Suflete de foc (Octogon 083)

Sărutul diafan al morții

Deși sunt adormit buștean, simt apropierea pericolului. Îl aud ca un glas de tunet – Varaain! Chiar mi se pare că mă aud chemat pe nume. Mă trezesc brusc și apuc să strig:

– Frână, Bălaiule!

Lipoveanul frânează instantaneu. Centura de siguranță mă ține legat de scaun, să nu zbor prin parbriz. Probabil, roata stângă a prins polei sub. ea, căci ne răsucim perpendicular pe șoseaua goală. Spatele mașinii se sprijină în parapetul care separă autostrada de pădure. Motorul s-a oprit și o liniște profundă ne învăluie. Indianul Corday se adună de pe bancheta din spate, întrebând:

– Ce s-a întâmplat, Va...

Explozia ne ia pe nepregătite. Bolidul nostru se comportă ca un armăsar nărăvaș. Își ridică botul, cabrându-se și scrâșnind din fierărie. Urmează un moment de cumpănă, apoi mașina se răstoarnă pe spate. Ne prăbușim printre arbori, de la mai mult de zece metri înălțime. Ne-am dus pe copcă, apuc eu să gândesc și mă strâng ghem. Energia din mine se extinde, pentru a amortiza impactul. Ne lovim de un arbore și simt că a cedat caroseria. Tabla se strânge și ne apasă din toate direcțiile, însă, de bine, de rău, ne-am oprit din cădere. Sunt amețit de lovitură, dar încă raționez normal, Ordon, cu voce răgușită:

– Afară!

Sunt prins în scaun, cu capul între picioare. Simt însă mâinile indianului. Îmi taie centura de siguranță și mă extrage din air bag. Un val de aer rece îmi răcorește fața. Parbrizul din spate e spart. Mă las împins prin el și-i poruncesc:

– Scoate-l pe lipovean!

Deasupra, pe autostradă, se aud zgomote de motoare. O mașină de teren și câțiva motocicliști, constat eu, după ce ascult câteva secunde. Autovehiculele opresc în dreptul nostru. În următoarea clipă, o ploaie de gloanțe se revarsă peste noi. Văd și flăcările de la gurile pistoalelor mitralieră. Prin aerul curat, simt miros de benzină. Înseamnă că rezervorul nostru s-a fisurat. Câteva secunde ne despart de-un foc de artificii ca la Hollywood.

– Indios, sunteți bine? întreb eu în șoaptă.

– OK! mă asigură Corday, din stânga.

– Cât mai departe de mașină! îi îndemn eu.

Încep să mă târăsc prin frunzele moi și umede. Mai departe, cât mai departe de bomba incendiară, e gândul meu. Cei din autostradă vorbesc în gura mare. Se vede că nu-și fac nici un fel de probleme. Cine să-i observe la ceasul ăsta din noapte? Au încetat focul de arme și parlamentează. Posibil să încerce să vină după noi. a nouă explozie îmi contrazice acest gând. Au tras, cu un aruncător de grenade, direct în mașină. Înseamnă că au dispozitive de vedere pe timp de noapte, cu infraroșii.

– S-a dus cotiga noastră, mormăie Bălaiul, cu ochii la incendiu.

– Bine că suntem întregi, îi arăt eu partea pozitivă a situației.

– Pe naiba! ripostează el. Pedestrași, în codru și numai în sacouri. Ne vede Dumnezeu.

Într-adevăr, situația e cam cotoibilă. Începutul de aprilie din munții Jura e rece și noi suntem ambalați cam sprinten.

– Cam cât să mai fie până la Geneva? Întreb eu.

– Dacă ne lasă ‚ăia să plecăm la Geneva, ne atrage indianul atenția.

– Cine mă-sa ne-a ieșit cu daru-n drum? se revoltă lipoveanul.

– Niște mârlani, îi răspund eu cu ochii pe jocul lanternelor din autostradă. Vor să ne sufle-n lumânări, fără a se prezenta.

– Ba cred că vor să facem cunoștință, mă contrazice indianul. Trei au pornit încoace.

Numai ochii lui de șoim puteau zări mișcarea pizmașilor prin întunericul din jur. Tipii vin să se asigure că ne-au fript șoriciul definitiv și iremediabil. Asta nu prea e pe placul nostru. Când vor constata că ne-am topit din machină, vor începe hăituiala. Cu ce naiba să le facem față, când armele au rămas în hârbul incendiat? Răsuflu ușor și-mi controlez corpul. Mă doare în mai multe locuri si sângele îmi curge de-a lungul mâinii stângi, din umăr. M-a atins vreun glonte rătăcit, într-un moment când nu aveam psihocâmpul expandat.

