MIREASA DE GHEAȚÃ
În ciuda faptului că lucra de aproape doi ani în „camera morții”, Mădălina pășea cu inima strânsă către camera de gardă. Un sentiment acut de disconfort o încerca. Așa cum o încercase în prima zi, când dăduse ochii cu zecile de morți, scoși, unul câte unul, din salonul de reanimare, ca niște baloturi oarecare. Brancardierii glumeau și discutau banalități, în timp ce târau cu nepăsare cadavrele „produse” în timpul nopții. Atunci i se făcuse rău și, pentru câteva zile, o bântui se gândul să se lase de meserie. Cu ce să trăiești, însă? Din prăpăditul de salariu al tatei și din ajutorul de șomaj al mamei, abia aveau ce băga în gură, astfel că, mai mereu, erau în urmă cu plata altor angarale. De câteva ori, fuseseră somați pentru neplata electricității iar telefonul ajunsese un lux. Își luase inima-n dinți și rămăsese pe loc. Un salariu sigur era, totuși, un ban în casă. Asta n-o oprea ca, ori de câte ori pătrundea pe holul larg, luminat de neoane, să simtă senzația de sfârșire. Senzația că murea odată cu fiecare „client”.
De data aceasta, senzația era și mai acută. Ceva o apăsa pe suflet, de parcă acolo, la reanimare, ar fi zăcut cineva apropiat. Mădălina simțea din nou senzația pieirii. Inima i se ridicase în furca pieptului. O simțea cum bătea tare, tare, tot mai tare. Un început de frică o cuprinsese. Se forță să pășească calm, repetând cele învățate de la colegele cu state vechi în „fabrica morții”: S-au dus într-o lume mai bună. Oricum, aici, pe Pământ, e prea mult jeg sufletesc și prea multă sărăcie.
Din mers, recepționă spusele Doiniței Segărceanu:
– Aia frumoasă de la doi a dat în primire. Să-i aprindă careva o lumânare!
În pofida autosugestiei, Mădălina simți din nou că i se înmuiau picioarele. Nu i se mai retezau ca la început, dar o senzație de slăbăciune le prindea de sus în jos, încât aproape nu mai putea face un pas. Instinctiv, pipăi în buzunarul halatului, de parcă n-ar fi știut că avea tot ce era necesar. La începutul carierei, gândul că va umbla cu lumânare și brichetă în buzunar o îngrozise peste limite. Când, în urmă cu doi ani, o văzuse pe asistenta șefă Mămulean aprinzând liniștită lumânarea la capul unui decedat, leșinase. Se trezise în cabinet, pe patul de consultații, cu doctorul Radeș la capul ei. Bătrânul îi zâmbea încurajator:
– Ce-i porumbițo, te-ai speriat de mireasa de gheață?
– Mireasa de gheață?! repetase ea prostește.
– Da. O femeie splendidă, blondă, cu ochii albaștri, îmbrăcată în voal alb. Aceasta este moartea. Sau, cel puțin, așa o văd eu.
– Eu nu mai pot, bâiguise tânăra asistentă, Mădălina.
– Ba poți! o contrazisese doctorul. Dacă-ți face bine, îți poți imagina că e un mire blond, cu părul lung, cu ochii albaștri, nevinovați...
Mădălina se scuturase ca în friguri și leșinase din nou. Oricum, imaginea sugerată de doctor îi rămăsese înfiptă în memorie: moartea, o femeie frumoasă, blondă, cu voal alb. Sau, poate, un bărbat frumos,cu ochi albaștri... Ori de câte ori auzea chemarea obișnuită, să aducă careva o lumânare și un chibrit! imaginea îi revenea cu încăpățânare în memorie. Și asta se întâmpla de câteva ori pe noapte. Din această cauză, Mădălina ura nopțile. I se părea că, în turele de noapte, oamenii mureau mai grabnic și mai fără rost.
Mădălina se răcise toată. Automat, scoase din buzunar căpețelul de lumânare și bricheta împingând ușa salonului doi. În lumina slabă, de veghe, observă persoanele de lângă patul decedatei: un bărbat, soțul și trei fetițe. Bărbatul, cu capul descoperit și cu căciula în mână, își frământa durerea
în tăcere. Lângă el, fata mai mare, de vreo șaisprezece ani. plângea fără zgomot. Lacrimile îi curgeau ca două pârâiașe pe obrazul palid, de adolescentă. Copila nu și le ștergea. Mâinile ei se încleștaseră a neputință în fața tragediei. Cele două fetițe mai mici nu plângeau. Se strânseseră una în alta și priveau uimite, poate că și speriate, la mama lor.
Mădălina își înghiți lacrimile, făcu un efort să-și doboare nodul din gât și șopti:
– S-a dus într-o lume mai bună și mai dreaptă...
