Dhyanna, prințesa dacă. Vol. 1

Am venit cu Darurile minunate ale științei de a lucra fierul și lutul, lemnul și piatra, de a socoti timpul cum nimeni altcineva o poate face. Cu Darul de a putea vorbi cu toate viețuitoarele Pământului, cu pietrele și cu apa, cu Darul științei de a prepara leacuri din rădăcini, frunze și flori ori doar din apa vie de izvor pe care să așternem cu Iubire, gânduri curate și vindecătoare. Am venit cu Darul de a cunoaște și folosi Puterea Semnelor Sacre, cu Darul cel mai de preț, acela de a cunoaște Tărâmurile Zeilor și de a putea folosi Puterea acestor Tărâmuri asemenea Lor. Suntem la rândul nostru Zei și Zeițe ce am venit să însămânțăm acest lut roditor al Mamei Pământ cu toată priceperea noastră astfel ca, peste viacuri, de aici să se ridice o Nouă Omenire, care să călătorească printre Stele sub Semnul Sfânt OM.

CUPRINS

Partea I ... 17

Partea a II-a ... 121

Partea a III-a ... 277

PARTEA I

Piatra Norilor

Noaptea coboară în grabă peste pădurea de fagi. În depărtare, încă se mai aud când și când tropote de cai. Ultimele cete de luptători Daci se retrag spre miază-noapte, în munți. Pe cerul întunecat, luminile roșietice ale focurilor sunt tot mai slabe. Doar mirosul înecăcios al caselor arse mai amintește de grozăvia acestor zile. Rază de Soare merge în pas, parcă ferindu-se să facă vreun zgomot. Când întunericul ne-a Învăluit, am Început să plâng. Știam că tatăl meu, Agwanti, și mătușa Dhyanna sunt Lupi Nemuritori și că ne vom reîntâlni curând, dar un dor cumplit a pus stăpânire pe mine. Îi vad în Inimă râzând și bucurându-se, îi vad luptând alături de ceilalți Lupi, cum le spuneau ei Fraților Daci și Surorilor Dace. Îmi trec prin fața ochilor sufletului amintiri din copilăria mea, cu ei alături. Știu că nu pot uita nimic din tot ce m-au învățat ei și Bunii Înțelepți ai neamului nostru, dar dorul mă copleșește. Merg în noaptea întunecată, și drumul îmi este luminat de amintiri minunate. Mă aplec pe grumazul calului și îi șoptesc:

– Rază de Soare, grăbește-te, trebuie să ajungem la Templul Zeiței cât mai curând! Încă nu suntem destul de departe de hoardele vrăjmașilor...

În noapte, am auzit un cal ce se apropie în galop. Am sărit din șa și l-am tras pe Rază de Soare în spatele unui lăstăriș. I-am mângâiat botul moale și l-am rugat să stea liniștit. Inima îmi bătea cu putere.

Putea fi un frate Dac, dar putea fi și un dușman rătăcit. Am scos falxul tatălui meu din teacă și l-am strâns hotărâtă, cu ambele mâini. Nu-mi este teamă de nimic, mă simt puternică și aștept liniștită lupta. Știu că sunt și eu un temut Lup Nemuritor, chiar dacă am înfățișarea unei fete tinere și aparent firave. Din negura pădurii nu a apărut însă un dușman, ci Roua, calul mătușii mele Dhyanna. S-a apropiat de mine și și-a plecat de mai multe ori capul. Am înțeles că totul se sfârșise, că rămăsesem doar eu din toți ai noștri. Mi-am lipit fruntea de grumazul lui și i-am mulțumit în gând. Apoi l-am chemat pe Rază de Soare și le-am vorbit:

– Mergem degrabă la Templul Zeiței Ostara. Acolo suntem feriți de orice poate fi rău. În zori plecăm mai departe, spre Piatra Norilor. Hai!

