Conspirația Bilderberg

Ascuns în spatele multora dintre principalele știri actuale. Clubul Bilderberg este un grup elitist și exclusivist, alcătuit din cele mai puternice persoane din politică, mass-media, afaceri și finanțe, care vor să ne impună un guvern mondial unic. Se spune că în cadrul reuniunilor sale secrete (la care accesul presei a fost interzis multă vreme) ar fi fost puse la cale multe dintre principalele evenimente contemporane, printre care:
   • Colapsul bancar mondial început în septembrie 2008
   • Președinția lui Bill Clinton și aprobarea acordului NAFTA
   • Pierderea slujbelor americanilor în favoarea cetățenilor altor state
   • Răsturnarea de la putere a lui Margaret Thatcher care încercase să mențină Marea Britanie în afara UE

Conținând interviuri cu participanți la reuniunile Clubului Bilderberg, Conspirația Bilderberg este o lectură esențială și pe alocuri terifiantă pentru orice persoană interesată de evoluția greu de înțeles a evenimentelor mondiale.

Introducere „Asta-i de rău augur" ... 7

Capitolul 1 Patriotul și prințul ... 19
Capitolul 2 Sunteți invitați cu cordialitate ... 31
Capitolul 3 Uși încuiate, draperii trase ... 42
Capitolul 4 Bancherul și creierul ... 57
Capitolul 5 Planul Bilderberg pentru controlul lumii ... 64
Capitolul 6 Copoii ... 74
Capitolul 7 Maggie uimește clubul vechilor prieteni ... 88
Capitolul 8 Clubul Bilderberg și imperiul ticălos ... 92
Capitolul 9 Popularul Bill Qinton și Clubul Bilderberg ... 100
Capitolul 10 Primul război postnaționalist ... 111
Capitolul 11 Ce se întâmplă cu America? ... 124
Capitolul 12 Un nou mileniu ... 130
Capitolul 13 Confidențial ... 139
Capitolul 14 Rudele Bilderberg ... 156
Capitolul 15 Uniunea Nord-Americană ... 174
Capitolul 16 Conspirație sau clubul vechilor prieteni? ... 189
Capitolul 17 Clubul Bilderberg și Noua Ordine Mondială ... 211

Datele și locurile de întrunire ale Clubului Bilderberg ... 225
Membri americani ai Clubului Bilderberg ... 228
Comunicat de presă Bilderberg ... 238
Lecturi suplimentare ... 240
Index ... 242

Capitolul 1

Patriotul și prințul

În comedia The History Boys (Băieții de la Istorie) scrisă de dramaturgul britanic Alan Bennett, care a devenit un hit pe West End și Broadway și care a fost ulterior ecranizată, opt studenți se pregătesc pentru examenele de admitere la Universitatea Oxford, Unuia dintre ei, ale cărui interese sunt mai degrabă de natură sportivă decât școlară, i se cere să ofere o definiție a istoriei, După un moment de reflecție profundă și chinuitoare, el răspunde: „Cum definesc eu istoria? Păi, este un șir de evenimente, unul după altul.”

Definiția aceasta se aplică aventurilor extraordinare ale unui intelectual polonez exilat, un adevărat patriot, care este recunoscut ca părintele Clubului Bilderberg.

Șirul de evenimente a început cu două luni înainte de 17 aprilie 1888, când Joseph Hieronymus Retinger s-a născut în Cracovia, în provincia Imperiului Austro-Ungar cunoscută pe atunci ca Galiția, dar care pe viitoarele hărți ale Europei avea să fie numită Polonia.

Într-o cuvântare ținută în fața parlamentului german pe 6 februarie 1888, prințul von Bismarck s-a lăudat: „Noi, germanii, ne temem doar de Dumnezeu și de nimic altceva pe lume.”

Fanfaronada aceea se baza în mare măsură pe pactul militar Tripla Alianță încheiat între Germania, Italia și Austro-Ungaria, care promitea ajutor reciproc dacă vreuna dintre semnatarele sale intra în război cu Rusia, Marea Britanie sau Franța, ori cu o alianță a acestora. La acea vreme, când Bismarck se adresa Reichstagului, Germania era condusă de cel ce semna se tratatul, împăratul Wilhelm 1, care domnise douăzeci și șapte de ani și care mai avea doar șase luni până să împlinească nouăzeci și unu de ani. După decesul lui, pe 9 martie 1888, coroana i-a revenit fiului său, Frederic Wilhelm, în vârstă de cincizeci și șapte de ani. Bolnav de cancer la gât în stadiu terminal și incapabil să vorbească, el a decedat pe 15 iunie și a fost urmat de fiul său, Wilhelm al II-lea, în vârstă de douăzeci și nouă de ani.

