O stratagemă de adormit pizmașii
O dâră de foc brăzdează Cerul nopții întunecate. O urmărim din priviri, încercând să ghicim ce fel de încărcătură poartă racheta care o scuipă din coadă. Bomboneaua explodează mult în spatele nostru, cam pe unde stau ascunși comandoșii europeni. Un trăsnet lung străbate spațiu și limbi de foc se ridică spre înalturi. Răsuflu ușurat și mă scociorăsc în buzunar, după o țigară. Vă întrebați de ce sunt ușurat? În urmă cu câteva ore, în timp ce dormeam, am visat o ciupercă nucleară. Nu pot spune că era de toată frumusețea, cum ar scrie un jurnalist încântat de evenimente îngrozitoare. Nimic nu era bun și frumos în ea, pentru că în urma ei nu rămânea nici pic de viață. Nu mă credeți, ai? Ferească Domnu’ să mă credeți după o întâlnire personală cu o „ciupercuță” atomică!
– Ãia nu ne iubesc, constată lipoveanul, oferindu-mi foc de la brichetă.
– Deloc, îi ține Corday isonul. Și-s hotărâți să ne producă migrene.
Știți cam ce fel de migrene generează rachetele clasice? Nu, că n-ați întâlnit nici o individă din specia asta. Aflați că, uneori, determină migrene definitive și iremediabile. Mai bine să evitați întâlnirea cu donșoare atât de țâfnoase. Știu cam ce gândiți, amicii mei cititori. Că noi ne-am prezentat, de bună voie, la un randevu’ cu tipele astea fierbinți. S-o credeți dumneavoastră! Noi n-am intenționat să pupăm rachetele pe ogive. Intenția noastră, umanitară cât se poate, e să punem gaba pe King, ultimu’ lider mondial al globaliștilor regresivi. Cum părerile noastre în privința gabei nu coincid, tipu’ ne-a întâmpinat cu arsenalu’ din dotare. O reacție care nu mă surprinde deloc. La ultima noastră întâlnire, mi-a spus clar: mai degrabă dă ortu’ ‚popii, decât să se predea. Un tip de caracter, la prima vedere. Când mă gândesc câte milioane de oameni suferă din cauza experiențelor sale regresive, nu mai sunt sigur că-i pot spune om de caracter. Am întâlnit destui zbanghii de soiu’ său. Pe scurt, îi doare-n pix de toată Lumea, deoarece cred că destinu’ i-au făcut stăpânii Umanității.
Alte trei rachete zboară, în evantai, pe deasupra noastră. Profit de situație și localizez rampa de lansare. E în afara bunkerului, pe versantul sudic al defileului care ne desparte de bârlogu’ lu’ King. Pizmașu’ nu și-a ales întâmplător acest nume.’ Chiar se crede împăratu’ neștiut al întregii Omeniri pământene. Din punctul nostru de vedere, era mai convenabil să fi fost vreun țicnit mistic, care să se fi crezut dumnezeul altei lumi, de pe altă planetă. Îl puneam într-o navetă și-l trimiteam în „împărăția” sa. Cu ăia care se cred stăpâni pe Umanitate, treburile merg mai greu. Cad, unul după altul, dar nici unul din cei rămași nu învață lecția. Încă mai speră că vor pune hamu’ sau jugu’ pe Lumea noastră. Dumneavoastră ce credeți? Var reuși ori se vor duce de sufletele lu’ Hadam și Eva din poveștile religioase?
Cele trei bombițe cad în dispozitivul ariergardei și iscă pălălaie mai mare decât alea din filmele merigane, văzute de dumneavoastră prin tembeliziuni. Câteva strigăte de durere, înăbușire de voința luptători lor europeni, ajung până la urechile noastre.
– A început dansul scalpului, apreciază indianul Corday. Ne mișcăm, Varain?
– După ce ne asigurăm că inamicul crede ce vrem noi, îl amân eu.
Mă îndepărtez câțiva pași, pe brâul de piatră, până găsesc o poziție bună. Buzele mi se mișcă imperceptibil:
– Zamolxe! Viață, OM! OM! OM! OM!...
Forța vitală sigură și calmă a comandantului expediției extraterestre mă atinge, în următoarea secundă.
– Fără frică, Varain! îi aud eu comanda, în urechea internă. Conform planului stabilit!
– Am înțeles! îi răspund eu și scrutez obiectivul în care se ascunde unul din cei mai periculoși dușmani ai Omenirii.