Ochii bărbatului se ridicară de pe figura moartei, s-o privească. În ei, Mădălina citea neîncrederea. Și oboseala. Și ura la adresa miresei de gheață. Sau, poate, a mirelui. Aprinse, cu mâini tremurânde, lumânare a, lipind-o de noptieră. Apoi, închise ochii și începu să se roage așa cum gândise ea că e bine:
– Doamne, Dumnezeul nostru, sloboade femeia asta din lanțurile durerii și întunericului! Coboară o clipă de liniște peste copiii și bărbatul ei!
Flacăra lumânării se unduia lin, sub șuvița de aer de la aparatul de aer condiționat. Pe fața liniștită a decedatei se așternuse un zâmbet liniștit. Ai fi zis că dormea și zâmbea prin somn. Se vedea că murise împăcată, fără a fi conștientă de trecerea către cealaltă lume. Era o femeie tânără, până în patruzeci de ani, cu figură angelică, încadrată într-o podoabă bogată de păr negru ca pana corbului. Sub imperiul unui gând necontrolat, Mădălina își pipăi pletele negre, lungi, legate într-o panglică, cum cerea regulamentul profesiei. Și ea avea păr negru ca moarta. Și ea avea ochi verzi luminoși... Abia atunci, realiză că decedata semăna surprinzător de mult cu ea și că nimeni nu gândi se să-i închidă ochii. întinse mâna să facă ea gestul cuvenit însă bărbatul o opri:
– Lăsați-o, domnișoară, să mai cred o clipă că-i vie!
Mădălina simți că toate cerurile din lume se spărseseră și curgeau către Pământ. Erau goale. Nici un sfânt să plângă mama plecată prematur dintre vii. Nici un înger s-o ia de mână, să-i arate drumul către împărăția cea fără de sfârșit. Numai disperare și gol. Lăsă mâna întinsă să-i cadă și făcu
câțiva pași înapoi, cu gând să iasă din salon. Mersul i se frânse în patul din spate. Mădălina se întoarse, sa-și găsească drumul de ieșire din salon. în aceeași clipă, un val de emoție se prăvăli peste ea. Ochii i se fixaseră hipnotic pe rănitul din pat. Nu-și putea desprinde privirea de pe figura lui. Fata înregistră automat, ca un mesaj venit din altă lume, remarca rece, profesională, a Doinei Segărceanu:
– Se duce până-n ziuă. Păcat de el, că e tânăr și frumos!
Mădălina era deja sloi de gheață. Bărbatul, cu trupul învelit în pansamente, doar cu fața liberă, era foarte tânăr. Să fi avut douăzeci și doi-douăzeci și trei-de ani. Blond, cu părul lung, ondulat natural. Cu o figură abia atinsă de asprimile trăsăturilor bărbătești. Ca un înger, gândi ea. Dacă are și ochi albaștri, lip! Dădu să întindă mâna, să-i deschidă ochii dar brațul refuza s-o asculte. Trebuie să plec! gândi fata. Nici picioarele n-o ascultau, Însă. Rămase așa, câteva minute, cu privirea pironită pe chipul tânăr, frumos, de zeu rebel. Trebuie să plec! își repeta ea cu încăpățânare. Poate și cu disperare. În ciuda acestor comenzi conștiente, picioarele nu se desprindeau de pe gresie.
– E fiul lui Antonescu bancheru’, o informă Doina din mers. L-au scos cu aparatu de sudură din mașina făcută plăcintă. Era și beat pe deasupra. Nu scapă!
Parcă pentru a o contrazice, bărbatul deschise ochii lent, lent, ca o păpușă mecanică. Mădălina se trezi într-o lumină albastră deschis. O privire cuminte, nevinovată, de copil. Uitase că trebuia să țipe. Mâna dreaptă i se întinse fără vreo comandă. Vârfurile degetelor ei atinseră pielea moale a obrazului. Era rece, rece. Se duce pănă-n ziuă, își aminti ea prognoza. Simțea cum un val imens o lua pe sus, o purta, o amețea și o arunca pe un țărm străin și singuratic. Făcu un efort supraomenesc, se răsuci și plecă grăbită către camera de gardă a secției de reanimare. Prin creier, îi vuia furtuna gândurilor fără frâu, iar pe retină îi juca o singură imagine. Imaginea zeului blond cu ochii albaștri. Nici un capăt de gând nu se lega cum trebuia. Simțea numai o poruncă imperioasă, căreia abia îi rezista, de a fugi. Să fugă cât mai rapid și cât mai departe. Simțea încă pe vârfurile degetelor răceala obrazului atins. Și auzea vorbele nepăsătoare ale Doinei: Se duce până-n ziuă.
În cabinetul micuț, din capătul salonului unu, doctorița Daniela Cihodaru fuma cu sete, studiind un vraf de analize. Nici măcar nu întoarse capul să răspundă salutului Mădălinei. Mormăi numai:
– Ia loc, donșoară! Bea un gât de vodcă, că te simt cu stomacu-n gât!
Mădălina se lăsă să cadă pe scaunul din fața doctoriței, gândind dacă mai și beau, o iau razna. își turnă, totuși, un
Pag. 3 – 7 |
Adevăr Divin