La douăzeci și patru de ani după seria aceasta de decese, în anul nașterii lui Joseph H. Retinger, care în Europa a devenit cunoscut ca „anul celor trei împărați”, kaiserul Wilhelm a invocat termenii tratatului pentru a ajuta Austro-Ungaria într-un război cu Rusia. Întrucât Rusia semnase o alianță de apărare mutuală cu Marea Britanie și Franța, a urmat Primul Război Mondial. Subjugarea țării sale natale l-a făcut pe Retinger să nutrească dorința de a pune capăt conflictelor europene printr-o unificare a continentului care să asigure independența Poloniei.

Joseph era mezinul celor patru copii ai lui Jozef Stanislaw Retinger, consilier juridic privat și sfătuitor al eminentului nobil polonez contele Wladyslaw Zamoyski. Sclipitor și interesat de studii ce păreau să-I îndrepte spre cler, Joseph a fost luat sub aripa contelui Zamoyski după moartea tatălui său și a intrat la un seminar, dar în scurt timp a înțeles că nu va putea rezista jurământului de celibat.

Cu sprijinul financiar al contelui, Retinger a plecat în anul 1906 la Paris, ca să studieze la Sorbona.

La optsprezece ani, student chipeș la Ecole des Sciences Politiques și având legături admirabile cu nobilimea, el s-a trezit întâmpinat cu căldură în societatea pariziană. Printre noii săi prieteni se numărau marchizul de Castellane și un cerc de tineri și scânteietori artiști, pictori, muzicieni și scriitori. Când nu-și petrecea după-amiezile și serile în saloanele plușate ale aristocrației franceze sau sorbind vin în cafenelele de pe malul stâng al Senei. Retinger asculta ultimele compoziții de Maurice Ravel și Francois Poulenec sau citea manuscrisele cele mai recente ale lui Francois Mauriac și Andre Gide. Dovedindu-i sponsorului său că niciuna dintre diversiunile acelea încântătoare nu-i afectau studiile, el l-a anunțat cu mândrie pe conrele Zamoyski în anul 1908 că obținuse titlul de Docteur des Lettres în Științe politice și că devenise, la douăzeci de ani, cel mai tânăr doctor din istoria Sorbonei. Continuându-și educația la Universitatea din Munchen, Retinger a studiat psihologia comparativă. Revenit la Cracovia în 1912, a înființat o revistă literară lunară și s-a însurat cu frumoasa și tânăra poloneză Otylia Zubrzycka.

Pentru că războiul părea iminent, Consiliul Național Suprem, un grup de activiști pentru independența poloneză, i-a cerut lui Retinger să deschidă un birou la Londra de unde să susțină cauza Poloniei. Patrioți, idealiști și visători, ei își imaginau un final al războiului care va duce la destrămarea Imperiului Austro-Ungar, ceea ce ar fi însemnat o redesenare a hărții Europei, în care fostele provincii ale Imperiului aveau să-și ocupe locul de țări independente în lumea cea nouă. Pentru Retinger, însă, visul unei Polonii independente includea speranța că noile state ale Europei postbelice vor crea un sistem grație căruia nu vor mai exista niciodată războaie.

Așa cum procedase și în Paris, Retinger a legat prietenii nu numai printre politicieni, ci și în lumea literară și artistică, fiind cel mai apropiat de renumitul scriitor polonez Joseph Conrad, autorul romanelor Inima întunericului și Lord Jim. Pe când Retinger, Conrad și soțiile lor se aflau în vacanță în Galiția, în vara anului 1914, Austro-Ungaria și Rusia, și aliata Austro-Ungariei, Germania, au pornit războiul. Legate prin Antantă, Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei și Austro-Ungariei, ceea ce a dus la declanșarea Primului Război Mondial. Retinger a salutat conflictul ca pe o oportunitate de a-și folosi contactele politice din Anglia și Franța pentru a convinge Austria să se desprindă de Imperiu și să încheie pacea, deschizând astfel ușa pentru independența Poloniei. Declarat persona non grata în Austria, etichetat ca dușman și condamnat la moarte în Germania, și nedorit în Anglia, sărac lipit, el s-a refugiat în Spania și apoi în Mexic.

