Noi nu suntem urmașii Romei. Vol. 1 + 2 (Noi, Dacii)

„Pentru lichidarea unui popor se începe prin a-i altera, a-i șterge memoria: îi distrugi cărțile, cultura, religia, istoria și apoi vine altcineva, care îi va scrie alte cărți, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavică, după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost, iar cei din jur vor uita și mai repede. Limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente și simboluri noi de adorație, care le vor îndepărta pe cele vechi. Din vechiul strat spiritual va rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoașterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiții, impresii, fragmente, nume de localități, munți și ape, fără un înțeles aparent. Formele vechi, care, cândva, au ocupat valența transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componența și funcțiile « noului popor », așa cum s-a întâmplat cu noi.”

CUPRINS vol. 1

În loc de „CUVÂNT INTRODUCTIV” ... 7

I. NOI NU SUNTEM URMAȘII ROMEI ... 9

1.Începuturi ... 9

2.Istoria neștiută a românilor - Noi nu suntem urmașii Romei ... 23

3.Răspândirea pelasgilor (a traco-geto-dacilor) ... .. 33

4.Burebista ... 39

5.Podul de piatră de peste Dunăre ... 51

6.Decebal... 53

7.Reședința lui Decebal ... 65

8.Cine a fost Traian? ... 73

9.Cel mai mare imperiu dacic al erei noastre ... 85

10.Ei, tracii, au fost daci ... 93

11.Mitologia la români – Țara zeului Șaue ... 103

– Aleșii lumii ... 107

– Divinitățile de mai târziu: Marele Zeu Gebeleizis și Marea Zeiță Bendis ... 111

– Zamolxis-Sarnolses – Un Zeu Profet sau un Profet divinizat ... 115

– Lăcașuri de cult ... 121

12.Strămoșii arieni ... 123

– Credința ... 128

13.Simbolistica la pelasgi ... 129

14.Simbolistica la pelasgii arieni ... 143

15.Blestemul „Păsării Phoenix” (Tezaurul de la Pietroasa) ... 149

16.„Cuiul dacic” sau „Cuiul lui Pepelea” ... 161

II. EPOPEEA POPORULUI CARPATO-DANUBIAN ... 173

1.Origini și legende ... 173

2.Originea românilor ... 179

3.Cucerirea nord-vestului Europei ... 185

4.Cucerirea Indiei ... 197

5.Despre tracul Enea, Strălucitorul și Eneida ... 207

6.Cucerirea Peninsulei Italice ... 221

– Oltina – Altina – Latina – Latium ... 228

7.Cucerirea Anatoliei ... 231

8.Ga-Ramanii carpato-dunăreni, cuceritori ai Africii de Nord ... 241

9.Cucerirea Japoniei ... 247

10.Cucerirea Sumerului (Irakului) ... 257

III. ALESUL ZEILOR ... 267

1.Alexandros și Macedonia ... 267

2.Originea macedonenilor ... 273

3.A doua revoltă a grecilor din timpul jugului macedonean ... 285

4.Cucerirea lumii antice ... 289

– Cucerirea teritoriilor Siriei, Libanului, Israelului și Egiptului de azi ... 296

– Cucerirea zonei lrakului și Iranului ... 301

– Cucerirea zonei Pakistanului și Indiei 327-326 Î.d.H. ... 305

5.Întoarcerea acasă (326-325 î.d.H.) ... 311

6.Din cuceriți... cuceritori... 315

CUPRINS vol. 2

NOI, DACII ... 5

1.ÎNCEPUTURI ... 5

2.CÃLÃTORIE GENETICÃ ... 12

INTRODUCERE ÎN ISTORIA DESCOPERIRILOR GENETICE ... 15

3.POTOPUL ... 26

4.RÃZBOAIE UITATE...?! ... 46

5.LIMBA ARHAICÃ A SPAȚIULUI CARPATO - DANUBIAN - PONTIC ... 134

ORIGINEA INDO-EUROPEANÃ: SUD-ESTUL EUROPEI ... 135

6. DESPRE O „UITATÔ CRONICà A POPORULUI DAC ... 147

DIURPANEUS, SUPRANUMIT ȘI... DECEBAL

Motto: „Din Zei de-am fi scoboriitori,
C-o moarte tot suntem datori;
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moș îngârbovit,
Dar nu-i totuna Leu să mori,
Ori Câine-nlănțuit”.

