Calea spre Nirvana

„De aceea omul a căutat în toate vremurile nu doar puterea la nivel social, ci și Nemurirea, Infinitul, Transcendentul.″ Fiecare tradiție spirituală și-a format propria imagine despre acest Transcendent și a căutat o Cale prin care să acceadă la el. In budism, el se numeste Nirvana, iar "Calea spre Nirvana" este Dharma, doctrina proclamată de Buddha...

În studiul budismului, cercetătorul apusean se confruntă frecvent cu termeni si doctrine care fie nu au avut niciodată echivalent în propria lui tradiție spirituală fie, dacă au avut, acesta a fost de mult uitat (cazul transmigrației, metempsychosis). De multe ori însă, stranii cum par lucrurile la prima vedere, ele sunt totusi abordabile cu mijloace familiare gandirii apusene. Așa de pildă conceptul de karma, sau doctrina despre inexistența sinelui.

Nirvana, în schimb, pune probleme de alta natură: un concept care se sustrage oricărei descrieri verbale este indigest pentru o gandire dependentă în cel mai inalt grad de limbaj. Istoria interpretărilor date Nirvanei de către savantii europeni este, în buna masură, istoria tentativelor de a înțelege ceva ce nu e menit a fi „înțeles″, ci realizat prin practica meditativă. Louis de la Vallée Poussin era perfect conștient de aceasta, cand a spus că „pentru un budist, important este nu să știe ce este Nirvana, ci sa atingă Nirvana″, la fel cum „pentru creștin important nu este să înțeleagă natura lui Dumnezeu, ci să se facă plăcut lui Dumnezeu″.

Prefață ... 5
Bibliografie prefață ... 30

   CALEA SPRE NIRVANA

Capitolul I
DISCIPLINE INDIENE ALE SALVÃRII ... 37

I. Religii și discipline ale salvării ... 37
II. Vechi credințe ăryene, moarte, zei, sacrificii ... 46
III. Speculații despre Brahman, teologie, ritualism, „re-moarte", atman ... 51

Capitolul II
SUFLETUL BUDIST ... 63

I. Budismul ca o formă de raționalism ... 63
II. Psihologia budistă; contradicții ... 66
III. Nu există Sine: Omul este un vehicul ... 67
IV. Există o retribuire a faptelor într-o viață viitoare ... 76
V. Budiștii neagă renașterea sau migrația sufletului, concomitent cu menținerea migrației lui karman, sau a caracterului ... 78
VI. Budiștii admit existența unui fel de suflet ... 81

Capitolul III
DEFINIȚIA BUDISTÃ A LUI KARMAN ... 87I. Introducere ... 87
II. Istoria veche a lui Karman ... 89
III. Karman este voință și acțiune voluntară ... 96
IV. Karman este acțiune morală ... 101

Capitolul IV
DOCTRINA DESPRE KARMAN ȘI TRANSMIGRAȚIE, COSMOGONIE, TEOGONIE ... 107

I. Mecanismele transmigrației ... 107
II. Clasificarea acțiunilor și mecanismele fructificării lor ... 113
III. Destin, liber arbitru, solidaritate ... 119
IV. Cosmogonie ... 125
V. Teogonie ... 126

Capitolul V
NIRVANA ... 131

I. Introducere. Pesimism și eliberare sau Nirvana. Dificultăți în a stabili natura eliberării ... 131
II. Etimologia și semnificația cuvântului Nirvana. Trei opinii despre starea sfântului după moarte ... 136
III. Anihilare ... 139
IV. „Eliberare fără calificative" ... 145
V. Concluzie. Concepții scolastice despre afirmațiile contradictorii din Scripturi ... 154

Capitolul VI
CALEA SPRE NIRVANA ... 161

I. Calea este eradicarea dorinței ... 161
II. O cale de mijloc între ascetism și delăsare ... 163
III. Un Antrenament întreit în Adevărurile budiste ... 173
IV. O practică abilă a transelor ... 180
V. Concluzie ... 187

ANEXÃ ... 189
Tradiția Sramana ... 191
Bibliografie Anexă ... 219

CAPITOLUL 1

DISCIPLINE INDIENE ALE SALVÃRII

1. Religii și discipline ale salvării

Definițiile generale sunt întotdeauna oarecum înșelătoare și generează controverse. Dar o definiție a titlului acestor prelegeri este necesară. Budismul ca disciplină a salvării trebuie pus în contrast cu Budismul ca religie.