Trecut deja de treizeci de ani, Retinger a urmat același stil de viață pe care și-l formase în Paris și Londra, asociindu-se cu artiști, scriitori, intelectuali și persoane motivate politic. Printre prietenii pe care și i-a făcut s-au numărat Luis Napoleon Morones, conducătorul Conferinței Regionale a Muncitorilor Mexicani, și Plutarco Elias Calles, care ulterior a devenit președintele Mexicului. Grație acestei din urmă prietenii, guvernul mexican i-a cerut lui Retinger să medieze o dispută între Statele Unite și Mexic legată de drepturile companiilor petroliere americane. În decursul călătoriilor efectuate în Statele Unite în numele Mexicului, Retinger a legat prietenii cu lideri americani, printre care Felix Frankfurter, viitorul judecător al Curții Suprerne, care l-a ajutat să obțină un pașaport polonez nou.

Liber din nou să călătorească în Europa, Retinger se găsea la Londra pe 1 septembrie 1939, când Germania a invadat Polonia. După formarea unui guvern polonez în exil la Londra, el a devenit principalul consilier politic al premierului, generalul Wladyslaw Sikorski.

În toamna anului 1941, Retinger l-a însoțit pe Sikorski în Africa de Nord, pentru a-i vizita pe soldații regimentului Carpații Polonezi, care, alături de britanici și alte trupe, apărau portul tunisian Tobruk, asediat de trupele germane Afrika Korps, conduse de generalul Erwin Rommel.

După trei ani, la vârsta de cincizeci și șase de ani, Retinger s-a parașutat în țara sa natală, ocupată de germani. în Operatiunea Salamandra, el a fost cel mai vârstnic om parașutat vreodată într-o misiune pe timp de război. A purtat uniformă britanică și a avut acte care-l identificau drept căpitanul Paisley. Potrivit relatării unui participant la misiune, membrii Armatei Țării (Armia Krajowa) aflați în exil l-au privit cu suspiciune și au dorit să-l lichideze în timpul operațiunii. Aceștia au aranjat dispariția a două două containere esențiale cu echipament... Avionul a decolat  cu combustibilul curgând din rezervor... Lui Retinger i-au fost furate actele și a fost împiedicat să se urce în avion, iar o infirmieră/asasin pe nume Izabela Horodecka urma să-i injecteze o substanță letală, însă i-a administrat numai jumătate din doză. Retinger a supraviețuit tentativei de otrăvire, dar întoarcerea la Londra i-a fost întârziată cu două luni. Paralizat timp de câteva luni, el și-a petrecut convalescența în hotelul Dorchester.

Când nu era plecat din Londra în misiuni, Retinger îi reunea pe miniștrii de externe în exil care se stabiliseră în Marea Britanie, începând să promoveze ideea unei Uniuni Europene (UE) postbelice. Multe din discuțiile acelea se purtau cu ocazia prânzului în hotelul Claridges, sub președinția prințului olandez Bernhard. Un rezultat al discuțiilor purtate în hotelul Savoy în 1944 a fost formarea Uniunii Benelux (Olanda, Belgia și Luxemburg).

După terminarea războiului, Retinger a fost prezent la o conferință pe tema „Un continent european”, ținută la Chatham House (Institutul Regal de Relații Internaționale). La începutul lunii mai 1946, el a plecat la Bruxelles, pentru a se alătura ministrului belgian Paul van Zeeland la o reuniune a Ligii Europene pentru Cooperare Economică, la care au fost invitați reprezentanți ai SUA. În anul 1947, Retinger a început să facă pregătiri pentru un Congres al Europei la Haga, în mai 1948, la care au participat, printre alții, Winston Churchill, Konrad Adenauer din Germania de Vest, premierul britanic Anthony Eden și filozoful Bertrand Russell. Între 7 și 11 mai 1948, delegați din toată Europa și observatori din Canada și Statele Unite s-au reunit în Olanda pentru întâlniri prezidate de Churchill, care au adunat opt sute de reprezentanți dintr-un larg spectru politic și le-au oferit oportunitate a de a discuta ideea creării UE. S-a făcut apel pentru o Uniune Europeană politică, economică și monetară, iar conferința aceea a avut o influență profundă asupra formei Mișcării Europene, care a fost creată oficial pe 25 octombrie 1948. Descris de un participant ca fiind „opera personală a lui Retinger”, Congresul Europei a pus bazele formării peste nouă luni a Consiliului Europei, care, la rândul său, a fundamentat Parlamentul European.

