Adevăr Divin
ORFEU. Teogonia și misteriile orfice
| Cert este că pe vremea lui Herodot sau chiar în secolul al VII-lea î. Hr., se formaseră în Grecia comunități închise, în care Orfeu era celebrat alături de Dionysos. Acestui cult, care îi atrăgea îndeosebi pe traci și pe alți străini, i s-au alăturat și unii greci care, dobândind numele de orfici, l-au adaptat pe acest zeu trac gândirii și simțirii grecești. În sânul acestei comunități a luat naștere poezia religioasă orfică. Constantin Daniel |
26.00 2.60 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Orfeu a fost părintele credinței panelenice, marele teolog, cel care a adus în Grecia riturile sacre ale adorării secrete și doctrina misterelor naturii și ale Zeului. Grecii mărturiseau că lui îi datorează reliqia, artele, științele sacre cât și cele profane și, de aceea, pentru a trata subiectul pe care ni l-am propus în această lucrare, va fi nevoie să expunem o teologie care „a fost promulgată mistic și simbolic pentru prima dată de către Orfeu, apoi diseminată în mod enigmatic prin imagini de Pitagora, iar în cele din urmă expusă științific de către Platon și discipolii săi autentici” (Proclus). G.R.S. Mead |
Cuprins:
Cuprins Cuvânt înainte ... 5 Scopul lucrării ... 6 Materialele ... 7 Capitolul 1 Orfeu în mitologie ... 9 Capitolul II Capitolul III Simbolismul orfic ... 39 Capitolul IV Ordinele puterilor divine ... 63 Capitolul V O legendă a multiplicității puterilor ... 95 Capitolul VI Timpul ce nu îmbătrânește ... 109 Capitolul VII India în Grecia? ... 167 Capitolul lX Moralitatea ... 187 Capitolul X Corpul este temnița sufletului ... 209 BIBLIOGRAFIE ... 219 |
Fragment:
Capitolul l ORIGINILE ORFISMULUI Orfeu în mitologie Ar fi prea laborios să recităm aici toate glosele legendei orfice, sau să intrăm într-o interpretare critică a istoriei ei. În general, legenda s-a păstrat cu destulă fidelitate în versurile poeților și în lucrările mitografilor, iar liniile ei generale sunt schițate după cum urmează: Orfeu a fost fiul lui Oeagrus, regele Traciei, și al lui Calliope, una dintre muze. A fost primul poet și cântăreț inspirat și întreaga lui viață este istoria rezultatelor armoniei divine. Maestru al lirei cu șapte strune, toți oamenii se adunau ca să-l asculte, iar animalele sălbatice i se așezau îmblânzite la picioare; nici chiar arborii și pietrele nu rămâneau nemișcare de muzica divinului său instrument. Locuitorii tărâmurilor nevăzute și cei din Hades se bucurau auzindu-i cântul la harpă. Participant la faimoasa expediție a argonauților, face ca rnăreața corabie Argo să alunece pe marea liniștită după voia strunelor sale fermecate: tot datorită lor, temutele stânci mișcătoare ale Syrnplegadelor, amenințând să sfărâme corabia, sunt țintuite pe loc; iar șarpele din Colchida care păzea lâna de aur e cuprins de un somn adânc. Maestrul său era Apollo, care îl învățase lira. Trezindu-se înaintea zorilor, Orfeu urca înălțimile muntelui Pangeus pentru a fi primul care îl salută pe gloriosul zeu al zilei. Dar o mare suferință îl aștepta pe cântărețul lui Apollo. Mult-iubita lui soție Eurydice, fugind de avansurile lui Aristeus, fu mușcată de un șarpe ascuns în iarbă. Zadarnic încercă soțul deznădăjduit să-i aline durerile și dealurile Traciei răsunară de bocetele lui melodioase... Eurydice muri. Înnebunit de durere, Orfeu o urmează până în Hades, iar acolo îl farmecă pe regele defuncților într-atât încât acesta îi îngăduie Eurydicei să se întoarcă pe pământ, cu o singură condiție – Orfeu nu trebuie să privească înapoi. Chiar înainte însă de a trece iarăși în lumea celor vii, cu un pas înainte de hotarul dintre cele două tărâmuri, îndoiala lui Orfeu și teama că Eurydice nu se află cu adevărat în spatele lui sunt atât de intense încât întoarce capul să se