– Trebuie să ne ascundem mai în interior, calculez eu următoarea mișcare.

– Eu am pistolul cu amortizor și pumnalul, ne anunță Corday.

– Încă-i bine, constat eu. Haidem!

Ne ridicăm și pornim tupilați, din arbore în arbore, către interiorul pădurii. Pietrele umede ne lunecă sub picioare, semn că suntem prin preajma unui masiv măcinat. Începem să urcăm, sprijinindu-ne în mâini. Din spate, se aud vocile alarmate ale urmăritorilor. Au descoperit că prada le-a dispărut de sub boticuri. Precis, nu se vor mulțumi să se cărăbănească. Cine iese la drumul mare, după miezul nopții, n-o face să se distreze. Gașperii sunt lichidatori de casă mare. încă nu știu a cui casă, căci noi am călcat pe bombeu cam mulți granguri ai Lumii. Dacă ar fi să notez toți tipii care ne visează reci și cu mâinile pe piept, ar rezulta un ceaslov mai gros decât biblia. Tocmai de aia e greu să ghicesc cine ne-a așteptat la cotitură, în pădurea elvețiană.

Fiuuuu! Un glonte fluieră printre țestele noastre.

E prea la fix să cred că-i din întâmplare. Precis, somebody ne vânează cu o armă dotată cu sculă pe infraroșii.

– Adăpostiți-vă! ordon eu. Pizmașii ne văd.

– Iar noi bâjbâim ca niște chiori, mârâie Bălaiul. Ce faci, piciule? Descânți sau nu?

– Gurița mică! îl îndemn eu și mă întind după un arbore gros.

Din naștere, văd destul de bine prin întuneric, cam ca pisoii. Scot capul din adăpost și arunc o privire. Arborii, luminați de o Lună mare cât o mămăligă, aruncă umbre înșelătoare. Încolo, nici o mișcare. Probabil, lunetistul inamic așteaptă cu degetul pe trăgaci. Avantaj el.

– Nu mișcați! șoptesc eu.

– Asta visează și ăia, bombăne lipoveanul. Să nu mai mișcăm once and forever.

Nu-l bag în seamă. Are gura mare, da’i băiat fain. Mă concentrez asupra umbrelor din față. Mi se pare că am reușit să localizez unul din urmăritori. Sângele s-a încleiat pe omoplat și pectoral, așa că nu pot să-mi mișc mâna stângă. Frigul a început să mă cuprindă. Mă strădui să nu-i dau atenție. Trebuie să scăpăm de kilerii pizmași cât mai pe tăcute. Până la ziuă, mai sunt vreo patru ore. Timp berechet să ne jucăm de-a hoții’ și vardiștii, da’ nouă nu ne place jocul ăsta. Nici dumneavostră, amicilor mei cititori, nu v-ar plăcea să vă târâți prin pădure, tremurând de frig și cu niște ucigași de meserie în cârcă.

Am reușit să mă concentrez perfect, semn că mi-am revenit la normal. Energia clocotește în mine, gata să irupă. Caut din ochi pizmașu’ căruia să-i fac o „bucurie” și nu reușesc să-l găsesc. Se vede că tipii sunt profesioniști first class, nu adunătură. Mă văd nevoit să schimb tactica. În locul fulgerului psihic cu care intenționam să dilesc inamicii, trimit în cercetare o mică șuviță psihică. Încerc să vizualizez urmăritorii. O treabă deșteaptă, dacă e făcută cu cap.

Nu m-am înșelat. Lunetistul dușman stă în spatele unui hățiș, cu ochiul în lunetă și cu degetul pe trăgaci. Îi dă mâna să aștepte, căci e înțolit într-o scurtă matlasată, cu glugă. Îi memorez bine poziția și împing spionul psihic mai departe. În spatele lui, încă doi șmecheri, cu pistoale mitralieră, stau cuminți pe burtă, ca niște dulăi. N-au scule de văzut prin noapte, așa că așteaptă la plesneală. Îi memorez și pe ei, apoi îmi retrag spionul psihic. Răsuflu adânc, să-mi revin după efort și-l strig încetișor pe Corday.

– Ordin! răspunde indianul.

Pag. 3 – 7