Dreamhealer. Vindecări miraculoase

Explorând legătura dintre trup și minte, Adam ne transmite un mesaj de speranță și încurajare. DreamHealer ne demonstrează, într-o manieră simplă și totuși profundă, că această călătorie a sa ne afectează, în ultimă instanță, pe toți.

Adam a ajuns unul dintre cei mai solicitați vindecători din lume.

Adam este un tămăduitor tânăr și talentat. Cuvintele lui ar trebui să-i inspire pe mulți.

La scurt timp după ce și-a început tratamentele, mi-a spus că nu mai am cancer... Îi sunt foarte recunoscător lui Adam pentru tot ce a făcut pentru mine.

Adam este unul dintre cei mai puternici tămăduitori de pe acest pământ... energia lui este netulburată și pură.”

Mulțumiri ... 7

VISUL ... 9

Capitolul 1: DESCOPERIREA ... 11

Capitolul 2: ÎNCEPUTUL CÃLÃTORIEI ... 21

Descoperirea puterii de vindecare ... 25

Capitolul 3: CUM MI-AM DESCOPERIT DRUMUL ÎN VIAȚÃ ... 31

Capitolul 4: ȘTIINȚA DIN SPATELE „MIRACOLULUI” ... 41

Cum vindec ... 51

Capitolul 5: HOLOGRAME ȘI CULORI ... 57

Folosirea holograme lor ... 59

Folosirea culorilor ... 66

Capitolul 6: POVESTEA UNOR VINDECÃRI .. 73

Cel mai greu caz de vindecare ... 77

Boli cronice ... 79

Leziuni ... 83

Cancer ... 84

Vindecarea lui Ronnie Hawkins .. 86

Capitolul 7: CONTINUI SÃ ÎNVÃȚ ... 93

Capitolul 8: RECÃPÃTAREA SÃNÃTÃȚII ESTE UN PROCES ... 105

Atitudinea este importantă ...... 108

Grijile sunt o pierdere de timp ... 109

Vizualizarea ... 110

Capacitatea intuitivă ... 111

Clarviziunea ... 115

Reîncarnarea ... 116

Receptivitatea ... 118

Capitolul 9: ȘAPTE PAȘI SPRE O VIAȚÃ SANATOASÃ ...123

Șapte pași spre o viață sănătoasă ... 130

Capitolul 10: VISUL VOSTRU ... 137

CAPITOLUL 1. DESCOPERIREA

Cred că Dumnezeu are simțul umorului. Pentru că nu văd cum aș putea explica altfel ironia plasării mele pe această planetă.

M-am născut într-o familie tradițională, din clasa de mijloc, într-un mare oraș cosmopolit. Aproximativ 30 la sută din populația lui este de origine chineză, și dacă aș fi văzut lumina zilei într-o casă din cadrul acestei comunități, albiile culturale ale qigongului sau taoismului mi-ar fi îmbrățișat unicitatea, acceptând-o ca pe o raritate, și nu ca pe o ciudățenie. Esențial este că ar fi fost acceptată.

A doua populație minoritară ca mărime din orașul meu este formată din indieni orientali, și dacă m-aș fi născut în sânul acestei culturi, poate că aș fi fost expediat în secret într-un
ashram, pentru a primi îndrumarea unui mentor. Și această cultură recunoaște valoarea unor talente ieșite din comun ca al meu și le privește ca pe un dar natural ce trebuie cultivat și îndrumat. Un astfel de talent nu este numai acceptat, ci și respectat.

În schimb, credințele și obiceiurile culturii occidentale căreia i-am fost hărăzit nu par să primească cu brațele deschise ceea ce iese din tipare. Deși pretindem că celebrăm individualitatea, în realitate nu acceptăm decât uniformitatea. Este o cultură în care toți trebuie să facă același lucru, toți trebuie să fie deopotrivă. Dacă ești diferit, ești etichetat drept straniu, ciudat. În cel mai bun caz, ești tolerat. Se pune preț pe ceea ce putem procesa cu ajutorul celor cinci simțuri, nu și pe ceea ce există dincolo de ele. În cultura occidentală, realitate a trebuie să fie măsurabilă.

M-am născut cu un semn roșu, în formă de V, pe mijlocul frunții. Mi s-a spus că este „semnul unui vindecător”, deoarece este localizat în ceea ce se cheamă al treilea ochi. Al treilea ochi este locul în care un vindecător își canalizează energia pentru a se conecta cu cei pe care intenționează să-i vindece. Semnul V s-a estompat mult în timp: acum abia se mai poate vedea, dar știu că este încă vascularizat, deoarece atunci când sunt copleșit de emoții este vizibil.

