Cu mintea rece si inima calda (Octogon 069)

Ne-am săturat de fitile!

Dorm adânc, fără griji, pe patul cabanei de vânătoare.

Sentimentul de siguranță indus de prezența mai multor agenți ai Uniunii Europene, francezi și germani, m-a moleșit. Visez o zi de vară, cu aerul fierbinte vibrând deasupra lanurilor de grâu auriu. Pomii, moleșiți de căldură, dorm cu crengile îndoite de prea plinul rodului. Imaginea pașnică, din satul bunicilor, s-a strecurat din vreo tainiță a creierului, unde s-a ascuns în copilărie.

Cel veșnic treaz din mine îmi întrerupe visarea. Mă informează aproape calm:

– Varain, dușmanii se apropie!

Cum ne-au dibuit atât de rapid? mă întreb eu, rostogolindu-mă din pat. Indianul Corday sare odată cu mine, de parcă am fi frați buni.

– Alarmă! rostesc eu cu voce aspră. Scoală-i pe toți! Corday se mișcă fulgerător printre paturi, trezind grupa de comando. Eu îmi extrag din bagaje o sculă nou-nouță, primită în dar de la Warburich. Un dispozitiv de paralizat inamicii, pe o distanță de’ circa un kilometru.

– Gata de luptă! mă anunță indianul că toți membrii grupării de incursiune s-au trezit și-au pus mâna pe arme.

– Ieșiți prin spate, către pădure! îi îndemn eu. Apoi, învăluiți-i!

– Îi simți? mă întreabă Jean, din întuneric.

– Îi și văd, îi răspund eu. Vin desfășurați, în semicerc, dinspre nord-vest.

– Zdrang! îmi completează o rachetă-răspunsul.
Oblonul din stânga a sărit în țăndări. Instinctiv, îmi extind biocâmpul și sar către dreapta, să opresc ploaia de schije. Urmează explozia și sute de ace fierbinți se înfig în câmpul meu energetic extins la maxim. Mă clatin pe picioare, nehotărât. Primul impuls mă îndeamnă să plec după amici. Rațiunea, rece și calmă, mă forțează să mă arunc lângă zid, sub gaura produsă de spargerea oblonului. Concomitent, o șuviță psihică pleacă în cercetare, direct prin zidul cabanei. Inamicii sunt la mai puțin de o sută de pași. Meseriași, după câte observ, dacă lupta poate fi considerată o meserie. Toți, îmbrăcați în costume de camuflaj și cu armament ușor la vedere. Următoarea rachetă de lansator șuieră amenințător pe deasupra mea și face praf tot fundul cabanei. Flăcările se întind flămânde, peste mobilierul zdrențuit. Adversarii au folosit un amestec incendiar.

Încă o rachetă explodează în ușa grea, din lemn masiv, practicând o fantă prin care ar putea trece un om. lnamicii s-au oprit și studiază situația. În mod normal, ar fi trebuit să răspundem cu foc, ghicesc eu cauza nedumeririi lor. Nu puteam muri cu toții, din trei rachete. Îi las să-și frământe biluțele, să descopăr cum gândesc. Desigur și pentru a-i studia în voie. La o primă privire, e greu de presupus că aparțin de vreo armată sau nație. Probabil, sunt mercenari din solda vreunui agent globalist regresiv. Carne de tun căreia nu i s-a spus pe cine și din ce cauză trebuie să „răcească”. Aceasta e tragedia vieții de trupete-mercenar: nici un bos nu se ostenește să le explice din ce cauză trebuie să lupte și să ucidă oameni dintr-o nație, rasă sau organizație. Se vede că sloganele despre implementarea democrației și libertății nu mai sunt crezute nici de proștii mahalalelor din care sunt recrutați amărâți de soiu’ ăsta. Că doar n-ați gândit că un om cu stare și familie pleacă’ să lupte aiurea, pentru câțiva firfirici?

În fine, s-au decis. Unul dintre ei pornește târâș, să studieze ce se petrece în cabană. Ceilalți s-au ridicat în genunchi, cu armele gata de tragere.

Prin ușa spartă, urmăresc manevrele cercetașului. S-a făcut una cu pământul pietros și lunecă fără zgomot. Bine pregătit, nimic de zis; da’ nu pentru astfel de acțiuni. Îl las să pătrundă cu capul în interiorul cabanei și-l plesnesc între coarne, cu un singur fulger, pornit din frunte. Se întinde cu un oftat, cu fața pe prag. Unu la zero pentru noi, calculez eu. Dar de ce n-am folosit scula paralizantă? Varain, începi să uiți, îmi fac eu autocritica și îndrept arma paralizantă pe direcția de sosire a pizmașilor.

