În această carte mereu actuală, Russell, filosof, agnostic, matematician și renumit militant pentru pace, oferă un scurt dar profund studiu al conflictelor dintre știință și religia tradițională din ultimii patru sute de ani. Examinând episoadele În care descoperirile științei s-au ciocnit cu doctrina creștină sau interpretările biblice ale epocii, de la Galileo și revoluția copernicană până la descoperirile medicale ale anesteziei și vaccinării, Russell indică răsturnările și reevaluările constante ale sistemelor noastre de credință de pe parcursul istoriei. În plus, autorul identifică și acele zone În care Încă mai există controverse asemănătoare Între știința modernă și Biserică. Noua introducere a lui Michael Ruse aduce aceste conflicte dintre știință și teologie la zi, focalizându-se asupra unor probleme care au apărut după al Doilea Război Mondial.

Introducere ... 5

1. Temeiuri ale conflictului ... 21
II. Revoluția copernicană ... 31
III. Evoluția ... 57
IV. Demonologie și medicină ... 86
V. Sufletul și corpul ... 111
VI. Determinismul ... 140
VII. Misticismul ... 163
VIII. Scopul cosmic ... 179
IX. Știință și etică ... 207
X. Concluzie ... 225

Index ... 233

I. Temeiuri ale conflictului

Religia și știința sunt două aspecte ale vieții sociale, dintre care prima a fost importantă din timpurile cele mai îndepărtate despre care putem ști ceva cu privire la istoria mentală a omului, în timp ce ultima, după o existență, în care a pâlpâit spasmodic, la greci și arabi, a căpătat brusc importanță În secolul al XVI-lea, modelând de atunci din ce în ce mai mult atât ideile cât și instituțiile printre care și-a dus existența. Între religie și știință a existat un conflict prelungit, în timpul căruia, până în ultimii câțiva ani, știința a ieșit victorioasă de fiecare dată. Dar apariția unor noi religii în Rusia și Germania, echipate cu noi mijloace de activitate misionară furnizate de știință, a creat din nou îndoieli, la fel ca la începutul epocii științifice și a readus în prim-plan importanța examinării temeiuri lor și a istoriei războiului dus de religia tradițională împotriva cunoașterii științifice.

Știința este încercarea de a descoperi, cu ajutorul observației și al raționamentului bazat pe aceasta, în primul rând fapte particulare despre lume, iar apoi legi care leagă faptele unele de altele și (în cazuri fericite) fac posibilă predicția evenimentelor viitoare. Acest aspect teoretic al științei este asociat cu tehnica științifică, care folosește cunoașterea științifică pentru a produce confort și lux care erau imposibile sau, cel puțin, mult mai scumpe, în era pre-științifică. Acest din urmă aspect este cel care oferă o importanță atât de mare științei chiar și pentru cei care nu sunt oameni de știință.

Religia, din punct de vedere social, este un fenomen mai complex decât știința. Fiecare dintre marile religii istorice are trei aspecte: (1) o Biserică; (2) un crez; (3) un cod de principii morale personale. Importanța relativă a acestor trei elemente a variat mult În timpuri și locuri diferite. Vechile religii ale Greciei și Romei, până să primească o dimensiune etică din partea stoici lor, nu aveau prea mult de spus despre principiile morale personale; în islam, Biserica a fost lipsită de importanță în comparație cu monarhia temporală; în protestantismul modern, există o tendință de a relaxa rigorile crezului. Cu toate acestea, toate cele trei elemente, deși în proporții variabile, sunt esențiale pentru religie ca fenomen social, acesta fiind principalul aspect vizat în conflictul cu știința. O religie pur personală, atât timp cât se mulțumește să evite afirmații pe care știința le poate dezaproba, poate supraviețui netulburată în epoca cea mai științifică.

Crezurile sunt sursa intelectuală a conflictului dintre religie și știință, dar duritatea opoziției s-a datorat legăturii crezurilor cu Bisericile și cu codurile morale. Cei care cercetează crezuri slăbesc autoritatea și pot diminua veniturile oamenilor Bisericii; În plus, s-a considerat că subminează moralitatea, întrucât îndatoririle morale erau deduse de oamenii Bisericii din crezuri. Prin urmare conducătorii seculari, la fel ca și oamenii Bisericii, au simțit că au motive serioase să se teamă de învățătura revoluționară a oamenilor de știință.