Străbunica din partea mamei vedea aure. Aurele sunt câmpurile de energie care înconjoară orice organism viu. În mintea ei, credea că toți oamenii pot vedea aure. Abia după ce a împlinit 18 ani a descoperit că nimeni dintre cei pe care-i cunoștea nu vedea aurele, așa că s-a hotărât să-și ignore această abilitate. Vedea în continuare aurele, dar nu mai procesa fluxul de informații pe care i le furniza acest har al ei. A preferat să-și ignore talentul în loc să-I dezvolte. Mulți oameni înzestrați cu astfel de capacități decid să se conformeze normei în loc să exploreze necunoscutul din ei înșiși. M-am întrebat adesea cum ar fi fost viața străbunicii mele dacă și-ar fi acceptat acest dar natural și l-ar fi cultivat.

Tatăl meu a moștenit pe linie maternă sânge de indian american. Familia bunicii aparține națiunii indiene Penobscot, care trăiește în Maine. M-a încântat întotdeauna ideea originii mele amerindiene și a comuniunii ei cu natura și cu energia universală. După ce am efectuat câteva cercetări, am descoperit că sunt rudă cu ultimul vindecător șaman cunoscut al tribului Penobscot, Sockalexis.

Deși unii șamani și-au folosit puterea împotriva dușmanilor lor, Sockalexis era renumit numai pentru vindecările lui. Din acest motiv, toți îl respectau și niciun membru al tribului său nu se temea de el. Pentru a-i putea ajuta pe alții, șamanii trebuie să fie umili și conștienți de propriile puteri și slăbiciuni. Trebuie să fie capabili să-și folosească aptitudinile și puterea pentru a se adapta oricărei situații. O vocație care necesită un echilibru al minții, trupului, inimii și spiritului. Tămăduirea trebuie să fie o preocupare intuitivă de a ne descoperi pe noi înșine și pe ceilalți.

Întâlnirea dintre aceste două lumi spirituale, moștenite din partea mamei și din cea a tatălui, mi-a format subconștientul și, involuntar, mi-a îndrumat pașii.

Multe lucruri pe care eu le văd nu sunt vizibile pentru majoritatea oamenilor. De exemplu, văd aure. O aură îmi apare ca o lumină strălucitoare, pe care o văd în diferite culori și
forme. Oamenii, animalele, chiar și plantele au aure, ceea ce demonstrează că organismul viu funcționează. Datorită acestei capacități de a vedea aure, mi-a fost ușor să fac distincție între realitate și lumea iluzorie de la televizor. Mi-aduc aminte că, în copilărie, când mă uitam la televizor, le spuneam părinților mei că existau oameni „reali” și oamenii de la televizor. Câmpurile aurice ale oamenilor și ale tuturor formelor de viață se pierd în timpul transmisiei semnalelor de televiziune; din această cauză, îi vedeam pe oamenii de la televizor complet diferiți față de ceilalți oameni. Acest lucru m-a ajutat să fac diferența între real și imaginar.

După cum vă puteți închipui, capacitatea mea de a vedea aurele mi-a creat și unele probleme. Copil fiind, nu-mi plăcea să mă joc de-a v-ați ascunselea. Nu pentru că aș fi fost prea timid sau nesociabil. Nu înțelegeam pur și simplu sensul acestui joc. Chiar dacă un copil se ascundea după un copac, pentru mine tot era vizibil: aura mi se arăta în spatele conturului copacului. Mi se părea ridicol, era ca și cum un tip durduliu ar fi încercat să se ascundă în spatele unei cozi de mătură. Eu nu știam că ceilalți copii nu aveau capacitatea de a vedea ce vedeam eu. Abia mai târziu aveam să aflu, dar până atunci sensul acestui joc mi se părea de neînțeles.

Ori de câte ori plecam cu familia mea într-o excursie prin locuri sălbatice, zăream animalele și plantele sălbatice cu mult înaintea celorlalți. Pentru mine, aurele animalelor erau vizibile prin tufișuri sau în desișul pădurii. De multe ori, când mașina noastră gonea de-a lungul unei șosele, familia mea nu putea vedea ceea ce vedeam eu. Dar se întâmpla destul de des ca în cele din urmă să zărească și ceilalți ceea ce văzusem eu și atunci mi se dădea crezare. Este în firea omului să creadă numai ceea ce vede. Am citit odată că .viziunea este abilitatea de a vedea ceea ce nu este acolo”. Eu văd și simt legătura universală între tot ceea ce este viu – om, animal și plantă. Întotdeauna am văzut-o.

Până să intru la liceu, învățasem să atenuez aurele pe care le vedeam. Erau în continuare pronunțare, dar nu la fel de strălucitoare ca înainte. Atenuarea lor a avut un rezultat interesant: capacitatea mea intuitivă, sau înzestrarea mea psihică a crescut. În loc de a „vedea” aure și a le interpreta, eram capabil să culeg informația direct prin intermediul intuiției. Pur și simplu „știam” diferite lucruri, ca și cum aș fi avut un simț al cunoașterii. În liceu, acceptarea și înțelegerea acestui fenomen nu au fost niciodată încurajate, și nici recunoscute.