În India există, și au existat de la bun început, un număr de religii în sensul propriu al cuvântului. Ele prezintă o varietate nesfârșită și diferă adesea în mod esențial una de alta, dat fiind că aparțin unor tipuri distincte de civilizație. Dar, deși unele sunt politeiste, altele monoteiste, iar un mare număr dintre ele au o coloratură panteistă; deși unele sunt păgâne, frauduloase, superstițioase și magice, iar altele elevate și pure în toate privințele; deși unele sunt logice și raționale, altele mistice și pasionale – toate se încadrează neîndoielnic în conceptul de religie așa cum este el înțeles de cercetătorii moderni ai istoriei religiilor. Indiferent de diversitatea lor, toate au fost „făcute” să îndeplinească, și îndeplinesc într-un fel sau altul, nevoile omului care trăiește în societate, nevoia de supranatural, moral și secular, nevoile individuale și sociale. Ele vorbesc despre o putere supraumană, oricare ar fi natura și prestigiul acestei puteri; explică obligațiile omului față de ea sau, de o manieră mai tranșantă, un modus vivendi corect al omului cu ea; toate dispun de rugăciuni sau formule, sacrificii, sacramente. Ele se preocupă de condiția morților, precum și de bunăstarea personală în viața aceasta; au instrumente și ceremonii pentru munca și anxietățile vieții de zi cu zi, pentru boli și pentru păcate, care adesea nu sunt decât un alt fel de boală. Ele propovăduiesc o regulă generală de conduită și se întrepătrund cu Legea familiei sau a tribului, căci nu există o distincție clară și constantă între lucrurile profane și cele sacre.

Deși religiile Indiei sunt îndeobște foarte indiene și hinduse, pentru toate pot fi găsite analogii în afara Indiei. Hinduist este cuvântul pe care-l folosim pentru a evidenția caracterul special și compozit al civilizației indiene.

Nu există un termen sanskrit care să acopere întregul domeniu de credințe și practici sugerat de cuvântul „religie”. Dar dacă examinăm numeroasele cuvinte care au o semnificație religioasă – yajfia „sacrificiu”, magic într-o anumită măsură; piija, „adorare” sau „venerare”, deseori ido latră; bhakti, „devoțiune”; dharma, regulă morală și socială, „lege” și virtute – vedem că, deși „sacrificiul”, „cultul”, „devoțiunea”, „legea” sunt foarte hinduse și se deosebesc de sacrificiul semitic, de cultele egiptene, de iubirea de Dumnezeu din creștinism sau de jus majorum a romanilor, nu e mai puțin adevărat că ele sunt pur și simplu umane în ceea ce privește motivația călăuzitoare și „filozofia” lor.

De exemplu, zeii si riturile religiei vedice sunt hinduse; ele diferă semnificativ de tipurile iraniene, ca să nu mai vorbim de celelalte religii ale Lumii Vechi. Cu toate acestea, vedismul este în mod evident o ramură a tradiției indo-europene; el este înrudit cu toate credințele naturiste și patriarhale din lume, deși e contaminat nu în mică măsură de fanteziile comune ale străvechiului dar mereu viului păgânism.

Alături de religiile propriu-zise, în India au apărut începând de prin secolul al VII-lea î.Ch. – pentru a dura timp de multe secole, atrăgând mii de aderenți și exercitând o puternică influență asupra religiilor indiene – un număr de „discipline” cu un caracter special propriu.

Ele nu pot fi descrise riguros nici ca filozofii, nici ca religii. Rămâne de văzut care este enumirea cea mai potrivită.

Ele sunt „discipline”, altfel spus corpuri de doctrine și practici, împreună cu o regulă de viață ce vizează o finalitate practică – termenul indian este mărga, „cale”, sau ydnc, „vehicul” – și din acest punct de vedere sunt ceva mai mult decât filozofii, teorii sau scolasticisme. Dar e îndoielnic dacă pot fi numite „religii”.

CALEA SPRE NIRVANA

Spre deosebire de religii, disciplinele acestea sunt concepute pentru asceți, și numai pentru asceți. În plus, ele sunt pur personale sau individualiste, altfel spus, nu au grija semenilor ori a morților. Sunt asociale și deseori anti-sociale: ele dezaprobă și adesea interzic căsătoria. De regulă, ele au produs secte sau ordine și câteodată „biserici”, dar astfel de formațiuni sociale nu sunt esențiale pentru ele; chiar și în budism, unde Maestrul și Biserica! joacă un rol major, există credința că în vremurile ce vor urma, când Maestrul va fi uitat, Biserica dizolvată și budismul va fi dispărut, vor apărea din timp în timp „sfinți individuali” (pratyekabuddha), care vor fi prin ei înșiși budiști perfecți, trăind singuri în sălbăticie, fără tovarăși sau discipoli.

O altă caracteristică a disciplinelor este dezinteresul lor total față de obiectivele mundane. Doctrina budistă este clară în această privință: orice acțiune care urmărește un avantaj oarecare în viața aceasta, este rea.