În cele ce urmează, nu ne vom ocupa de știință în general, nici de religie în general, ci de acele puncte care au generat conflict între ele în trecut sau continuă să facă acest lucru și În prezent. Atât cât este vorba despre creștinism, aceste conflicte au fost de două feluri. Se întâmplă uneori să existe un text în Biblie care face o afirmație cu privire la un fapt, cum ar fi, de exemplu, că iepurele rumegă. Astfel de afirmații, atunci când sunt respinse de observația științifică, provoacă dificultăți pentru cei care cred, așa cum au făcut cei mai mulți dintre creștini până când știința i-a obligat să creadă altfel, că fiecare cuvânt din Biblie este de inspirație divină. Dar atunci când afirmațiile biblice avute în vedere nu au nici o relevanță religioasă inerentă, nu este dificil să fie înlăturate prin explicație sau să se evite controversa hotă rând că Biblia are autoritate doar în probleme de principii morale. Conflictul este totuși mai puternic când știința contrazice unele dogme creștine importante sau vreo doctrină filosofică despre care teologii cred că este esențială pentru ortodoxie. În linii mari vorbind, dezacordurile dintre religie și știință au fost inițial de primul fel, dar au ajuns treptat să aibă ca obiect probleme care sunt sau au fost considerate o parte vitală a învățăturii creștine.

Bărbații și femeile religioase din zilele noastre au ajuns să simtă că cea mai mare parte din crezul creștinismului, așa cum exista în Evul Mediu, nu este necesar și chiar constituie un obstacol pentru viața religioasă. Dacă vrem însă să Înțelegem opoziția pe care a întâlnit-o știința, trebuie să pătrundem în chip imaginativ în sistemul de idei care a făcut ca o astfel de opoziție să pară a fi întemeiată. Să presupunem că un om ar întreba un preot de ce să nu comită crimă. Răspunsul „fiindcă vei fi spânzurat” a fost simțit ca fiind inadecvat atât pentru că spânzurarea ar necesita justificare, cât și pentru faptul că metodele polițienești erau atât de nesigure Încât un mare număr de criminali scăpa. Exista, totuși, un răspuns care, înainte de dezvoltarea științei, părea satisfăcător pentru aproape toată lumea, și anume acela că omorul este interzis de Cele Zece Porunci, care i-au fost revelate lui Moise de Dumnezeu pe Muntele Sinai. Criminalul care eluda justiția pământească nu putea scăpa de mânia divină, care hotărâse pentru ucigașii care nu se căiau o pedeapsă infinit mai teribilă decât spânzura rea. Acest argument se sprijină totuși pe autoritatea Bibliei, care poate fi păstrată intactă numai dacă Biblia este acceptată în întregime. Când Biblia pare să spună că pământul nu se mișcă, trebuie să cădem de acord cu acest enunț, în ciuda argumentelor lui Galileo, întrucât, în caz contrar, am încuraja ucigașii și toate celelalte feluri de răufăcători. Deși sunt puțini aceia care l-ar accepta acum, acest argument nu poate fi considerat absurd și nici cei care au acționat pe baza lui nu ar trebui să fie priviți cu dezaprobare morală.

Perspectiva medievală a oamenilor educați avea o unitate logică care acum s-a pierdut. Toma de Aquino poate fi considerat exponentul ce se bucură de autoritate al crezului pe care știința a fost obligată să îI atace. El a susținut – iar concepția lui încă aparține Bisericii Romano-Catolice – că unele dintre adevărurile fundamentale ale religiei creștine pot fi demonstrate doar pe cale rațională, fără ajutorul revelației. Printre acestea se afla existența unui Creator omnipotent și binevoitor. Din omnipotența și bunăvoința Lui rezultă că nu și-ar lăsa creaturile fără cunoașterea poruncilor Sale, în măsura în care sunt necesare a le supune voinței Lui. Trebuie, prin urmare, să existe o revelație divină, care, În mod evident, este conținută În Biblie și în hotărârile Bisericii. Odată stabilit acest punct, restul lucrurilor pe care trebui să le cunoaștem pot fi inferate din Scripturi și deciziile Conciliilor ecumenice. Întregul argument pornește în mod deductiv de la premisele anterior acceptate de aproape întreaga populație a țărilor creștine și, dacă argumentul este uneori greșit pentru cititorul modern, erorile lui nu erau vizibile pentru majoritatea contemporanilor educați ai lui Toma de Aquino.

