Adevăr Divin
Depresia în 60 de întrebări
Cum să o depășim
| Cum să știu dacă sunt într-adevăr deprimat? Stresul meu este începutul depresiei? Sunt prea fragil? Este normal să sufăr atât de mult? Pot într-adevăr să mă vindec? Cum să evit să fiu din nou deprimat? Răspunsurile la aceste întrebări te vor ajuta să faci față mai bine bolii depresive sau să-i ajuți mai bine pe cei apropiați care suferă. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Cum să știu dacă sunt într-adevăr deprimat? Stresul meu este începutul depresiei? Sunt prea fragil? Este normal să sufăr atât de mult? Pot într-adevăr să mă vindec? Cum să evit să fiu din nou deprimat? Răspunsurile la aceste întrebări te vor ajuta să faci față mai bine bolii depresive sau să-i ajuți mai bine pe cei apropiați care suferă. Prin intermediul unor dialoguri între un psihoterapeut și pacienții săi, transcrise fidel, vei descoperi în această lucrare atât informații indispensabile, cât și modul în care terapeuții călăuzesc și însoțesc persoanele deprimate pe calea vindecării. Da, depresia se tratează! Da, te poți vindeca! Da, poți să trăiești din nou după aceea! |
Cuprins:
Introducere ... 9 Cui i se adresează această carte? ... 11 De ce o carte despre depresie sub formă de dialog? ... 14 Capitolul 1 . Ce este depresia? .... 17 1. Depresia este o boală ca oricare alta? ... 17 2. Este grav faptul de a face o depresie? ... 19 3. Dar ce este, de fapt, depresia? ... 20 Capitolul 2. Simptomele depresiei ... 22 4. Este, într-adevăr, o depresie? ... 22 5. Cum știu dacă sunt în depresie? ... 27 6. Nu am suferit niciodată atât de mult! ... 32 7. Dar nu suntem totuși depresivi de fiecare dată când ne simțim triști? ... 37 8. Nu mai e mare lucru care să-mi facă plăcere! ... 41 9. Nu mai reușesc să mănânc normal. ... 44 10. Somnul meu este din ce în ce mai perturbat ... 48 11. Simt că mă mișc cu încetinitorul. ... 51 12. Este normal să mă simt atât de obosit? ... 55 13. De ce mă simt vinovată pentru toate și complet devalorizată? ... 58 14. Ce se Întâmplă? Am impresia că mintea nu-mi mai funcționează ca înainte. ... 62 15. Știți... nu mai am chef să trăiesc. ... 66 Capitolul 3. Formele specifice ale depresiei ... 74 16. Mă întreb dacă nu cumva copilul meu face o depresie. ... 74 Capitolul 4. Dar mâine ... ... 98 24. Îmi vine greu să cred că n-aș putea vindeca. ... 98 Capitolul 5. Asta seamănă cu o depresie, pregătește depresia, dar nu este o depresie ... 114 30. Mi s-a spus că anxleiatea mea este o formă de depresie. ... 114 31. Stresul meu nu este, cumva, o depresie? ... 119 Capitolul 6. Tratamentele depresiei ... 124 32. Ce pot să fac ca să mă vindec? ... 124 33. Nu credeți că m-ar putea ajuta o psihoterapie? ... 127 34. Cum funcționează terapiile cognitive? ... 129 35. Înțelegeți, mi-e frică de medicamente. Chiar trebuie să le iau? ... 131 36. Chiar credeți că trebuie să iau antidepresive? ... 133 37. Și dacă aș lua niște timoregulatoare ca să-mi ridic mai repede moralul? ... 140 38. Un anxiolitic nu ar putea fi de ajuns? ... 142 39. Va trebui să iau aceste medicamente toată viața? ... 144 40. Ce trebuie să fac atunci când mă simt foarte rău? ... 146 41. Un păhărel n-ar putea să-mi ridice moralul? ... 149 42. Vreau să mă reapuc de sport, credeți că asta m-ar putea ajuta? ... 153 43. Am impresia că nimeni nu mă poate ajuta, nici chiar cei din anturajul meu. ... 156 Capitolul 7. Să combatem depresia de la rădăcină ... 159 44. Ce am făcut ca să merit această boală? ... 159 56. Copiii mei nu mă respectă! ... 221 În concluzie 60. Dar unde este fericirea în toate astea? ... 242 |