Tipii nu se mișcă din pozițiile de tragere. Așteaptă disciplinați să primească știri de la iscoadă. Pe ce punem pariu că nu le vor afla niciodată? Ochii mei s-au fixat pe mijlocul semicercului inamic. Acolo ar trebui să fie șeful grupării de asalt. Într-adevăr, trei inamici din centru și-au lipit capetele și șușotesc între ei. Nu e greu de ghicit ce-i frământă. Eu, băiat săritor din fire, îi scutesc de a-și încinge neuronii în mod inutil. Îndrept botul lansatorului de radiații paralizante pe direcția lor, ochesc cu grijă și apăs clapeta. Nici un zgomot nu urmează dar cei trei dușmani sărută pământul Elveției. Probabil, în semn de recunoștință pentru calitatea șvaițerului, ceasurilor și altor produse ale acestei națiuni harnice.

Trăgătorii de pe aripi au intrat în panică. Deschid foc asupra cabanei și se retrag strategic, prin salturi. Ghinioniști, însă. Camarazii mei au apucat să-i învăluie. Focurile se întețesc și urlete de durere se aud. Din când în când, lovesc și eu, cu instrumentu silențios, să mai cruț niște vieți. Mi-am însușit regula expusă de Warburich liderilor economici pământeni: Inamicii nu se ucid, ci se scot din luptă. O regulă pe care ar trebui s-o adopte toate națiunile care se păruiesc dintr-un motiv sau altul. Ați observat cât de inventivi sunt pământenii, când e vorba să găsească pricini de gâlceavă? Înclinația noastră către luptă poate fi folosită la explorarea unor planete noi, cu condiții aspre de trai. Bătrâna Terra e sătulă de cât sânge uman a înghițit până acum și-ar vrea o pauză de câteva milioane de ani. Nu mă credeți? Întrebați-o!

Liniștea se lasă brusc pe colina unde a avut loc încleștarea. Arunc o privire la ceas. În mai puțin de un sfert de oră, am lămurit definitiv oastea pizmașilor. E timpul să vedem cine sunt ei și de ce ne-au deranjat cu noaptea-n cap, să ne salute cu bombonele explozive.

Focul s-a întins către peretele de nord al cabanei.

Noroc de faptul că nemții sunt foarte tipicari în materie de asigurări. Iau unul din stingătoare și încep să liniștesc flăcările. Mayer și Corday mi se alătură, cu celălalt stingător și cu o găleată de apă. O activitate atât de pașnică, încât nici n-ai zice că, în urmă cu câteva minute, ne băteam pentru suflețelele din zestrea personală.

– Cinci prizonieri vii, ne anunță Egon.

– Limbi, comentează Bălaiul și aprinde lumina. Să-i scărmănăm!

– Față palidă, aruncă niște pături pe găuri! îi strigă Corday.

– Cine naiba să ne vadă în pustietatea asta? se strâmbă lipoveanul. l-am ras pe toți.

– Ești sigur? îl îndeamnă indianul să vorbească numai după o matură chibzuință.

Bălaiul nu-i răspunde, semn că și-a pus gânditoru la muncă. Înșfacă câteva pături și-l invită pe micuțu’ frânc, Lulu:

– Muceo, hai să organizăm camuflaju’!

Ultimii cărbuni se sting sfârâind. Las stingătorul jos și propun:

– Ne spălăm și plecăm imediat. Desigur, după ce stoarcem prizonierii.

Unul dintre prinși s-a trezit din paralizie și-mi aruncă priviri speriate. Știe el cum se storc oamenii. Trec pe lângă el, să intru în baie. Din mers, îl asigur, în engleză:

– Dacă spuneți adevărul, n-o să vă doară.

În timp ce mă spăl, aud întrebări în limba germană. Egon a început ancheta. Aceasta înseamnă că le-a citit cerebelele și a mirosit informații care nu suferă amânare. Eu mă întreb din nou cum ne-au dibuit agenții globaliștilor regresivi. Doar în urmă cu câteva ore, am trecut frontiera franco-elvețiană și am venit direct aici, în cabana unui amic băștinaș. Ați înțeles care e dilema, amicii mei? Cine pe cine vânează, în realitate? Grămada de neuroni din țeastă îmi atrage atenția că atacu’ a fost cam anemie, comparativ cu forțele noastre. Să

Pag. 3 – 7