Unitatea logică este În același timp o putere și o slăbiciune. Este o putere, fiindcă face sigur faptul că oricine acceptă o etapă a argumentului trebuie să le accepte pe toate cele care urmează; este o slăbiciune, pentru că oricine respinge vreuna dintre etapele ulterioare trebuie să respingă și cel puțin câteva dintre cele anterioare. Biserica, în conflictul ei cu știința, a manifestat atât putere cât și slăbiciune ce rezultă din coerența logică a dogmelor ei.

Modul în care știința ajunge la credințele ei este complet diferit de cel al teologiei medievale. Experiența a arătat că este periculos să se pornească de la principii generale și să se procedeze deductiv, atât pentru motivul că principiile pot fi neadevărate, cât și pentru motivul că raționamentul care se bazează pe ele poate fi eronat. Știința nu pornește de la presupuneri ample, ci de la fapte particulare descoperite prin observație sau experiment. Plecând de la mai multe fapte de acest fel se ajunge la o regulă generală, faptele în discuție devenind instanțieri ale regulii respective, dacă aceasta este adevărată. Această regulă nu este afirmată categoric, ci este acceptată pentru început ca ipoteză de lucru. Dacă este corectă, atunci, se vor petrece în anumite circumstanțe unele fenomene neobservate până atunci. Dacă se observă că acestea se produc, se confirmă ipoteza; dacă nu se produc, trebuie să se renunțe la ipoteză și să se propună una nouă. Oricât de multe fapte s-ar descoperi care să se potrivească cu ipoteza, acest lucru nu o face certă, deși până la urmă ar putea ajunge să fie considerată probabilă într-un grad ridicat; în acest caz, este numită mai degrabă teorie decât ipoteză. Mai multe teorii diferite, fiecare construită direct pornind de la fapte, pot deveni fundamentul unei noi ipoteze, mai generale, din care – dacă este adevărată – toate teoriile respective rezultă; iar pentru acest proces de generalizare nu poate fi stabilită nici o limită. Dar în timp ce, în gândirea medievală, principiile cele mai generale constituiau punctul de pornire, în știință sunt concluzia finală – finală la un moment dat, căci pot deveni instanțieri ale vreunei legi și mai ample într-o etapă ulterioară.

Un crez religios diferă de o teorie științifică prin faptul că susține că încorporează un adevăr etern și absolut cert, în timp ce știința este întotdeauna provizorie, așteptând ca mai devreme sau mai târziu să se dovedească necesare modificări În teoriile ei actuale și fiind conștientă că metoda ei este logic incapabilă de a ajunge la o demonstrație completă și finală. În cadrul unei științe avansate Însă schimbările necesare sunt, în general, de așa natură încât nu folosesc decât pentru a oferi o exactitate puțin mai ridicată; vechile teorii rămân utilizabile numai acolo unde este vorba despre aproximări mari, dar eșuează atunci când devine posibilă o nouă detaliere a observației. În plus, invențiile tehnice sugerate de vechile teorii rămân dovezi ale faptului că au deținut până la un punct un fel de adevăr practic. Știința încurajează astfel abandonarea căutării adevărului absolut și înlocuirea lui cu ceea ce poate fi numit adevăr „tehnic”, care aparține oricărei teorii ce poate fi folosită cu succes în invenții sau în predicția viitorului. Adevărul „tehnic” este o chestiune ce ține de grad: o teorie din care izvorăsc mai multe invenții și predicții de succes este mai adevărată decât una care generează

Pag. 21 – 27