(George COȘBUC: „Decebal către popor”)

În perioada secolului I d.H. spațiul Carpato-Dunărean-Pontic ne apare ca o mare zonă de hărțuire a populației autohtone tracice, care este continuu prădată, furată, împinsă, lovită, izbită și jefuită de popoarele nou sosite care reușesc să se așeze și... să-și creeze propria „istorie” și „cultură”, furând-o de la noi. Grecii sosiți în patru valuri din zona Estică a Mării Caspice (1900-1400 î.d.H.) s-au așezat liniștiți și sunt și ei acum cuceriți de... Romani... și vor sta sub jugul acestora 500 de ani, mai mult ca noi, dacii, ... dar „minune”, ei nu-și vor „schimba” limba, ci, numai noi, și nu în 500 de ani, ci în 100 și ceva! Să fie aceasta adevărat, ori adevărat e că limba dacilor a fost așa-zisa „latină prisca” după cum ne spunea Nicolae Densușianu, și, în felul acesta, ei, dacii, nu a mai trebuit să învețe „o nouă limbă”, și s-o uite pe a lor?

În această perioadă, în vara anului 87 d.H., împăratul roman Domitian trimite, sub comanda lui Cornelius Puscus, trupe romane să ocupe Dacia de la nordul Dunării. Acesta trece pe un pod de vase Dunărea, la Tapae (Porțile de Fier) dar este atacat de daci, prin surprindere, și... învins. Legiunea romană a V-a Alaude este complet nimicită iar generalul ei Cornelius Fuscus, ucis în luptă. Dar cine a fost conducătorul armatei dacice?... Numele lui, numele dacului învingător, a fost consemnat numai de Tacitus (din opera căruia se va inspira Orasius în secolul V d.H. și Iordanus, sec. VI d.H.)... numele lui era... DIURAPNEUS „Cel Orfan”, un tarabostes din Sud-Vestul Daciei, care a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populația dacică, supranumindu-l DE-CEBALUS, „Neam de Cal” ori „Pe Cal”, „Cavaler”, ori ,,I NOROGUL” (Ducipalul) și căruia, regele dac de atunci, DURAS, printr-un gest nobil și inteligent, îi va ceda tronul. Pe vasul funerar descoperit la Grădiștea de Munte – Sarmi-seget-usa (eu mă grăbesc să curg – sanscrită) – apar două ștampile cu inscripția: DE CE BALUS PERS CORILO, ce se poate traduce Decebelus a plătit înălțarea ia cer”... iar dacă îl citim în oglindă Oliroc Srep Sula Beced: Viteazul Cal s-a sinucis”.

Dar inscripția se mai poate citi și: „DE CEBALUS PERSCO RILO”: „De neamul calului va pieri dușmanul” (Adrian Bucurescu, Dacia Secretă, Ed. Arhetip, București, 1998, p. 183). Se pare că acest blestem a circulat printre daci până la dispariția imperiului Roman.

Goții care se credeau urmașii Geților au avut un rege cu nume predestinat, ALARIC, Inorogul, născut în... Dacia, care purta în sufletul lui acest blestem, astfel că la începutul secolului V d.H., vizigoții, conduși de Inorog, au părăsit Hemus – Peninsula Balcanică și au pătruns în Italia. Alaric cucerește Roma la 24 August 410 d.H., distrugând-o până în temelii, trecând-o prin foc și sabie... Să se fi îndeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus ?

Dacii s-au luptat sub stindardul lupului, stindard tradițional al tracilor: capul de lup cu corpul de dragon; Romanii au avut capitala, Roma, întemeiată și ea „sub semnul lupului”... și după vechile legende, de un raman, Enea-Strălucitorul, plecat din zona Oltinei (Oltina-Latina).

Dar și numele de Roma încă nu-și are rezolvată originea, proveniența. Anul înființării Romei nu este sigur. Nici numele ei nu este de la Rornulus, cum afirmă legenda păstrată de la istoricul Titus Livius:

„CONDITA URBES, CONDITORIS NOMINE APPELLATA” – ci de la situația orașului, așezat lângă o apă, „RÂU” sau „RUMON” (cuvânt trac ori etrusc echivalent pentru râu). Romulus nu a putut fi întemeietorul ei, ci doar fiu al orașului de pe „RÂU” sau „RUMON”, fiul Romei.