Mulți oameni pot vedea aure sau au fost capabili să le vadă într-un moment al vieții lor. Când mă uit la prunci, îmi dau seama că majoritatea sunt conștienți de aura unei persoane. Dacă mi-o schimb pe a mea (de exemplu, prin proiectarea ei, prin intermediul gândurilor și al intenției, mai sus, deasupra capului), ochii copilului o vor urmări. Darul de a vedea aurele nu este încurajat în copilărie, în primul rând pentru că majoritatea părinților nu știu că odraslele lor posedă această capacitate. Unii copii sunt forțați să și-o suprime, din cauza părinților care se tem că vlăstarele lor vor purta eticheta de „dezechilibrat mintal”. Și convingerile religioase ale unei familii pot împiedica acceptarea unei asemenea însușiri ieșite din comun. Doctorii vor fi înclinați să prescrie medicamente pentru a „opri „halucinațiile”. Societatea ne-a impus să gândim și să credem că neobișnuitul este ceva ce trebuie remediat.

În anii 1600, oamenii care își foloseau aptitudinile speciale pentru a vindeca erau deseori condamnați și arși pe rug sub acuzația de vrăjitorie. Conducătorii și savanții din vremurile acelea făceau tot ce le stătea în putință ca populația să nu cunoască adevărul. Cât de mult se înșelau! Talente speciale ca ale mele trebuie hrănite și înțelese, pentru ca întreaga lume să poată beneficia de ele.

Va mai trece însă multă vreme până ce mentalitatea noastră va evolua. Deocamdată, știu că experiențele prin care trec nu sunt înțelese și acceptate. Mai degrabă, sunt percepute greșit și privite cu teamă. Am învățat de mic că un copil absolut normal, în tricou și adidași, trebuia să ascundă faptul că era „altfel”.

Din fericire, părinții mei sunt spirite rare și deosebite, pentru că au ajuns să-mi accepte unicitatea. Mai mult, au ajuns să-mi înțeleagă nevoia de a primi o îndrumare specială sau de a avea un mentor. Cu înțelepciune și curaj, m-au lăsat să fiu eu însumi. Într-un mediu familial afectuos și lipsit de prejudecăți, harul meu a fost ajutat să crească și să dea rod. De aceea, le voi fi veșnic recunoscător. Grație părinților mei, acum am o șansă în plus de a-mi atinge potențialul.

Nu cred că le-a fost ușor. La vârsta adolescenței, când am început să am experiențe de telekinezie, eu însumi eram nedumerit. Sunt sigur că părinții mei au fost și mai nedumeriți. Inițial, nu m-au crezut. Le era greu să accepte acest fenomen, ceea ce e absolut firesc. În special tatălui meu, pentru care totul trebuie să aibă o explicație științifică. Mie mi-a fost mai ușor, deoarece pentru mine ceea ce mi se întâmpla era o stare normală. Nu știam să fi fost altfel.

Mie parcă întotdeauna mi se întâmplau lucruri ciudate.

Obiectele începeau să plutească prin cameră când voiam să le ating sau să le ridic. Uneori, creionul cu care scriam avea parcă, dintr-odată, o voință proprie și își lua zborul. Asta se întâmpla și la școală, și toată lumea bănuia că eu aruncam acele obiecte. l-am lăsat să creadă ce voiau. Era mai simplu decât să le explic că se deplasau singure, de capul lor. Nu știam de ce sau cum se întâmpla acest fenomen, dar mă obișnuisem cu el. Prima dată când bicicleta mea a făcut o răsucire de 360 de grade în timp ce mergeam cu ea, am știut că nu eram la fel ca toți ceilalți copii. Mama mea era cu mine când s-a întâmplat, și nu i-a venit, pur și simplu, să creadă. M-am bucurat că a putut vedea cu ochii ei. E greu să tot treci cu vederea întâmplări care par fantastice. E și mai greu atunci când ceilalți le privesc cu neîncredere.

Am încercat să ascund de lumea exterioară ceea ce se întâmpla, și aș putea spune că m-am descurcat destul de bine. Dar îmi devenise imposibil să mă ascund față de părinții mei. Petreceam mult timp împreună, ca o familie bine închegată, și au fost martorii unor evenimente ciudate pe care nici măcar tatăl meu, cu gândire a lui științifică, nu le mai putea nega. A văzut cu ochii lui obiecte care au lovit tavanul cu o forță incredibilă după ce le-am atins.

Însă momentul hotărâtor a venit pentru el într-o zi de antrenamente la sala de gimnastică. Niște haltere care cântăreau 20 de kilograme au căzut de pe stativul de lângă mine, trecând la o distanță de doar câțiva centimetri pe lângă capul tatălui meu. Am crezut inițial că suportul era defect, așa că am petrecut destul de mult timp încercând să reconstituim evenimentul, dar în zadar. Echipamentul nu avea nimic. Abia atunci a înțeles tatăl meu că se întâmplau cu adevărat evenimente inexplicabile.

Din acel moment, atitudinea lui s-a schimbat. A început să se intereseze cu o curiozitate avidă de aptitudinile mele. Și el, și mama au făcut tot ce au putut pentru a mă ajuta să-mi dezvolt talentul. Împreună, am pornit-o în aceeași călătorie.

Pag. 13 – 19