Aceste două caracteristici pot fi întâlnite și în unele instituții din Vest. Există, de pildă, secte sau ordine creștine fără nici un fel de interes pentru aspectele sociale sau mundane; în privința aceasta, Căile Indiene ar putea fi descrise ca „religii transcendente individualiste”. Dar ele au și o a treia caracteristică, în raport cu care orice paralelă ne-indiană se dovedește neadecvată, cu excepția săfismului, cel mai bun exemplu al unei secte în spirit indian din afara Indiei – o a treia caracteristică față de care nomenclatura noastră apuseană este deficitară.

Ascetul indian fie nu crede în Dumnezeu; fie, dacă crede, spune pe față precum săfitul, sau precum Spinoza: „Nu există nimic în afară de Dumnezeu. Eu sunt Dumnezeu.” Dar atitudinea ascetului indian nu este cea a filozofului apusean, un Lucretius sau un monist modern. Căci el are propriile sale credințe, străine confraților săi occidentali. Pe scurt, el crede în transmigrație și se teme de ea. Filozofia sa pozitivistă sau monistă se combină prin urmare cu o disciplină, o Cale, fiindcă el trebuie să se salveze, să se elibereze din ciclul transmigrației.

Omul migrează dintr-o existență în alta, mânat de vântul faptelor sale: trebuie să existe o Cale a eliberării de renaștere și moarte. Calea aceasta trebuie să constea dintr-o anumită cunoaștere sau înțelepciune ezoterică, sau un anumit sacrificiu, sau un anumit ascetism, sau o anumită meditație extatică.

E dificil să definești riguros poziția rugăciunii, sau a cultului și a moralității în cadrul acestor discipline.

Rugăciunea sau cultul nu sunt niciodată o parte esențială a Căii. Dar se întâmplă ca un ascet – de exemplu un budist din școala Mahayana – să creadă că zeii sau sfinții divinizați îl pot ajuta în găsirea Căii, sau chiar în urcarea primelor ei povârnișuri: rugăciunea sau cultul sunt în acest caz utile, sau chiar necesare, dar ele trebuie abandonate imediat ce ascetul a avansat întrucâtva.

În ce privește moralitate a, nici o disciplină nu admite că un om imoral poate atinge Calea: un proces de purificare e considerat indispensabil.” Dar toate disciplinele afirmă răspicat că un sfânt e dincolo de merite și scăderi, de fapte bune și păcate: nici un merit nu-l poate înălța; nici un păcat nu-l poate pângări. În budismul Mahayana, moralitatea activă, darurile, sacrificiul de sine pentru binele semenilor, sunt o parte esențială a Căii. Un sfânt este prin definiție un „dărui tor” , un „om plin de compasiune”: darurile sale trebuie să aibă însă „parfumul” cunoașterii adevărului transcendent că în realitate nu există dăruitor, nici dar sau primitor (vezi mai jos, p. 78).

Pe această Cale, prin acest vad (tirtha), ascetul va traversa oceanul transmigrației, la fel ca și lumea zeilor sau paradisurile. Ascetul crede în aceste lumi – căci el nu este un sceptic și admite fără rezerve întreaga mitologie tradițională sau populară – dar le disprețuiește; el disprețuiește, cum ar spune un filozof, orice existență „contingentă”; obiectivul lui este ceva aflat dincolo ne lumi, ceva „hipercosmic” (pentru a traduce idiomul budist, lokottara), un undeva misterios, etern și „ferit de tristețe” și care este numit uneori „eliberare” (mokșa, mukti, apavarga), uneori „fericire” tnirvrti, naihsreyasai, iar uneori Nirvana, adică „împrospătare” sau „pace”.

Acestea sunt trăsăturile comune ale acestor instituții esențialmente hinduse. În multe privințe ele diferă considerabil una de alta. Unele sunt moniste, panteiste sau mistice (Upanișadele, Vedanta, Yoga); altele sunt premeditat ateiste sau raționaliste (jainism, budism, Sămkhya), Dar ele sunt surori născute din aceiași părinți, anume dezgustul față de viață și pasiunea pentru mister. Toate urmăresc eliberarea, chiar dacă nu sunt de acord în ce privește natura eliberării și calea către ea. Denumirea adecvată pentru ele pare să fie „discipline ale salvării” sau „căi către eliberare”.

Vremea lui Sakyamuni a fost o epocă de efervescență spirituală. Brahmanii propovăduiau noi doctrine. Existau polemici și turniruri ideologice. Nenumărați asceți pretindeau a fi descoperitorii Căii, literal „creatori de vad”, care au găsit un vad prin fluviul transmigrației, ori susțineau că sunt buddha-si, adică „treziți”, „ilu-

Pag. 37 – 43