Joseph Retinger, care era doctor în științe politice la Sorbona, știa că ideea de unitate europeană nu reprezenta o noutate.

„În secolul al XVIII-lea, filozoful Montesquieu remarca: «Ori de câte ori, în trecut, Europa a fost unită prin forță, unitatea n-a supraviețuit mai mult decât durata unei singure domnii»...

În 1871, romancierul francez Victor Hugo a implorat: «Să avem Statele Unite ale Europei; să avem o federație continentală; să avem libertate europeană».

În 1922, contele Richard Coudenhove-Kalergi a întemeiat Uniunea Paneuropeană.

În 1941, Andre Malraux a propus un «New Deal european», care preconiza o Europă federală fără URSS.

Într-o scrisoare datată octombrie 1942 și adresată Cabinetului de Război britanic, Churchill a scris: «Deși în prezent este greu de afirmat așa ceva, am încrederea că familia europeană poate acționa unită sub un Consiliu al Europei. Aștept cu nerăbdare Statele Unite ale Europei».

Într-un discurs ținut pe 19 septembrie 1946 la Universitatea Zurich, tot Churchill a declarat: «Trebuie să clădim un echivalent al Statelor Unite ale Europei».

În mare măsură datorită eforturilor lui Retinger, la Congresul Europei de la Haga, aproape o mie de europeni importanți din șaisprezece țări au cerut înființarea unei Europe Unite. În iulie 1848, Retinger a plecat în Statele Unite împreună cu Churchill, diplomatul Duncan Sandys și fostul Prim-ministru belgian Paul-Henri Spaak , pentru a colecta fonduri, ceea ce a dus la înființarea Comitetului American pentru o Europă Unită, pe 29 martie 1949. Primul președinte al acesteia a fost William Donovan, cel dintâi director al OSS din timpul războiului. Vicepreședinte era Allen Dulles, viitorul director al CIA.

Retinger a notat ca intr-o „cuvântare istorică ținută pe 5 iunie 1947, generalul George C. Marshall, secretar de stat, a făcut propuneri pentru ajutorul european cunoscut ca «Planul Marshall», care cerea de asemenea unificarea Europei”,

„Pe 17 martie 1948, un tratat pe cincizeci de ani semnat la Bruxelles de Anglia, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg anunța «colaborarea în problemele economice, sociale și culturale, și pentru autoapărare colectivă».

Pe 5 mai 1949, miniștrii de externe din zece țări europene au semnat la Londra un tratat care prevedea «o mai mare unitate europeană, îmbunătățirea condițiilor de viață și a valorilor umane esențiale în Europa și susținerea principiilor democrației parlamentare, a statului de drept și a drepturilor omului», Tratatul căuta să promoveze unitatea, atât socială, cât și economică,” Membrii săi erau Belgia (1949), Danemarca (1949), Franța (1949), Irlanda (1949), Italia (1949), Luxemburg (1949), Olanda (1949), Norvegia (1949), Suedia (1949), Anglia (1949), Grecia (1949), Turcia (1949), Islanda (1949) și Germania de Vest/RFG (1951), „Consiliul Europei era deschis tuturor statelor europene care au acceptat «principiul statului de drept și posibilitatea ca toate persoanele din jurisdicția lor să beneficieze de drepturile omului și libertăți fundamentale»,” Sediul se afla în Strasbourg, Franța, iar miniștrii se întâlneau de două ori pe an, adjuncții lor se întâlneau de zece ori pe an și 154 de delegați se reuneau la congrese.

În anul 1949, „Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO – «North Atlantic Treaty Organization»), „ era o alianță de apărare menită să implementeze Tratatul Atlanticului

Pag. 19 – 25