Fragment:
Capitolul 2. Simptomele depresiei Pentru a diagnostica o depresie, trebuie să știm să recunoaștem simptomele. Acestea sunt ușor de reperat, dar pot să aparțină și unor stări psihologice normale, altor patologii psihiatrice, chiar unor tulburări somatice. Dificultatea rezidă, așadar, în a ști în ce cadru ne aflăm. 4. ESTE, ÎNTR-ADEVÃR, O DEPRESIE? – Credeți într-adevăr că fac o depresie? – Se pare că aceste fapt te indispune? – Da!. .. – Mi-ai putea explica de ce? – Vedeți... – Da... – Întotdeauna mi-a fost frică de așa ceva. Speram să nu fac niciodată o depresie. Când îi auzeam pe ceilalți vorbind despre asta în jurul meu, îmi spuneam că așa ceva nu mi se poate întâmpla mie, că asta li se întâmplă doar celor slabi de înger, celor care n-au destulă voință. În familia mea, nimeni n-a făcut o depresie. Speram că îmi veți spune că n-am așa ceva. – Înțeleg, dar aveai totuși niște bănuieli? – Îmi dădeam seama că nu mai eram ca înainte. Lucrurile au decurs treptat. Mai întâi, o oarecare tristețe, cred, sau oboseală, nu mai știu prea bine. Apoi, am avut din ce în ce mai multe dificultăți să-mi fac treaba. Creierul meu nu mai funcționa așa cum doream, îmi era greu să mă concentrez. Cu timpul, chiar plăcerea de a trăi a început să scadă și am avut tendința de a deveni iritabil. – Și în prezent? – Nu mai am dorințe, nici chiar pe aceea de a-mi vedea prietenii. Trebuie să vă spun, chiar dacă îmi este îngrozitor de rușine, că, în ultimul timp, îmi face din ce în ce mai puțină plăcere să fiu cu familia – Nu trebuie să-ți fie rușine. Tot ceea ce îmi descrii ține de simptomele depresiei și orice persoană depresivă poate resimți așa ceva într-un moment sau altul. – Dar este oribil să devin astfel. Vă dați seama, să nu-mi mai iubesc familia? – Faptul de a resimți astfel de sentimente este foarte dureros și îți sporește și mai mult tristețea. Cu toate acestea, poate că lucrurile nu sunt chiar așa cum ți se par. Trebuie, mai întâi, să-ți spun că nu este vorba de o lipsă de dragoste din partea ta. Pur și simplu, capacitatea ta de a te interesa de tot ce te înconjoară, de ceilalți, de tine însuți, este diminuată. Totul îți cere mai multe eforturi, chiar și ceea ce făceai înainte în mod spontan. – Este adevărat, în prezent, nu mai am energie. Mă simt din ce în ce mai mult într-o stare de epuizare totală. Ceea ce înainte făceam repede îmi ia de două ori mai mult timp. Trebuie să fac eforturi fără încetare. – Este tocmai ceea ce îți spuneam. Dormi bine? – Nu. La început, aveam tendința de a dormi mai mult decât de obicei; mă refugiam în somn... , sufeream mai puțin în felul ăsta, mă gândeam mai puțin. Dar, acum, nu mai reușesc să adorm, și, când dorm, mă trezesc de mai multe ori în timpul nopții. – Ruminezi mult? – Ziua, noaptea. Devine îngrozitor! La început, nu se întâmpla decât din când în când. Acum, din ce în ce mai des. – De cele mai multe ori, gânduri negre, uneori foarte negre. – Poți preciza? – Oh! Știți cum stau lucrurile... Că nu mă voi vindeca niciodată, că sunt de vină pentru tot ce mi se întâmplă... , că n-am destulă voință, destul curaj, că familia va fi supărată pe mine..., că mă va părăsi toată lumea, că apropiații mei nu mă vor mai iubi pentru că nu sunt destul de bun pentru ei... – Într-adevăr, cu toate aceste idei în cap, nu poți avea o dispoziție bună. – Ai vrut să adaugi și altceva? – Știți, ceea ce e mai rău rămâne această incapacitate de a le arăta afecțiune celor pe care-i iubesc. Uneori, doresc să o fac, dar nu reușesc... Alteori, n-am chef nici măcar