uite. În aceeași clipă, Eurydice dispare din privirea lui (Virgil, Georgice, iv. 499): de îndată din ochi îi fugi precum fumul Moartea lui Orfeu e povestită în mai multe versiuni. Se spune fie că a murit de durere în urma pierderii definitive a lui Eurydice, fie că a fost ucis de bacante într-un acces de furie, fie că a fost trăsnit de Zeus cu unul din fulgerele sale pentru a fi dezvăluit muritorilor Misteriile sacre. După moartea lui, Muzele i-au adunat membrele risipite și le-au îngropat. Capul și lira au fost duse de valuri în insula Lesbos. Orfeu, un nume generic Aceasta este, în rezumat, legenda orfică. Ca Orfeu să fi existat vreodată ca o anumită persoană particulară e destul de puțin probabil; că mai degrabă a fost un simbol viu ce a marcat nașterea teologiei, a științei și a artei în Grecia, este mai potrivit cu modul în care operează mitologia și ne scutește de multele ipoteze absurde născocite de istorici pentru a reconcilia ceea ce nu poate fi reconciliat. Pentru greci, Orfeu era ceea ce Veda Vyasa era pentru hinduși, Enoh pentru etiopieni și Hermes pentru egipteni. A fost marele compilator al scripturilor sacre; nu a inventat nimic, ci doar a transmis. Orfeu, Veda Vyăsa, Enoh, Hermes și alții sunt nume generice. Veda Vyasa înseamnă „redactor-al-Vedei”. Se spune că tratatul hieroglific înscris pe faimoasele coloane ale lui Hermes sau Seth, despre care Josephus afirmă că mai existau încă pe vremea lui (De Mirville, Pneumoatologie, iii. 70), a fost sursa științei sacre a străvechiului Khem, și că Orfeu, Hesiod, Pitagora și Platon de acolo și-au luat elementele teologiilor lor. Au existat mai mulți purtători ai numelui Hermes, dintre care cel mai mare era cel supranumit Trismegistus, „cel de trei ori mare”, pentru că a vorbit despre cele „de trei ori mari” puteri care „învăluiesc Divinitatea unică” (Chron. Alexand., p. 47). Mai aflăm din ms. lui Lascaris (Mar. Taurin., Prolegg., in Orph.”, p. 98) și că existau nu mai puțin de șase Orfeu cunoscuți în antichitate. Ficinus (De Immort. Anim., XVII, i. 386) schițează succesiunea învățătorilor omenirii, după cum urmează: În materie de teologie, au existat în vremurile dinainte șase mari învățători care au expus doctrine asemănătoare. Primul a fost Zoroastru, cel mai mare dintre magi; al doilea Hermes Trismegistus, mai marele preoților egipteni; Orfeu i-a urmat lui Hermes; Aglaophamus a fost inițiat în Misteriile sacre ale lui Orfeu; Pitagora a fost inițiat în teologie de Aglaophamus; iar Platon de către Pitagora. Plato a rezumat întreaga lor doctrină în Scrisorile sale. Derivarea numelui Deși despre Orfeu se spune îndeobște că era trac, faptul nu este cert, iar această incertitudine a permis apariția celor mai fantastice ipoteze privind derivarea numelui său, avansate de filologi pentru a-și sprijini prin ele propriile teorii. Numele de Orfeu a fost derivat astfel din limba vechilor egipteni, din ebraică, din feniciană, asiriană, arabă, persană sau sanscrită, după gustul sau fantezia filologului respectiv. Max Muller, pentru a aduce argumente în sprijinul teoriei mitului solar, derivă numele lui Orfeu din Ribhu sau Arbhu din Rig Veda, un epitet al lui Indra; Indra fiind presupus a fi unul din numele Soarelui (cf. Comparative Mythology). Numele este de asemenea derivat din Alp sau Elf din folclorul teuton. Larcher susține că Orfeu era un nume egiptean; or sau oros în loc de Horus, iar phe sau pceho cu sensul din limba coptă de a da naștere (Trad. d’Herod., ii. 266. n.). Și cu siguranță vor exista autori care vor dovedi că numele de Orfeu provine din rădăcini din limba chineză, din cea a eschimoșilor sau a poporului maya. Sunt foarte puține lucruri care să nu poată fi dovedite sau infirmate de către asemenea filologi. Dialectul orfic Este totuși interesant de