Profetii imperiului ocult (Octogon 086)

Raid în cuibul cu năpârci

Bodigardul e un tip solid, fălcos și mustăcios, ambalat într-o uniformă kaki. A închis poarta și fluieră mulțumit, aprinzându-și o țigară. Corday ridică lent mitraliera cu amortizor. Poe! se aude dopul unei sticle de șampanie. Golema tresaltă mirată, dă să spună ceva și se prăbușește cu mâinile la cap. Indianul are obiceiuri de killer. Dilește numai la scăfârlie, să fie sigur că nu întâlnește vreo vestă antiglonț.

– L-ai șters din listele electorale, constată Bălaiul.

– N-avea moaca unui tip care iubea democrația, mormăie Corday.

– Hai! îi îndemn eu.

Ne strecurăm afară din tufiș. Din câțiva pași, ajungem lângă trupul bodigardului. Indianul se apleacă și-l pipăie.

– Mort? mă interesez eu.

– Foarte mort, mă asigură Corday. Azi, i-a ieșit pisica neagră în cale.

Lipoveanul se opintește să care trupul gorilei în spatele gheretei de pază. Indianul îl ajută. Eu studiez complexul din spatele gardului. Clădirea are numai două etaje și acoperiș plat, ca vilele americane. O pădure de antene împunge Cerul întunecat al serii. Prezența lor e explicabilă: în clădire funcționează o agenție de informații. Adică, un laborator în care se fabrică știrile pe care le înghițiți cu voioșie dimineața, la prânz și seara. Un produs cam periculos, dacă e consumat în rații mari și în anumite combinații. Nu mă credeți, ai? Gândiți că știrile, oricât de otrăvite ar fi, nu vă afectează maimuțoiu’ din cerebel? Vorbim noi mai târziu despre asta. Acum, trebuie să ne șopârlim în stabilimentu’ din față, să-I mirosim îndeaproape.

În fața ușii de intrare, stă un alt bodigard. Nici ăsta n-a avut noroc azi. Mă concentrez și-i trimit un fulger psihic direct între coarne. Imediat, se face mămăligă și se prelinge pe lângă zid, către pământ. Frumos din partea lui că nu ne mai stă în cale. Mă reped la el și-l scotocesc rapid. Îi găsesc cartela de deschidere a ușii și mi-o însușesc.

– În tufișuri îmi îndemn eu camarazii să curețe locul.

Deschid ușa de intrare și-i aștept să treacă. În parcarea din fața clădirii sunt numai câteva autoturisme, cu care a venit schimbul de noapte. Din câte am observat, nu e cine știe ce de capul lor. Trei femei și patru bărbați nu constituie o problemă pentru noi, chiar dacă ar fi înarmați și instruiți să lupte. Din câte se vede însă, domnul Nebel, patronul agenției, folosește mercenari pentru pază. Asta înseamnă că personalul său e pregătit numai pentru bombardamentul informațional. Amu, să nu credeți că tipul ăsta de bombardament e mai puțin periculos decât glonțu’ sau obuzu’. În realitate, bombardamentul informațional produce, în fiecare an, mai multe victime decât orice formă de război, da’ țugulanii nu sunt pregătiți să le recunoască. Cele mai ușoare informații otrăvite produc bubițe la scăfițele consumatorilor. Cele mar grele pot dărâma imperii economice sau politice. Arma dracului, informațiile astea și noi trebuie să ne ‚ocupăm tocmai de locul lor de otrăvire – agenția de informații.

Ajunși în hol, ne orientăm. O scară largă duce la etaj. De acolo, se aude un ușor bâzâit ca de albine. Probabil, unele aparate de transmisie și recepție a informațiilor nu sunt perfect silențioase. Operatorii nu se aud, semn că-și fac treaba în liniște. Disciplină nemțească, căci suntem la o aruncătură de băț de Viena. Un oraș strălucitor, care a făcut cândva faima Imperiului austro-ungar. În strălucirea lui se mai văd însă pete de sânge de iobag român. Din astă cauză, nu-i prea am la rânză pe austriecii care strâmbă din nas când aud de români. Prosperitatea lor de ieri și de azi își trage seva din exploatarea nemiloasă a altor popoare, printre care și românii.