să-i ascult... , ca și cum nu m-ar mai interesa deloc. Înțelegeți că mă simt vinovat. Nu este normal să nu mai simți niciun fel de interes față de cei pe care-i iubești! – Ai dreptate să revii asupra acestei probleme. Începusem adineauri să vorbim despre asta, apoi am continuat discuția despre oboseala și tulburările tale de somn. – Da... – Tocmai ai spus câteva lucruri interesante. Primul: „Nu este normal să nu mai simți niciun fel de interes față de cei pe care-i iubești”. Aceasta înseamnă, așadar, că ai sentimentul de a-i iubi, chiar dacă acesta este astăzi mai mult sau mai puțin confuz. Dacă nu i-ai iubi, această întrebare n-ar avea sens, nu-i așa? – Este ... este adevărat, dar totul este mai mult sau mai puțin confuz în capul meu. – Este normal atunci când suntem deprimați. Ne este greu să ne concentrăm, să gândim cu seninătate. Chiar dacă reflectăm mult, este mai curând într-o manieră ineficientă și, de cele mai multe ori, negativă. – Este adevărat. – În al doilea rând, vorbind despre familia ta, ai spus „ca și cum nu m-ar mai interesa deloc”. Am discutat deja despre această pierdere a interesului care reprezintă, alături de sentimentul de tristețe, unul dintre simptomele majore ale depresiei. Oare, în ziua de azi, sunt multe lucruri care te interesează? – Nu, nu tocmai. – Munca ta? – Din ce în ce mai puțin. Totul a venit treptat. Mi-a plăcut întotdeauna munca mea. Unii n-au de lucru sau au o activitate care nu le place. Acesta n-a fost niciodată cazul meu. Am avut întotdeauna șansa de a avea o profesie care îmi plăcea. Vedeți, un motiv în plus de a mi-o reproșa, există atât de mulți oameni care n-au de lucru sau care fac ceva care nu le place. Ei bine, nici măcar asta nu mă mai ajută. – Să nu uiți că pierderea interesului pentru ceea ce facem, pentru lumea care ne înconjoară, pentru cei care ne înconjoară, ceea ce înseamnă în mod obișnuit micile plăceri sau marile bucurii ale vieții noastre, face parte din depresie. – Dar nu este normal! – Într-adevăr, a avea o depresie nu înseamnă a fi într-o stare normală. – Dar faptul de a avea sentimentul că nu mai poți să fii interesat de ceva te face să suferi cumplit. – E adevărat! Dar această suferință crește și mai mult dacă îți spui: „Nu sunt normal”. – Vreau să nu mi-o mai spun, dar nu știu cum să reușesc. – Ai putea încerca să-ți spui că aceste elemente aparțin unei depresii și nu ție în mod fundamental, că nu ești o „ființă rea” sau ceva în genul ăsta, nici că ești pe cale de a deveni astfel. Aceste simptome arată pur și simplu că faci o depresie, chiar dacă știu că te temi de acest termen. Nu există, așadar, niciun motiv să te culpabilizezi din această cauză. – Vreau mult să încerc să fac acest efort, dar nu mi se pare ușor, chiar dacă înțeleg ce vreți să-mi spuneți. Acest sentiment de culpabilitate este foarte adânc înrădăcinat în mine. – Ai avut întotdeauna tendința de a te culpabiliza? – La fel de mult ca acum? Nu. Înainte, din când în când, ca toată lumea, chiar dacă era poate puțin mai des decât la restul, lumii. Dar, de când sufăr de o boală – vedeți, nici măcar nu pot vorbi despre depresie – acest sentiment devine din ce în ce mai frecvent. Mă simt vinovat pentru tot... pentru tot ce i se întâmplă familiei mele, de parcă n-aș fi fost în stare să o ajut sau să o ocrotesc. – Și este cazul? – Da, nu le mai sunt de mare ajutor. – Așa crezi sau ți-o spun ei? – Mi-o reproșează uneori. – Și este întotdeauna justificat? – Hm!... Poate că nu întotdeauna. – Și când nu este justificat, te culpabilizezi totuși? – Da. – De ce? – Obișnuința, probabil. – Și