Romanul, episcop al Romei între anii 92-101, în „Epistola I către Corinteni”, cap. 40-44 (din „Scrierile Părinților Apostolici”) avem cel mai vechi text clar și cunoscut despre succesiunea apostolică. Iată ce spune Sf. Clement: Apostolii ne-au vestit Evanghelia primită de la Domnul Iisus Hristos; iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu. Hristos, dar, a fost trimis de Dumnezeu, iar Apostolii de Hristos. Amândouă s-au făcut în bună rânduială din voința lui Dumnezeu... Predicând, dar, în țări și în cetăți, au pus episcopi și diaconi, pentru cei ce aveau să creadă, pe cei care au crezut întâi, după ce au fost probați de Domnul” (cap. 42, 1-4). Aici, prin cuvântul „episcop” se înțelege și preotul, dar nu ca o confundare a celor doi, ci în virtutea puterii harice de a săvârși Sf. Taine, putere dată amândurora, cu excepția hirotonirii de episcop, sarcina exclusivă a unui ierarh (episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh).

Clement a fost al treilea episcop al Romei, după Lin (67-78) și Anaclet (79-91). Amintim că Petru nu a fost episcop la Roma, ci doar sfârșitul lui a fost aici. Clement nu face nici o aluzie la prezența lui Petru la Roma, când spune: „din invidie și pizmă au fost prigoniți cei mai mari și mai drepți stâlpi ai Bisericii, luptând până la moarte. Să punem înaintea ochilor noștri pe bunii Apostoli: pe Petru, care, din pricina invidiei nedrepte, n-a suferit una, nici două, ci mai multe munci... Din pricina invidiei și a dușmăniei, Pavel a primit premiul răbdării, purtând de șapte ori lanțuri... și s-a dus în locul cel sfânt, fiind cea mai mare pildă de răbdare” (cap. 5). Iată că aici nu este vorba de un primat al lui Petru, ci de o egalitate cu „stâlpul” Pavel și cu ceilalți apostoli.

În primele trei veacuri, Biserica a avut de îndurat crunte persecuții din partea păgânilor și a iudeilor (mai întâi de la iudei). Pentru credință au murit milioane de martiri în chinuri de neimaginat, preferând să piardă lumea, averea, funcțiile și chiar viața pentru a câștiga pe Hristos. Persecuțiile au încetat aproape în totalitate în anul 313 prin Edictul de la Milan dat de împăratul Constantin cel Mare, 306-337 (edict înseamnă lege de stat general valabilă și obligatorie în tot imperiul).

Însă, după încetarea persecuțiilor Biserica a fost amenințată iar, de un pericol și mai mare: ereticii sau „lupii îmbrăcați în piei de oaie”. Pentru apărarea și formularea adevărurilor de credință, Sfinții Părinți au convocat cele 7 Sinoade Ecumenice sau a toată lumea: primul a avut loc în 325 în timpul lui Constantin cel Mare și ultimul în 787. Atunci când erezia lui Arie – primul mare eretic, condamnat în 325 – s-a răspândit în lumea creștină, patriarhul Petru al Alexandriei a avut o viziune: i s-a arătat Mântuitorul în chip de copil pe Sfânta Masă, având cămașa sfâșiată, Patriarhul i-a zis: .Doamne, cine ți-a sfâșiat cămașa?” Iar Domnul i-a răspuns: ,,Arie ereticul Mi-a sfâșiat-o”. Cămașa simbolizează Biserica, atât de greu încercată.

Învățături greșite ale apusenilor Filioque și primatul papal

Învățăturile greșite ale apusenilor (înainte de schisma din 1054) sunt nenumărate, dar cele mai importante sunt cele pe care, la Sinodul de la Ferarra – Florența (1437-1439), catolicii le cereau ortodocșilor. Atunci s-a pus întrebarea: „Ce cerem noi, catolicii, ortodocșilor care ar vrea să devină catolici?”, iar răspunsul este cunoscut ca cele „patru puncte florentine”:

Primatul papal: papa, ca urmaș al Sf. Apostol Petru, este considerat capul suprem al Bisericii creștine, adică locțiitorul lui Hristos pe pământ! Mai mare decât toți patriarhii și nu „primul între egali”.

Filioque: Sfântul Duh purcede și de la Fiul; această greșeală dogmatică este cea mai grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și este trimis în lume prin Fiul (Ioan 15,26);

Purgatoriul: loc curățitor, intermediar între iad și rai (de unde rezultă că toți se mântuiesc, ceea ce duce la lipsa pocăinței și la încurajarea păcatului, rezultatul practic fiind că – purgatoriul neexistând de fapt – în lipsa pocăinței, aproape nimeni nu se mântuiește).

Azima (pâine nedospită, ca la evrei) la Sf. împărtășanie, în loc de pâine dospită (greco-catolicii mai folosesc uneori pâine dospită, dar de cele mai multe ori, azima). Cina la care Hristos a predat ucenicilor (apostolilor) Taina Sfintei Liturghii, a fost înainte de Paști, când nu se mânca încă azima legiuită, ci pâine. De aceea și în tradiția apostolică tot cu pâine se săvârșea împărtășirea. Sfântul Ioan Gură de Aur, în secolul al IV-lea, spune că se folosea pâine dospită (pâine desăvârșită).

Aceste 4 puncte florentine au fost acceptate atunci de ierarhii ortodocși apostați (în fața pericolului islamic, ierarhii ortodocși au acceptat punctele florentine – unirea cu Roma – condiție impusă de

Pag. 13 – 17