Pornim prin hol către dreapta, cu felinarele larg deschise, în căutarea camerelor video. E imposibil ca o agenție de știri cu pretenții să nu-și protejeze cel puțin unele încăperi cu astfel de scule electronice. Noi nu vrem să devenim actori de film, așa că ne ambiționăm să găsim camerele video și să le orbim. înaintăm lent, descifrând înscrisurile de pe uși. În fine, găsim ce căutăm – biroul directorului. Înainte de a pătrunde, lansez o pasă psihică de verificare. Bună idee! Chiar deasupra ușii de intrare în secretariat, o sculiță mititică face cu ochiul. E o cameră video în funcțiune. O pârlesc, tot cu o pasă psi, apoi îmi invit camarazii:

– Bitte schön!

Intrăm pe rând în secretariat. Acesta cuprinde un birou pe care se află un terminal de calculator și câteva telefoane. În partea dinspre geam, se întind o canapea, două fotolii și-o măsuță. Chiar după ușă, e un frigider înalt. Bălaiul îl deschide, îi verifică fugitiv conținutul și ne anunță:

– Pileală selectă. Bem un suc?

– Bem, îi aprob eu căci transpirația ne-a cuprins deja.
Lipoveanul ne pasează niște cutii de coca-cola. El se agață de-o sticloanță plată și pântecoasă, din care soarbe cu vădită satisfacție. În birou e suficientă lumină de la becurile de afară. Golesc cutia de cola și o așez frumușel pe birou, s-o găsească secretara.

– Hai la treabă! îmi îndemn eu amicii.

Intrăm în biroul directorului și aruncăm o privire circulară. Becurile de afară nu-l luminează perfect, dar noi n-am venit să căutăm vreun ac. Noi avem o țintă precisă și o vom atinge neapărat.

– Scotociți biroul! ordon eu. Fișetul cade în sarcina mea.

Cei doi prieteni se consultă pe șoptite. Își împart biroul imens în două și trec la treabă. Eu m-am apucat de pipăit pereții, în căutarea seifului ascuns. Știu sigur că trebuie să existe. Misteriosul domn Rudolf Nebel nu e numai un simplu patron de agenție de știri. Avem toate motivele să-l bănuim de colaborare cu organizațiile oculte care-și dispută lumulica asta faină în care trăim. Gândiți că lumulica noastră nu-i chiar atât de faină? Da? Și cine vă oprește s-o faceți cum poftiți? A veți o întrebare asupra căreia puteți medita până ce vă trece părul prin căciulă. Pariez pe ce vreți că nu veți găsi răspunsul corect.

Clic! Neuronul cel deștept din scăfârlia mea mă vestește că a găsit fișetul. Aprind lanterna și luminez tabloul după care se ascunde comoara. Din tablou îmi zâmbește una bucată blondă naturală cu gropițe ún obraji. Nobel o ține în brațe, din spate și-și arată și el fasolea fericit nevoie mare. V-ați prins cum arată fotografia? Parcă sunt tusea și junghiul. very happy că au pus gabja pe un organism mai slăbuț. Adică amândoi au niște zâmbete de păsări de pradă. Dau jos tabloul din cui si studiez mecanismul fișetului, E unul micuț, cam de treizeci pe treizeci de centimetri. Mecanismul lui e finuț ca un ceas elvețian. Mă apuc să-i îndrug tot soiul de chestii pe care le cunosc despre broaștele de fișet. Ferătania mă ascultă și deschide gurița. Trag ușița și mă pregătesc să aud un urlet de alarmă.

Am baftă. Seiful nu e prevăzut cu sistem de alarmă anti-furt. Se vede că Nebel n-a dat niciodată peste tipi din această breaslă, ori e foarte sigur de paza lui. Fotografiez din priviri dispunerea obiectelor din fișet, din obișnuință. Îmi amintesc că, de această dată, nu ne ferim să lăsăm urme și iau la puricat conținutul. Un pistol mic, Colt, cu prăsele de sidef, nu-mi spune nimic. În vremurile noastre, orice găinar poate umbla cu pistolul la el. Câteva carduri bancare și două grămezi de bancnote își schimbă imediat proprietarul. Adică le arunc în traista larg deschisă a lipoveanului. Nu suntem hoți de meserie, dar în acest caz îl vom jumuli pe Nebel la piele. E, o răzbunare pentru măgăriile făcute împotriva românilor.

O mapă neagră, din piele naturală, îmi atrage atenția. O scot și o întind pe birou. Îi trag fermoarul și-a scotocesc. Un singur dosar, de vreo cincizeci de file, zace cumințel în ea. Îl extrag și arunc o privire pe copertă. Un singur cuvânt – PROFEȚII – e scris cu litere mari, de culoare violet, în limba germană. Dau să-l deschid, dar atenția mă oprește. Privesc mai bine și constat că, la lumină, literele pălesc, apoi dispar.

Pag. 3 – 7