moralul, cum se prezintă în momentul acela? – Mai prost, bineînțeles. – Așadar, tocmai îmi spuneai că îți scade moralul când te culpabilizezi, chiar dacă n-ai greșit. Dacă înțeleg bine, faptul de a te culpabiliza îți agravează depresia? – Da. – Vezi, tendința spre culpabilizare face și ea parte din simptomele depresiei. Dacă ai putea încerca să nu te mai culpabilizezi atât de mult, măcar atunci când n-ai greșit, asta nu te-ar ajuta, oare? A te culpabiliza atunci când n-ai greșit nu este foarte justificat, nu-i așa?... – Este adevărat. – ... și te face să suferi în mod inutil. – Este adevărat! Dar dacă-mi spuneți că acest simptom face parte din depresie și că eu sunt în depresie, cum aș putea să o ameliorez? – Într-adevăr, regăsim adesea la un pacient depresiv un sentiment de devalorizare sau de culpabilitate excesivă sau inadecvată. Dar, chiar dacă acesta aparține registrului depresiei, 5. CUM ȘTIU DACÃ SUNT ÎN DEPRESIE? – Cum știu dacă sunt, într-adevăr, în depresie? – De fapt, termenul de „depresie” se dovedește a fi prea vag pentru a putea răspunde la această întrebare. – Deci, nu se mai vorbește de depresie? – Da și nu. De câțiva ani, se preferă folosirea termenului de „episod depresiv”. Este adevărat că, pentru moment, este mai puțin cunoscut de către public. – Dar... este același lucru? – Voi răspunde din nou prin da și nu. Vorbim într-adevăr de aceeași patologie, dar abordarea este diferită. Termenul de „episod depresiv” a apărut mai întâi în lucrările științifice în locul cuvântului „depresie”, prea imprecis și care nu permite a să se facă cercetările necesare asupra eficienței tratamentelor depresiei. Mai târziu, s-a impus și în clinică. – Există, așadar, diferențe? – Utilizarea acestei terminologii traduce faptul că este vorba de o perioadă determinată, evident diferită de starea anterioară. Există, așadar, un înainte și un după. Aceasta înseamnă că un episod depresiv are o durată precisă, cu un început și un sfârșit. – Exact, și acest fapt este foarte important pentru toți pacienții care suferă de depresie. După părerea mea, este chiar principala învățătură trasă în urma acestei schimbări a termenului. – De fapt, atunci când vorbim despre un „episod depresiv major” înseamnă același lucru cu a spune „episod depresiv caracteristic”, cu alte cuvinte, că posedă caracteristici clar definite, care permit să fie diferențiat de o stare normală sau de o altă patologie, psihiatrică ori somatică. – Este spus în opoziție cu stările depresive minore? – Conceptul de tulburare depresivă minoră există într-adevăr și se deosebește de tulburarea depresivă majoră prin faptul că are nevoie de mai puține simptome, care să persiste pentru o perioadă de cel puțin două săptămâni, pentru a putea fi considerată astfel. Dar este clasificată mai curând printre tulburările depresive nespecifice. – Va trebui deci să ne obișnuim cu acest termen de episod depresiv major. – Într-adevăr, pentru că a devenit, într-un fel oarecare, cheia de boltă a oricărei patologii depresive. – Atunci, care sunt caracteristicile sale? – Ai dreptate să pui această întrebare, pentru că, dacă nu se cunosc caracteristicile, nu se poate pune un diagnostic, și, bineînțeles, nici nu poate fi tratat. Este nevoie de două condiții. Acestea trebuie să fie îndeplinite în același timp. Prima este o condiție de durată, cu alte cuvinte, această stare patologică, clar diferită de starea anterioară, trebuie să existe de cel puțin două săptămâni. – Și dacă sunt deprimat de o săptămână, asta înseamnă că nu sunt depresiv? Pag. 22 – 28 |