Îmi amintesc ce-mi spunea tatăl meu despre Zeiță: „Zeița Fecioară Ostara, Pământul Mamă, odihnită după iarna cea grea și încălzită de primele raze ale Zeului Soare, va redeștepta întreaga Natură la viață. Ea este Ființa luminoasă a clipei în care ziua începe a fi mai lungă decât noaptea, însemnând pe răbojul timpului victoria definitivă a Luminii și intrarea în zilele luminoase și calde ale anului. Este simbolul balanței și al oului, al locului de pe cer al Soarelui-Rasare, al purului și curatului Aer. Înveșmântată în galben, verde și albastru deschis, cum numai femeile neamului nostru știu să țeasă asemenea veșminte, Zeița Ostara este însăși tinerețea, fertilitatea, începutul, puritatea, echilibrul, dimineața, miracolul, misterul. În fiecare primăvară, în întâmpinarea acestui moment cosmic al Renașterii Zeiței Ostara, noi sărbătorim, celebrăm și avem buna și înțeleapta tradiție să renunțăm la obiectele vechi, la obiceiurile nesănătoase, să alungăm Puterile nefolositoare, să ne curățăm și să ne înfrumusețăm casele, să lăsăm Lumina să pătrundă în casele și în sufletele noastre, să lucrăm cu dragoste pământul primit în Dar de la Zei, pentru a-I aerisi și a permite noilor Puteri să-l pătrundă și să-l facă roditor. Oul este unul dintre simbolurile Zeiței Ostara. Obiceiul de a întâmpina ziua de balanță a primăverii cu ouă colorate este foarte vechi, încă de dinainte ca Străbunica ta, Regina Tomiris, să fi condus neamul nostru. Ea este cea care a clădit orașul de la Marea cea Mare, Marea Cernită cum o numim noi azi, ce-i poarta și astăzi numele. Oul este un simbol foarte vechi al lumii noastre. Gândește-te, Dhyanna, că oul conține un Soare mic în interior, gălbenușul! Oamenii l-au asemuit cu Zeul Soare. Era în Firea Lucrurilor ca Bunii și Străbunii noștri să coloreze ouă și să le ofere, să le aducă în Temple ca Ofrandă, în momentul de renaștere a Naturii, în zilele Zeiței Ostara. La fel fac și tibetanii, hindușii, popoarele îndepartate din țările Soarelui-Rasare, siberienii, cananeenii, perșii, egiptenii, fenicienii, celții, grecii și poate că încă mulți alții pe care nici nu-i cunoaștem. Spargerea cojii oului vopsit în galben și apoi în roșu, ca simbol al Soarelui de dimineață și a celui de seară și mâncatul acestuia este un ritual sacru ce simbolizează moartea vechiului și nașterea noului, re-nașterea și, prin aceasta, făgăduința Nemuririi. Oul simbolizează de asemenea ombilicul, ca Centru al Lumilor Cerurilor, Sânul Maicii noastre, ca sursă de hrană, sănătate și vigoare, Inima ca Putere a Vieții, cochilia, cuibul, scoica și casa, ca înveliș mineral al Inimii, Sufletului, Minții și Trupului viu și totodată spațiu de apărare și loc de înălțare in Spirit și înțelegere a Vieții. Înțelepții noștri alchimiști asociază cuptorul folosit de ei cu Oul Cosmic, Locul Divin în care se petrec toate transmutațiile materiale și spirituale. Semințele reprezintă de asemenea un simbol al Zeiței Ostara. Primăvara este vremea semănatului și acest fapt nu putea fi trecut cu vederea de Stră-Moșii noștri, de primii lucrători ai pământului și nu avea cum să nu fie asociat cu Ziua Zeiței și cu Lumina și căldura tot mai puternice, dăruite de Zeul Soare. Era firească Bucuria acelor Stră-Buni Sfinți care simțeau în toată Ființa lor renașterea Naturii ce le asigura hrana cea de toate zilele. Din Respect profund față de Sărbătoarea Cosmică, de Celebrarea Vieții, ei se pregăteau pentru această Zi de Cumpănă) prin curățenie fizică și sufletească, prin post și rugăciune pentru un nou început. Odată cu începutul primăverii, iepurii devin foarte neastâmpărați și fertili, iar Străbunii noștri, observând acest semn al viețuitoarelor pădurii și ale câmpului, au asemuit iepurele cu nașterea primăverii. De aceea este obiceiul ca în zilele Zeiței Ostara să se dea în Dar iepurași din aluat, prune uscate în care sâmburele s-a înlocuit cu un miez de nucă, unse cu miere apoi coapte în vetre noi sau atunci curățate și sfințite cu apă vie din izvoarele munților noștri. Momentul mistic al unirii Zeului Soare cu Zeița Ostara și nașterea după exact nouă luni a noului Zeu semnifică nașterea Omului Nou, a Omului Solar, a Omului Cristic asemenea Creatorului, cel care ajunge să-și cunoască adevărata Putere și Lumina din Inima Sa și astfel va trăi de aici înainte veșnic în Iubire și Bucurie. Și astăzi, după atâta vreme de când Sfinții noștri Înțelepți din începutul Timpului au pornit să țină aceste Sărbători ale Luminii și au însemnat în Inimile noastre Tradiția ca pe un Sfânt Răboj de Rug Aprins), se ține sărbătoarea Bunei Vestiri – ziua în care Zeița Fecioară primește Vestea Minunată că va da naștere unui Prunc Solar, Pronia coborâtă în trup de OM. Zeița Ostara este Frumusețea Vieții și a Lumilor Nesfârșite, este Miracolul Re-Nașterii, este Forța Interioară a fiecăruia dintre noi de a ne ridica din lutul trupului și de a păși în Lumină. S-o cinstești întotdeauna cum se cuvine, fiica mea dragă, și Zeița îți va fi mereu alături și te va ocroti în toată viața ta.”

