Ezoterismul creștin [editura Herald]

În ciuda originilor inițiatice ale creștinismului, acesta, în starea sa actuală, nu este cu siguranță nimic altceva decât o religie, adică o tradiție de ordin exclusiv exoteric, neavând în el însuși alte posibilități decât cele ale oricărui exoterism; el nu le pretinde de altfel în niciun fel, deoarece nu e vorba niciodată în ceea ce-l privește de altceva decât de a obține „mântuirea”. O inițiere poate firește să i se suprapună, și ar fi necesară chiar pentru ca tradiția să fie într-adevăr completă, posedând efectiv cele două aspecte exoteric și ezoteric; însă, în forma sa occidentală cel puțin, această inițiere, în fapt, nu mai există în prezent.

E de altfel evident că respectarea riturilor exoterice este suficientă din plin pentru a atinge „mântuirea”; asta e deja mult, desigur, și chiar tot ce poate pretinde în mod legitim, astăzi mai mult decât oricând, imensa majoritate a ființelor umane; dar ce Vor face, în aceste condiții, cei pentru care „Paradisul nu este încă decât o închisoare?

Cuvânt înainte (Jean Reyor) ... 5

SCURTÃ PRIVIRE ASUPRA EZOTERISMULUI CREȘTIN

PARTEA ÎNTÂI

Structura și caracteristica tradiției creștine ... 17

Despre limbile sacre ... 19

Creștinism și inițiere ... 25

PARTEA A DOUA

Despre câteva organizații inițiatice creștine ... 49

Păzitorii Pământului Sfânt ... 51

Limbajul secret la Dante și la „Fedeli D’amore” I ...          65

Limbajul secret la Dante și la „Fedeli D’amore” II ... 85

Noi considerații despre limbajul secret la Dante      ... 97

„Fedeli D’amore” și „Curțile Amorului” ... 105

Sfântul Graal ... 117

Inima-Sacră și legenda Sfântului Graal ... 139

SFÂNTUL BERNARD ... 151

CAPITOLUL 1

DESPRE LIMBILE SACRE

Am remarcat în trecere, de câtva timp, că lumea occidentală n-a avut la dispoziție o altă limbă sacră în afara ebraicii; acesta este, la drept vorbind, un fapt destul de ciudat și care necesită câteva observații; chiar dacă nu are pretenția de a rezolva diferitele chestiuni ce se pun în legătură cu acest subiect, acest fapt nu este lipsit de interes.

Este evident că, dacă ebraica poate juca acest rol în Occident, e datorită filiației directe ce există între tradițiile iudaică și creștină și a încorporării Scripturilor ebraice în Cărțile sacre ale creștinismului însuși; însă ne putem întreba cum se face că acesta nu are o limbă sacră care să-i aparțină în mod propriu, cazul său apărând, printre celelalte tradiții, ca realmente excepțional.

În această privință, e important înainte de toate să nu se confunde limbile sacre cu limbile în mod simplu liturgice: pentru ca o limbă să poată acoperi acest din urmă rol, e suficient în fond ca ea să fie „fixată”, ferită de variațiile continue pe care le suferă obligatoriu limbile ce sunt vorbite în mod obișnuit: însă limbile sacre sunt în mod exclusiv cele în care sunt formulate Scripturile diferitelor tradiții.

Se înțelege de la sine că orice limbă sacră este în același timp, și cu atât mai mult, și limba liturgică sau rituală a tradiției căreia îi aparține, dar reciproca nu este valabilă; astfel, greaca și latina pot foarte bine, la fel ca și câteva alte limbi vechi, să joace rolul de limbi liturgice pentru creștinism, dar ele nu sunt nicidecum limbi sacre; chiar dacă s-ar presupune că ele au putut avea odinioară un asemenea caracter, acesta era în orice caz valabil în tradițiile dispărute, cu care creștinismul nu are .in mod evident niciun raport de filiație.

Absența limbii sacre în creștinism devine și mai frapantă când se remarcă faptul că, chiar pentru ceea ce ține de Scripturile ebraice, al căror text primitiv există totuși, mi se folosesc totuși „oficial” decât traducerile greacă și latină”. Cât privește Noul Testament, se știe că textul său nu este cunoscut decât în greacă, și că pe acesta se bazează toate versiunile în alte limbi, chiar în ebraică și în siriacă; or, cel puțin în cazul Evangheliilor, e desigur imposibil să se admită că aceasta ar fi adevărata lor limbă, vrem să spunem cea în care au fost pronunțate înseși cuvintele lui Hristos.

E posibil, totuși, ca ele să nu fi fost scrise niciodată în mod efectiv decât în greacă, fiind transmise anterior, în limba originară, pe cale orală: dar, în acest caz, se poate pune întrebarea de ce nu s-a făcut fixarea în scris, atunci când ea a avut loc, și în această limbă; și ar fi foarte greu să se răspundă la această întrebare.

Oricum ar fi, problema nu este lipsită de inconveniente în anumite privințe, căci numai o limbă sacră poate să asigure invariabilitatea riguroasă a textului Scripturilor; traducerile variază inevitabil de la o limbă la alta și, în plus, ele nu pot fi niciodată decât aproximative, fiecare limbă având modurile ei de expresie proprii ce nu corespund întocmai celor ale altora; chiar atunci când redau cât mai bine cu putință sensul exterior și literal, ele ridică în orice caz multe obstacole pătrunderii altor sensuri mai profunde: și se pot înțelege de aici unele dintre dificultățile cu totul speciale pe care le prezintă studiul tradiției creștine pentru cine nu vrea să se limiteze la simple aparențe mai mult sau mai puțin superficiale.