O săgeată de energie psihică pornește, la comanda mea conștientă, din frunte. Zboară lin, către înaltul Cerului, să nu fie percepută de eventualii „paranormali” inamici din fața porții de acces în subterana lui King. Staționează o clipă, la câteva sute de metri, deasupra pizmașilor, apoi coboară lent, prelungindu-mi simțurile. Mai precis, cu ajutorul ei, „văd” dispozitivul inamic, la fel de bine ca și cum aș folosi ochii. Pe versantul sudic, lângă rampa de lansare a rachetelor, vreo douăzeci de servanți. În spatele lor, tupilați printre stânci, câteva plutoane de comando, cu armele pregătite. Probabil, așteaptă ca artileriștii să ne toace mărunt, apoi să dea năvală, să ne taie beregățile. Eu nu accept această operație! Dumneavoastră?
Pe versantul nordic, la circa opt sute de metri de mine, alți trupeți inamici, gata să se arunce, ca haitele de pradă, asupra trupelor de comando europene, aflate cam la cinci sute de metri în spatele nostru. O situație cam strânsă, nu-i așa? Pe șoseaua ‚din defileu, chiar în fața porții mascate, o rachetă de mari dimensiuni se lăfăie pe un vehicul de transport. Dacă bombonica asta nu are încărcătură nucleară în burtică, înseamnă că sfântu’ Nasuilă, ocrotitoru’ mirositorilor de pretutindeni, a adormit în post. Eu cred că are. Cred și nu-s deloc încântat. Dacă autoproclamatu’ King face o criză de nevricale, o parte din lumulica de la granița ceainizo-indiană va admira ciupercuța de care v-am vorbit. Desigur, o partidă de admirație de acest fel se lasă cu tot soiu’ de chestii nasoale. Boala de iradiere e cea mai ușoară dintre ele. Ziceți că nu-i? Credeți că moartea-i mai ușoară? Opinia dumneavoastră, n-am de ce să vă contrazic. Da’, pe bune, tot mai bine-i viu și sănătos.
Săgeata mea psihoenergetică s-a oprit la vreo sută de metri deasupra servanților lansatorului de bombițe nucleare. Am folosit pluralul bombițe, deoarece alte două așteaptă să fie ridicate pe rampă, cam vipistele pe podium. Starletele de tipu’ ista sunt, însă, mult mai periculoase decât cea mai mare halitoare de bani din pochiturile fraierilor. Nu fac nici un fel de discriminare între vinovați și nevinovați, între bogați și săraci. Ziceți că-s democratice? Dacă rachetuțele nucleare sunt democratice, înseamnă că și dona smerti, donșoara death și mamzel moarte sunt cât se poate de democratice. Aviz masculilor fustangii: Nu vă dați întâlnire cu damele enumerate, că nu garantez c-o să trăiți clipe de sublime plăceri!
În spatele bombagiilor nucleari, un șir de momâi puse la țol negru, cu mâinile la spate. Nemișcați, de parcă ar fi confectionați din materiale nevii. Paranormali, constat eu. Bomboane pe coliva din această noapte. Nu știu încă a cui’ e’ coliva, nici cine va hali din ea. King e un bronctozaur prea inteligent și prea crud, să-și vândă pielea pe ritmul unui tango. Îmi retrag spionul psihic și închid ochii. Nu pentru că nu mi-ar place lumina selenară și stelară. În această noapte de: început de martie, stelele și Luna licăresc de mai mare dragu’. N-am însă timp să le admir. Închid ochii și refac din memorie bârlogu’ în care se ascunde King. Cam la cinci sute de metri, dincolo de poarta mascată, sub munte, îmi amintesc eu, înconjurat de sute de trupe ți bine înarmați și bine instruiți, gata să-și verse sângele pentru el. Nu prea seamănă cu imaginea mistică pe care vrea să și-o impună King în Lume, dar aceasta e situația.
Mă întorc lângă amicii mei și-i informez scurt:
– O pocnitoare nucleară gata de lansare. Cu câteva surori alături.
– Am pus-o de mămăligă, șoptește lipoveanul aproape serios.
– Savanții ne vor culege umbrele de pe stânci, îi arată indianul o posibilă utilizare a rămășițelor noastre pământene.
– Și cum va descoperi Marieta care e umbra mea? mârâie Bălaiul nemulțumit.
– După miros, față palidă, îl ia Corday la mișto. Nici mama bombelor atomice nu poate dezintegra mirosu’ de samagonkă din tine,
– Crezi?
Pag. 3 – 7 |
Adevăr Divin