Întreaga legendă cu Romulus, pare a fi fost împrumutată, spune Titus Livius, mai degrabă, din vechile legende ale poporului pelasgic (tracic), din care și ei se trăgeau. Așa că ei, dacii și romanii, vorbeau aceeași limbă și dacă vrem să lăsăm la o parte anii... nu este o ironie a istoriei că azi ei, Romanii, se numesc italieni, iar noi tracii-pelasgi, Români?

Dar să revenim la viteazul Diurapneus-Decebal; ca rege, reface unitatea statală ci Daciei, întărește armata și stabilește legături de alianță cu popoarele vecine formând noua Confederație Dacică, Dacia încadrându-se între granițele naturale precizate ulterior de Ptolerneu, din Carpați și până la Nistru (Tyros) și de acolo la Dunăre. Neamurile getice împrăștiate în răsăritul Moldovei până dincolo de Bug, iazygii și roxalanii, se vor alătura și ei Confederației opusă Romei.

Din timpul lui Decebal datează construcțiile grandioase de la Sarmisegetuza, dacă nu chiar înainte de el, incinta sacră, discul solar de andezit, sanctuarele patrulatere, cât și atelierele metalurgice de la Grădiștea Muncelului, capabile să producă un fier cu o puritate de 99,97%. În același timp la Roma Domitianus nemulțumește pe contemporanii săi prin „politica de grandoare” ce o duce: secătuirea finanțelor, propagarea despotismului, reprimarea cruntă a creștinismului.

La 18 Septembrie 96 d.H. Domitianus este asasinat de un libert iar în ziua următoare armata și conspiratorii îl vor proclama împărat pe bătrânul senator MARCUS COCCEIUS NERV A, care îl va adopta ca fiu și asociat pe MARCUS ULPIUS TRAIANUS la 29 Octombrie 97 d.H.

Traian, după învingerea Germanilor, supărat pe „disprețul pe care-l aveau dacii față de romani” (Pliniu cel Tânăr), hotărăște mărirea efectivelor militare din Moesia inferioară, construiește castrul de la Bărboși-Galați, consolidează fortificațiile din orașele pontice până la Tyros (Nistru), dispune terminarea șoselei de la malul sudic al Dunării la Cazane (inscripția Tabula Traiana confirrnă aceasta). Dar adevărata cauză a reizbucnirii războiului cu Dacia o constituie aurul pe care Dacia îl stăpân ea, reprezentând pentru Roma un „EI Dorado”, o „Californie” a antichității.

Traian adăuga celor nouă legiuni de la Dunărea mijlocie și inferioară, încă alte patru, aduse din provinciile germane și alte două create special cu prilejul primului război dacic. La 25 Martie 101 Împăratul Traian părăsește Roma așezându-se în fruntea a 150.000 de soldați, ca să cucerească... ce?... o țară de analfabeți, fără limbă și cultură?... o țară cu foarte puțină populație (cum le place ungurilor să spună de noi)? O țară de agricultori fără o forță armată? Dacă eram așa de puțini de ce îi trebuiau lui Traian 150.000 de soldați?!... Dacă eram așa de săraci de ce veneau la noi?!...

În vara anului 101 legiunile romane conduse de Traian debarcau la Lederata (Rama) și se îndreptau spre Acidava (Vărădița). Decebal îi lăsă să pătrundă până în Banat, concentrându-și oastea în zona de la Tapae-Bucova, unde Traian obține o modestă victorie. Totuși această victorie deschide romanilor drumul spre Țara Hațegului situată în apropierea nucleului dacic din Munții Surianului (Surya – zeul soarelui la vechii vedici). Datorită diversiunii făcute de Decebal, care se aliază cu burii, bastornii și roxalanii trecând Dunărea și atacând așezările romane acum așezate între Dunăre și Pontul Euxin (Constanța), Traian este silit să-și retragă o parte din legiunile din Dacia, pentru a-i respinge pe daci și pe aliații lor din sudul Dobrogei, unde mai târziu, în 109, va ridica Monumentul de la Adamclisi și Tropaeum Traiani. Alți istorici spun că acesta a fost ridicat de daci.

În primăvara anului 102 Traian preia ofensiva, străbate Muntenia prin pasul Bran, învingându-l pe Decebal. În urma păcii încheiate, Decebal pierde Banatul, Țara Hațegului, Oltenia, Sudul Munteniei și al Moldovei. În decembrie 102, la Roma, Traian primește numele de DACICUS (învingător al dacilor).

Traian întărește linia Dunării cu efective militare.