observat că Imnurile originale au fost scrise într-un dialect foarte vechi. Unii presupun că abia după ce poeții homerici își obișnuiseră audiența cu o limbă mai puțin aspră, dialectul original al Imnurilor a fost modificat în consecință”, Iamblichus spune că Imnurile au fost scrise la origine în dialectul doric (De Vita Pythag., xxxiv), dar Diodor din Sicilia (iii. 66) folosește doar cuvântul „arhaic” pentru a-l descrie. Care anume era acel dialect e greu de spus; învățații antichității care se preocupau de asemenea probleme spuneau că numele zeilor și ale celor mai sacre lucruri erau din „limba zeilor”. Cel mai clar expune acest lucru Iamblichus (De Mysteriis, vii. 4): Căci zeii au fost cei care i-au învățat pe oamenii din națiunile sacre... întreaga lor limbă sacră. Cei care au învățat primele nume ale zeilor le-au amestecat cu propriile lor limbi... și ni le-au transmis astfel. Originile orfice, pelasgice, etrusce sau eoliene Thomas Taylor (The Mythical Hymns of Orpheus, P: xii) susține că literele la care se referă Diodor din Sicilia în pasajul amintit mai sus erau pelasgice și adaugă într-o notă că „acele caractere erau vechile litere etrusce sau eoliene și sunt poate mai vechi decât cele cadmice sau ionice.” Interesant e faptul că această afirmație concordă cu concluziile unui număr de autori, printre care J. F. Gail (Recherches sur la Nature du Culte de Bacchus en Grece, p. 3), că poemele lui Orfeu datează din epoca legendară a Greciei pelasgice, așadar din timpuri preistorice. Taylor vorbește despre aceste caractere ca fiind etrusce; dacă este așa, ar putea să fi aparținut alfabetului acelei mari națiuni care a venit de la vest, de dincolo de Coloanele lui Hercule, și a supus ,,Africa de la Strâmtori până în Egipt iar Europa până în Tyrrhenia (Etruria),” după cum relatează Platon în Critias (sec. iii). Această natiune a venit din directia Oceanului Atlantic dintr-un arhipelag constând dintr-o insulă „mai mare decât Africa și Asia luate împreună” și „multe altele mai mici.” Continentele numite de noi Africa și Asia în vremea lui Solon nu aveau dimensiunile pe care le au în prezent, ci constau din Africa așa cum o cunoșteau egiptenii și prezenta Asie Mică – un teritoriu totuși suficient de întins chiar și așa. Care era limba lui „Orfeu” rămâne așadar încă o problemă în sarcina filologiei. „Fabula” eolienilor Taylor spune totuși că literele pelasgice erau cele ale vechilor etrusci sau’ ‚eolieni, dar dacă prin asta face vreo legătură între etrusci și eolieni sau pur și simplu oferă o alternativă, nu reiese clar din citatul dat mai sus. Există unele ipoteze care vorbesc despre „vechii” greci și romani ca fiind „rămășițele atlanților,” și definesc atributul de „vechi” cu referire la „strămoșii eponimi (cum sunt numiți de către europeni) ai eolienilor, dorienilor și ionienilor.” Această Atlantidă a lui Platon, care poate fi numită pentru mai multă ușurință Poseidonia, a fost înghițită de ape cu 13.000 de ani în urmă, după cum susțin preoții de la Sais, dar „un mic număr de insule risipite în jurul Poseidoniei rămăseseră nelocuite, fiind afectate de cutremure, cu mult înainte de catastrofa finală... Tradiția spune că unul din triburile mai puțin numeroase (eolienii) care deveniseră locuitori ai insulelor după ce emigraseră din ținuturile nordice, au fost nevoiți să-și părăsească din nou țara de frica unei catastrofe... Speriați de cutremurele dese și de apropierea vizibilă a catastrofei, acest trib se spune că s-a urcat în corăbii, navigând dincolo de Coloanele lui Hercule și, urmând linia țărmului, după câțiva ani de peregrinări, a ajuns pe coasta Mării Egee în ținutul Pyrrha (Tesalia de astăzi), căruia i-au dat numele de Aeolia... Ei s-au oprit deseori de-a lungul coastelor actualelor Spanii, Pag. 9 – 15 |