Firește, asta nu înseamnă nicidecum că n-ar exista cauze pentru care creștinismul are acest caracter excepțional de a fi o tradiție fără limbă sacră; dimpotrivă, ele există cu siguranță, dar trebuie să se recunoască faptul că nu apar în mod clar la prima vedere, și e necesar fără îndoială, pentru a ajunge la ele, un travaliu considerabil pe care nu intenționăm să-l întreprindem; de altfel, aproape tot ce se leagă de originile creștinismului și de primele sale perioade este din nefericire învăluit în multe obscurități. S-ar putea de asemenea pune întrebarea dacă nu există un anumit raport între acest caracter și un altul ce nu este aproape deloc mai puțin singular: creștinismul nu posedă echivalentul părții în mod propriu „legale” a altor tradiții; acest lucru este într-atât de adevărat încât, pentru a suplini această lipsă, el a trebuit să adopte spre folosință vechiul drept roman, căruia i-a adus de altfel adăugiri, dar care, pentru a-i fi proprii, nu-și aveau în plus sursa în Scripturile înseși.

Apropiind aceste două stări de fapt pe de o parte, și amintindu-ne pe de altă parte că, așa cum am remarcat în alte ocazii, anumite rituri crești ne apar într-un fel ca o „exteriorizare” a unor rituri inițiatice, ne-am putea chiar întreba dacă creștinismul originar nu era în realitate ceva foarte diferit față de tot ce se poate gândi actualmente, dacă nu în ceea ce privește doctrina însăși, cel puțin în privința scopurilor în vederea cărora a fost constituit. În ce ne privește, n-am vrut aici decât să punem aceste întrebări, cărora nu pretindem desigur că le-am dat un răspuns; dar, dat fiind interesul pe care-l prezintă în mod evident sub mai multe raporturi, ar fi de dorit să se găsească cineva care să aibă la dispoziție timpul și mijloacele pentru a întreprinde cercetările necesare în această privință și să poată, într-o zi sau alta, să le aducă unele lămuriri.

CAPITOLUL II

CREȘTINISM ȘI INIȚIERE

Nu avem intenția să revenim aici asupra chestiunilor ce privesc caracterul propriu al creștinismului, deoarece credem că, ceea ce am spus în acest sens în diferite ocazii, fie chiar mai mult sau mai puțin incidental, ar fi cel puțin suficient pentru a înlătura orice echivoc în această privință. Din păcate, a trebuit să constatăm în ultimul timp că n-a fost așa, ci, dimpotrivă, în spiritul unui număr destul de mare dintre cititorii noștri s-au produs, în legătură cu acest subiect, confuzii mai degrabă regretabile, fapt ce ne-a indicat necesitatea de a aduce din nou unele precizări asupra anumitor puncte. Nu putem face de altfel acest lucru decât cu regret, deoarece trebuie să recunoaștem că n-am simțit niciodată vreo înclinație de a trata în mod special acest subiect, din mai multe motive, dintre care primul este obscuritatea aproape impenetrabilă ce învăluie tot ceea ce se raportează la originile și la primele perioade ale creștinismului, obscuritate atât de mare încât, dacă se reflectează bine, pare să nu fie pur și simplu accidentală, ci dinadins căutată; e de reținut, de altfel, această remarcă în legătură cu ceea ce vom spune în continuare.

În ciuda tuturor dificultăților ce rezultă dintr-o asemenea stare de lucruri, există totuși cel puțin un punct ce pare neîndoielnic, și care de altfel n-a fost contestat de niciunul dintre cei ce ne-au prezentat observațiile lor, ci pe care, dimpotrivă, câțiva s-au sprijinit pentru a-și formula unele dintre obiecții: anume că, departe de a fi doar religia sau tradiția exoterică cunoscută astăzi sub acest nume, creștinismul avea la originile sale, atât prin riturile lui cât și prin doctrină, un caracter esențialmente ezoteric și, în consecință, inițiatic.

Se poate găsi o confirmare în acest sens în faptul că tradiția islamică consideră creștinismul primitiv ca fiind în mod propriu o tariqah, adică în fond o cale inițiatică, și nu o shariyah sau o legislație de ordin social ce se adresează tuturor; și acest lucru e într-atât de adevărat încât, mai târziu, a trebuit să se suplinească lipsa acestei legislații prin constituirea unui drept canonic ce n-a fost în realitate decât o adaptare a vechiului drept roman, așadar ceva ce vine în întregime din exterior și nicidecum o dezvoltare a ceea ce era conținut de la început în creștinismul însuși.

E de altfel evident că nu se găsește în Evanghelie nicio prescripție care să poată fi privită ca având un caracter într-adevăr legal în sensul propriu al acestui cuvânt; în special formula binecunoscută: „Dați Cezarului ce este al Cezarului...”, ni se pare semnificativă în această privință, căci ea implică în mod formal, pentru tot ceea ce este de ordin exterior, acceptarea unei legislații complet străine tradiției creștine, anume a aceleia ce exista în fapt în mediul în care aceasta a luat naștere, prin chiar faptul că creștinismul era atunci încorporat în Imperiul roman. Aceasta ar fi, cu siguranță, o lacună dintre cele mai grave dacă creștinismul era atunci ceea ce a devenit mai târziu; însăși existența unei asemenea lacune ar fi nu doar inexplicabilă, ci într-adevăr de conceput pentru o tradiție ortodoxă și regulară, dacă această tradiție ar trebui realmente să comporte un exoterism ca și un ezoterism, și chiar dacă ea ar trebui, s-ar putea spune, să fie aplicată înainte de toate domeniului exoteric; dimpotrivă, dacă creștinismul avea caracterul

Pag. 19 – 27