Între 103-105, cu ajutorul lui Apolodor din Damasc (Siria), reconstruiește podul de piatră de peste Dunăre la Drobeta-Turnu Severin (adevăratul constructor al podului fiind Burebista). Apolodor din Damasc era cel mai vestit arhitect al timpului său; lui i s-a încredințat mai târziu construcția Columnei lui Traian (ciudat că pe columnă a uitat să-și prezinte podul!). A scris și o carte despre construcția, ori mai corect spus reconstrucția podului, care însă s-a pierdut; cuprinsul ei pare să-l fi cunoscut DIO CASSIUS, care dă în istoria sa o descriere amănunțită și exactă a podului. Marile construcții de poduri au întotdeauna ceva simbolic, aproape eroic, semnificând tot atâtea mărturii curaj oase despre perpetua silință umană de a înlătura piedicile pe care natura le așterne adeseori în calea noastră; menirea lor este înlesnirea legăturilor de comunicație sigure între un țărm și altul... cât despre reconstrucția podului de către Apolodor, aceasta a însemnat înlesnirea jefuirii țării noastre, a subjugării și sclaviei poporului dac, a cotropirii în proporție de 14% a teritoriului Daciei, cum încă mai spun unii dintre „istoricii noștri”, în scop „civilizator”! Constantin cel Mare, dac născut în satul Niș de la Sudul Dunării, va reconstrui și el acest pod la aproape 200 de ani după retragerea trupelor romane din Dacia. De ce îl va fi reconstruit el dacă după retragerea romanilor locurile au rămas pustii, goale, așa cum susțin unii istorici?

Și dacă înrobirea, înjosirea, jefuirea o numesc dânșii proces civilizator, de ce să nu le spunem și rușilor tot... „civilizatori” pentru că și ei ne-au „civilizat” mai bine de 50 de ani, de am rămas săraci după atâta „civilizație” ... ori „bunului prieten Hitler” și germanilor săi care văzând că nu vrem să intrăm în război alături de ei ne-au „civilizat” împărțind cu generozitate trupul țării: Transilvania la unguri, Bucovina la ruși, Cadrilaterul la bulgari.

Al doilea război al lui Traian împotriva lui Decebal, începe în vara anului 105, când Traian sosește la Drobeta-Turnu Severin. (Reamintim că între timp a avut loc o tentativă de asasinat împotriva lui Traian care însă a eșuat. Ar fi schimbat oare reușita atentatului soarta noastră de azi ?... Am fi arătat diferit?... Am fi vorbit o altă limbă?... Iată întrebări ce rămân fără răspuns.) Să revenim deci la armatele romane, care, doritoare nu de faimă ci de aurul și averile dacilor, înaintează în trei coloane:

Restul coloanelor romane pornite din Moesia inferioară, trec pe la Bran, Bratocea, Oituz. Bătălia pentru Sarmisegetuza Regia se dă la începutul verii anului 106 d.H., cu participarea legiunilor a II-a ADRIUTIX, a IV-a FLAVIA FELIX și a unui detașament (vexillatio) din Legiunea a VI-a FERRATA. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse conductele de apă care aprovizionau capitala Daciei. Cetatea este incendiată, sunt retezați toți stâlpii sanctuarelor în incinta sacră, se distruge întreaga fortificație. Războiul, însă, continuă. Prin trădarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii găsesc în albia râului Sargesia, tezaurul lui Decebal (evaluat de [erorne Carcopino la 165.500 kg de aur și 331.000 kg de argint; vezi Marcela Nica, Istoria Românilor, Ed. Mondan, București, 1994, p. 26). Ultima luptă cu oastea regelui dac are loc la Porolissum (Moigrad).

Era adânc înrădăcinat în firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se spunea despre ei că plecau la luptă mai veseli decât în oricare altă călătorie. În retragerea spre munți, Decebal este urmărit de cavaleria romană condusă de decurionul Tiberius Claudius Maximus. Religia dacică a lui Zamolxes admitea sinuciderea ca o ultimă ușurare pentru cei prea greu loviți de nenorocire, ba chiar o înalță și preamărește cu făgăduințe supranaturale. Dacii care au ascultat ultima cuvântare a lui Decebal, se împrăștie și se sinucid. Numai nesupusul rege, mai mare decât zeul său, nu-și caută uitarea în moarte, ci încearcă să se sustragă dinaintea romanilor, în speranța măreață că va mai putea găsi încă, în străfundurile munților sau în codrii neumblați, mijlocul de a pregăti reînceperea luptei și răzbunarea. Dar cavaleria romană îl urmărește fără răgaz, este gata să pună mâna pe el, și atunci marele Decebal își împlinește destinul punându-și capăt zilelor. Scena măreață a morții sale poate fi regăsită pe Columna lui Traian.