Deși știam că nu am cum să uit ceva din tot ce primisem în Dar, eram uimită că îmi aminteam atât de bine fiecare cuvânt. De fapt, nu era o aducere aminte, nu semăna cu alte amintiri și nu se modifica în timp. Auzeam vocea blândă a tatălui rostind aceste cuvinte cu Iubire. Într-o clipă am înțeles că, atunci când primești ceva dăruit cu Iubire, nu ai cum să uiți, pentru că fiecare sunet are în el vibrația Iubirii, că fiecare cuvânt aduce la viață momentul în care a fost dăruit. În miez de noapte tristă, am înțeles ca îi pot auzi oricând pe cei dragi. Mi-am dat seama că zâmbesc și, ridicându-mi privirea, am văzut că poteca era luminată. Zeița Bendis se ridicase semeață deasupra munților, arătându-ne și ocrotindu-ne Calea. Mi-am împreunat palmele în dreptul Inimii și i-am mulțumit. Rază de Soare și Roua au intrat pe lângă două stânci apropiate, pe o potecă știută doar de ei. În scurt timp am ajuns la intrarea în Templu. Am descălecat lângă Piatra Albă din inima pădurii și am apropiat Floarea Luminii ce-o purtam la gât de mijlocul pietrei, în locul în care cele patru brațe ale spiralei se uneau într-un mic soare de andezit. Aurul și semnul din piatră s-au recunoscut și au alungat pentru o clipă întunericul. Am putut vedea în fața noastră intrarea în Templu. Caii și-au plecat de mai multe ori capul în semn de respect și s-au apropiat de-o parte și de alta a mea. Am pășit cu încredere în direcția porții scăldate în lumina caldă, primitoare, cu respect și recunoștință în Inima, cu palmele pe grumazurile cailor și am pătruns în Templul Zeiței Ostara. În urma noastră, pădurea a închis calea și s-a cufundat în somn. Roua îmi dă de înțeles, întorcându-și mereu capul către șa, că vrea să-mi arate ceva. Am căutat în desaga mică din piele și am găsit un medalion din aur ce-o reprezenta pe Zeița Bendis cu un arc în mână și o tolbă de săgeți pe umăr, iar de-o parte și de alta erau încrustați un șarpe și un cerb. Mă jucasem de multe ori în copilărie cu acest medalion al mătușii mele, în timp ce ea îmi povestea despre minunățiile lumilor din Înalt și din Nevăzut. Îl primise în Dar de la Înțeleptul de la Piatra Norilor când era încă mai tânără decât mine. L-am strâns cu drag la piept și am jurat că-l voi purta de aici înainte pentru totdeauna. Era cu mult trecut de miezul nopții când am scos șeile cailor și i-am dus către iesle și adăpătoare și, după ce i-am mulțumit încă o dată Zeiței Ostara, știindu-mă ocrotită, m-am așezat lângă Altarul de piatră și am adormit.

M-am trezit ca întotdeauna cu puțin înainte de RăSăritul Soarelui. Focul Sacru din Altar începuse să- și schimbe culoarea din violet intens către argintiu-auriu, semn că Zeul Soare își va trimite în curând Razele Bine-Făcătoare către părticica noastră de lume. Încă de foarte mică îl întâmpinam cu Bucurie și Recunoștință, primind Lumina și dăruind la rândul meu Iubire Firii Înconjurătoare. Mătușa mea mă învățase că este bine să ne trezim în zori și să fim asemenea păsărilor ce pornesc să ciripească voioase de îndată ce cerul începe. a se lumina către Miază Zi. Să fim însăși Bucuria Vieții, să fini un fel de Oglindă a Zeului dătător de Viață și să dăruim la rândul nostru Mamei Pământ și tuturor viețuitoarelor, munților și apelor, tot ce este mai luminos și mai frumos în noi. Îmi amintesc cum dansam împreună în fiecare dimineață, cu picioarele goale în iarba răcoroasă și umedă de rouă din Poienile Iubirii, numai de noi știute în adâncimile și pe coamele Munților Ostarei, în apropiere de Sarmisegetuza. În acele zile, toate poienile erau pline de Fecioare Dace care dansau în Lumina Zeului Soare, în Bucurie și Pace și apoi se scăldau în apele râurilor repezi, pentru a fi puternice și sănătoase întregul an. Așa începeam fiecare zi din momentul în care Regele Stejar, domnul Luminii și al Căldurii, îl învingea pe Zeul Ilice, domn al iernii și al întunericului și ziua începea să fie mai lungă decât noaptea. Cei doi Regi și Zei deopotrivă erau, de fapt, cele două înfățișări ale Zeului Creator al lumii noastre. Așa sărbătoream momentul de răscruce din Roata Anului în care Mama Pământ sau Zeița Fecioară Ostara, cum o numeam noi cu drag, încălzită de Razele Zeului

Pag. 17 – 23