Am fost și eu la Sarmi-seget-usa, la Grădiștea Muncelului și ceea ce mi s-a părut ciudat a fost lipsa de rămășițe arheologice ca: săgeți, săbii, vârfuri de lănci etc. pe care ne-am fi așteptat să fi rămas sub pământul colinelor călcate de „vitezele” legiuni romane. Am găsit o liniște desăvârșită nu numai din punctul de vedere al dezinteresului arheologic dar și din punctul de vedere al lipsei fie și a unui vârf de săgeată romană care să dovedească că s-au dat lupte în acea zonă.

M-am așteptat ca istoricii noștri să scrie „ceva” mai mult despre Decebal, fiica lui Dachia (?’), fratele lui Diegis, sora lui Sarmis, marele preot Vezina... dar ei scriu și scriu numai despre „vitejii” de romani care, de fapt, au pustiit, tâlhărit, pârjolit, robit, satele și cătunele noastre dacice impunându-și „pacea romană”.

Până acuma, despre războiul daca-roman avem doar patru surse: Herodot, Iordanes, Dio Cassius și Dion din Prusa, zis și Dio Chrisostomus. Acesta din urmă, din cauza lui Domitian, suferă și el, ca și Ovidiu, pedeapsa surghiun ului.

Aruncat afară din Imperiul Roman, el rătăcește și prin țările de la Dunăre, prin anul 87 d.H., fiind martor ocular al celor mai importante evenimente, pregătirea războiului daco-roman. Se pare că a trecut și pe la Sarmisegetusa și chiar că l-a întâlnit pe Decebal. Însemnările lui „Orationes” – cuvântări, par însemnări de reporter. Din păcate au ajuns până la noi doar câteva fragmente. Chrisostomus-f a .făcut o călătorie lungă pe malul Istrului și în Țara geților... „ El este mirat de comportamentul deosebit de civilizat al dacilor: „cum de mă rabdă, când m-au văzut, cum nu știam să călăresc, nici arcaș priceput, nici ostaș cu arme grele, nici aruncător de lănci sau pietre nu eram”. Tara dacilor i se pare lui Chrisostomus o tabără ostășească: acolo puteai vedea pretutindeni săbii, platoșe, lănci, toate pline de cai, arme și oameni înarmați”. Cu o reală admirație pentru daci, el, Dia Chrisostomus, continuă: „În mijlocul atâtor oameni deosebiți, eu singur arătam grozav de nepăsător, un spectator foarte pașnic al războiului”. Păcat că cei interesați nu încearcă să-i găsească opera completă a acestui om deosebit, contemporan cu Decebal. Sunt convins că undeva el trebuie să-i descrie pe daci, să le descrie obiceiurile, limba. Nu vă surprinde că atât Ovidiu cât și Dio Chrisostomus se simt confortabil printre acești străini? Ei nu sunt deranjați de diferențele de limbă. Gândiți-vă că dumneavoastră sunteți surghiunit în China, o țară a cărei limbă, obiceiuri vă sunt complet străine... Dar aceștia doi, Ovidiu (care a scris și versuri în limba geților, și asta în numai 4-5 ani de conviețuire cu aceștia) și Dio Chrisostomus se plimbă ca la ei acasă, fără să aibă aparent nici o barieră de comunicare cu dacii. Să nu-l uităm pe Pușkin, care fiind exilat în Moldova / Basarabia a scris, cu patimă poezia (în limba rusă) „Blestemat oraș Chișinău”, poate tocmai din cauză că nu putea comunica cu localnicii și se vedea din toate punctele izolat.

Dar cum eu am reușit să găsesc până acum cărți uitate, autori ignorați, care vorbeau acum 400-500 de ani despre noi (geto-dacii) și istoria noastră (mă refer la Joannes Magnus-1554, Bonaventura Vulcanius-1597, Carolus Lundius-1687), cărți pe care unele le-am cumpărat, altele le-am copiat, reușind să găsesc traducători pentru ele, mă întreb de ce cei care sunt plătiți de poporul dacoromân nu au făcut și nu fac această muncă?

Am fost zdrobiți, învinși dar... nu nimiciți!

Ne putem mândri cu Decebal! Dar cu Traian?... Ce a avut el comun cu noi?!.... Vom vedea!

Pag. 53 – 64